Cel mai tare chef: în alimentară.

Din adolescenţă mi-am dorit să fac un chef într-o alimentară: mi se părea că e o încălcare frumos-explozivă a normelor, fără să agresez, prin asta, pe nimeni. Pe atunci nici că se putea. După '90, ideea revenea la intervale neregulate. Până într-o zi... de fapt, o noapte.

Să tot fi trecut vreo 8 ani de când acest vis mi s-a împlinit. Prietenul nostru avea una în centrul Micului Oraş. În faţa înghesuitului său magazin se desfăşurau tarabele pe care, ziua, se ridicau grămezile de legume şi fructe, uneori brânză sau peşte. Noaptea, tarabale păreau, în lumina neoanelor prăfuite, un teren de luptă abandonat, care aştepta dimineaţa şi, odată cu ea, combatanţii: vânzătorii - cumpărătorii. Asta vedeam prin termopanul magazinului: tarabe aliniate, nişte cazemate.

Când l-am întrebat pe Pitzi dacă nu facem un chef la el in magazin, a zis din prima “da”, abia apoi s-a uitat la mine, pe diagonală: Chiar vrei tu să facem asta? Desi proprietar, el mergea acolo zilnic şi vindea cot la cot cu cele două vânzătoare. Se săturase de locul ăla, normal. Ne-am adunat 10-15 prieteni in spatiul mic: un metru in spatele tejghelei, in prelungirea celor două vitrine frigorifice, doi metri între tejghea şi geam = spaţiul clienţilor, pe o lungime totală a magazinului de 4-5 metri. Evident, toţi ne-am înghesuit după tejghea. Toti voiam să pătrundem pe teritoriul, în general, interzis.

Trebuia să ne trecem tot ce consumam pe o listă. Cel mai haios era că trebuia să ne cântarim tot ce luam din galantar: salam, branză, măsline, bomboane, napoplitane, etc., iar Pitzi, pentru că eticheta era îndreptată spre culoarul cumpărătorului şi nu o puteam vedea, era mereu întrebat de preţul fiecărui produs ca să putem calcula valoarea. “Cum dracu’, mă, le ţii minte pe toate?” Nimeni nu voia să stea în “spaţiul clienţilo”, cu toţii ne doream să fim vânzători in noaptea aceea de iarna (fără zăpadă). Eram ca nişte copii lăsati să se joace, fără nici o interdictie, cu lucrurile unui matur – ceea ce până atunci fusese de neimaginat. Ne împingeam unul pe altul în faţa cântarului – marea atractie a petrecerii - încântaţi că putem interpreta rolul vânzătorului. Mai târziu câtiva au intrat şi in pielea unor cumpărători, parodiind tipologii ale clientului excentric sau pretenţios-enervant.

Pitzi se uita la noi, cu ochi miraţi şi zâmbitori, şi nu prea întelegea de unde venea exuberanţa noastră. Am început să bem şi calea spre înţelegerea copilăriilor noastre a inceput să se netezeasca şi pentru el. Un radio cam dărâmat mârâia intr-un colt, sus, pe raftul cu sticle de alcool scump. Am terminat repejor o sticlă de tărie pe care o avea de aproape 2 ani şi pe care, aşa cum mărturisea, o ţinea acolo pentru impresie: ştia că era prea scumpa pentru majoritatea localnicilor, dar dădea bine, ca prezentare. La plecare raftul de sus, ala “special”, pentru impresie, era pe jumătate gol.

Dupa o oră, cam cât a ţinut acomodarea cu cântărirea produselor, cu cercetarea micii magazii, cu inspecţia rafurilor şi a vitrinelor frigorifice, cu împărtăşirea secretelor de mic comerciant, lumea a început să danseze pe muzica radioului care parcă se auzea mai tare si mai clar. Se făcuse 12 noaptea şi toţi vorbeam din ce in ce mai tare. Alimentara devenise un club, un bar unde clienţii consumau, dar aveau şi grijă să-şi noteze ce au consumat pe o bucata de ambalaj cartonat. Se dansa în apropierea cârnaţilor, a sticlelor de ulei şi a cutiilor de lapte, se comenta The Doors lângă cofragele de ouă şi lângă salamul de biscuiţi...

Din când în când, prin piaţă mai trecea cât un locuitor al Micului Oraş. Unii se opreau uluiţi şi priveau arătarile, ielele de ambele sexe, care dănţuiau sau discutau sprijinind tejgheaua, in alimentara altadată liniştită. Alţii, de frică să nu iasă nebunii prin geam la ei, ne priveau cu coada ochiului si grăbeau pasul, se opreau undeva dupa un stâlp şi îşi făceau cruce. Noi îi vedeam şi râdeam ca descreiraţii…“Mai taie şi tu o sută de caşcaval din ala la 70…”

Spre zori, am inceput să facem curaţenie, am împărţit suma totală la câţi am fost, pentru a plati consumaţia, n-am lăsat bacşiş şi am luat-o spre casele noastre. Ce surpriză or fi avut vânzătoarele dimineaţa descoperind, la o primă vedere, înainte să citească biletul lăsat de şeful lor, cât se consumase peste noapte ?! :)

Încă mişunam prin spaţiul mic al alimentării, să strângem şi să măturăm, când la tarabe începuseră să îşi facă apariţia vânzătorii cu legumele şi fructele lor, crucindu-se de viermuiala, colorată şi zgomotoasă, din micul magazin, pe care, până atunci, îl găseau la ora aia mereu gol, inchis, albit doar de lumina neoanelor. Se ocupau cazematele: “războiul” zilnic din piaţa Micului Oraş începea. Cheful din alimentară se încheiase… şi de atunci nu s-a mai repetat.