Festivalul de Literatura Bucuresti 2010 - ziua 1

M-am decis in ultimul moment sa ma duc la Festivalul de Literatura de la Muzeul Taranului Roman. Din curiozitate. Ma asteptam sa fie intr-o sala de cinematograf, ceva mai mica. Cand colo, o sala mica de bar. Il numesc ei “club” probabil pentru ca are o scena mica in fatza. Acolo s-au urcat, pe rand, si au ramas, la invitatia lui Ovidiu Simonca, Adam Bodor, Petru Cimpoesu, Cristian Teodorescu si Varujan Vosganian. Au mai urcat cativa, dar eu doar pentru cei 4 scriitori am avut ochi.

Ok, hai sa zicem ca am remarcat si stradania lui Ovidiu Simonca de a fi o gazda buna si un organizator care a vrut sa se tina de planul de acasa, de aceea mi-a si parut prea rigid in comparatie cu ce se intampla pe podium. De departe, Varujan si Cristian au fost cele mai copilaroase personaje. Dezinvolti, sopocaindu-si mereu la ureche cate ceva, ciocnind discret si nu prea (cate doua) pahare de vin rosu, au aratat ca sunt obisnuiti cu publicul, poate prea obisnuiti. :) Cand au citi insa din cartile lor, baietei Varujan si Cristian au devenit barbatii Teodorescu si Vosganian, intorcandu-si fetzele lor de barbati in floarea varstei spre trecutul neamului lor si spre tineretea lor. Si in intoarcerea asta s-au aratat nu doar nostalgia si respectul pentru cele trecute si povestite de ei, dar si munca pe care au pus-o in scriererea lor.

M-a impresionat felul intim, straniu – de alchimisti - in care isi cautau prin carti fragmentele pe care sa le citeasca publicului. Chiar luminati de reflectoarele salii, mi-i imaginam, ca asa stateau si acasa, la o masa, intr-o lumina mai domoala, recitind ce tocmai scrisesera. In cautarea asta printre paginile propriilor creatii, ei, zic eu, nu se mai simteau prezenti in sala celor cateva (4?) zeci de persoane. Trebuie sa fie tare ciudat sa stii ca trebuie sa alegi un text, din sute de pagini, toate ale tale, un text care are ca unic scop impresionarea, prin lectura, a unei audiente

Lectura lui Varujan Vosaganian a fost senzorial-militaroasa, ca intotdeauna. Rostea apasat si delicat, la fel cum – lucru probabil observat de toti -, isi mangaia genunchiul, (poate din prea multa concentrare) in timpul unei interventii catre public. Senzorial a fost si cand si-a trecut, insesizabil aproape, degetele peste supracopera lucioasa a cartii lui, impinsa grijuliu apoi pe un colt de masa. Gestul lui a fost mai mult o mangaiere plina de respect pentru obiect in sine, pentru trecutul adunat in acele pagini si, de ce nu?, pentru rezultatul muncii lui de autor. Tot ca o mangaiere a fost si cand si-a aranjat parul, cat mai e, :) alene si amplu, dintr-o de inteles grija pentru propria imagine.

Se vedea ca, la momentul elaborarii, Varijan isi CITISE textul in gand, ca il scrisese sa si sune bine, daca era ROSTIT. Spre deosebire de Cristian Teodorescu care se bucura de fiecare data cand ajungea sa citeasca un dialog. Izbucnea, metamorfozat, in temperamentul personajului pus sa vorbeasca in carte, in timp ce pe parcursul descrierilor citea mai relaxat – mai neglijent, poate ar fi totusi incorect sa zic.

L-am lasat special deoparte pe Petru Cimpoesu, scriitorul moldovean. La acea masa, a fost singurul care a respectat subiectul serii – “In casa parintilor mei”. A venit, cum a si marturisit, “cu temele facute”. La inceput timorat, poate sub complexul provincialului, a sfarsit prin a contrabalansa necontrolabilele si haioasele iesiri ale celor doi bucuresteni printr-o exactitate laconica a comentariilor (si acida uneori). Si Cimpoesu se bucura cand intalnea liniuta de dialog, si in vocea lui intervenea o prospetime a tonalitatilor cand trebuia sa se imprumute vreunui personaj.

Petru Cimpoesu spunea ca el nu are contacte cu lumea literara, fiind 30 de ani parca, inginer petrolist la Roman (?). Cred ca si din acest motiv, lumea din sala l-a apreciat si mai mult. Poate ca multi s-au identificat cu el, nu stiu. Oricum, el a fost marea descoperire a serii pentru mine. Sa nu se inteleaga ca ceilalti au fost mai prejos, insa pe el nu il stiam nici de la tv, nici de la radio, asa cum ii cunosteam pe Teodorescu si pe Vosganian.

Au mai vorbit ei despre relatiile familiilor lor cu actul scrierii. Varujan a pomenit-o pe mama lui, Teodorescu sotia, iar Cimpoesu, daca nu ma insel, tot sotia. Nefolositoarele si eternele discutii despre piata de carte de la noi au fost scurte, ceea ce am apreciat extrem :))

Desi nu am auzit pana acum de el, Adam Bodor, nascut in 1936, in Romania si plecat in 1982, a fost prezentat ca un posibil candidat la Premiu Nobel pentru Literatura!!! Cimpoesu a si remarcat ca, daca autorul ungur o sa ia premiul, romanii se vor bucura ca Nobelul a fost luat iar de unul de-ai nostri. Evident ca dupa poanta asta, spusa pe un ton mucalit, au urmat aplauze :)) Au aparut in Romania deja luna asta 3 carti ale acestui Adam Bodor, mai mult tacut in aceasta seara si putin vorbitor de limba romana, cunoscut in alte tari (vreo 20), dar prezentat noua abia acum. Tot e bine! Si Bodor a spus ca se tine departe de lumea literara si de cititorii sai de teama de a nu parea neinteresant, lasand cartile sa vorbeasca in locul lui.

In ansamblu, a fost o seara placuta, la final cu doua intrebari din public, nu fantastice, care ori nu au fost intelese, ori au fost privite prea de sus si tratate superficial… Ma rog.

Concluzia fireasca: scriitorii sunt niste oameni normali! :))

P.S. Imi cer scuze pentru eventualele greseli din text, corectez maine, daca e cazul. Ma grabesc sa plec de acasa. Nu stiu daca ma mai duc si in aceasta seara la Festival. Parca da… Va tin la curent… alternativ :)))