Monologul interior al cîinelui meu vagabond

Dacă recent mi-am deschis cumva calea spre penibil, scoţând aici şi acum din folderele trecutului ce scoteam mulţi ani în urmă din cap, m-am hotărât să merg mai departe. Poate unii vor renunţa să mai treacă prin blogul asta, poate vor veni alţii. Sigur însă lumea nu se va schimba nici pic... :))


Monologul interior al cîinelui meu vagabond

E totul curbat şi cu ţâţe-n urechi

Miroşi ruşinat din ibricele vechi

Gagica din colţ te curbează

În stilul ei omenos

Scoate din tine mirarea din “tu”

Şi pictează-mi un os

E frumos, nu rotund!

Tu ce zici, să mă tund?

Iubeşti prea mult, stăpâne,

Faci paşi prea apăsaţi, prea tăcuţi

Am auzit că–n Neverland sînt făcuţi

Iubeşte mai greu

Ce dracu’

Eşti om

În locul lui “voi” îl tot mângâi

pe “vom”

E totul pătrat şi cu

sâni primăvară nu faci

iarăşi taci, mă priveşti rotundo-

pătrat

Rupe-ţi lanţul acum

şi bubuie-mi un lătrat!

(mai ,1996)