"Gunoierul francez"

Puţinele mele cunoştinţe de limbă franceză vin din şcoala generală. La liceu (mijloc de ani 80), dacă nu jucam fotbal, în timpul orelor de franceză admiram, ca toţi băieţii din clasă, frumuseţea profesoarei, o bucureşteancă tânără şi stilată. În orăşelul de provincie, ea era un bibelou sexy, rece şi intangibil nouă, liceenilor. Ne trecea pe toţi, deci nu aveam de ce să ne facem probleme. Totuşi, din motive necunoscute, avea uneori perioade în care ne rupea cu notele mici, dacă ne duceam cu temele nefăcute. Niciodată nu mi-am scris acasă tema la franceza, dar copiam de la alţii, în pauze. Puţini erau sârguincioşi, câţiva însă mergeau la Gunoierul Francez. Acum îl numesc aşa, atunci nu stiu cum i se spunea şi nici cine era omul acela, de fapt – la vârsta aia, alte lucruri mă interesau. L-am văzut de câteva ori dând “meditatii” la franceza, la câte un colţ de stradă. Odată l-am privit de aproape.

Nu răspundea la glume, nu stătea la taclale cu tine. Te ajuta necondiţionat, dar nu era prietenul tău... Şi ce liceean ar fi vrut să fie prieten cu un gunoier, totusi? Îi deschideai caietul sau manualul în faţă şi îi spuneai care e tema. Privea textele scurt şi începea să traducă sau să completeze spaţiile cerute de exerciţiu etc. Ciudată treabă cum limba română suna bolovănos în gura lui, iar franceza curgea ca în filmele cu Luis de Funes. De aceea trebuia să ştii ceva franceză când mergeai la el. Se spunea că a fost un caz sau două în care a dictat, în jur de o oră, pe litere, o pagină întreagă pentru că elevul, ameninţat cu corigenţia, nu ştia boabă de franceză.

Ca “meditator”, gunoierul stătea lipit de tomberonul cu roti mari, de parcă se ascundea după el. Rezemat in mătura de nuiele, avea totuşi un aer degajat, de om mândru, un ambasador secret, care acum işi putea mărturisi adevărata misiune… dar numai cunoscătorilor. O faţă mare şi rotundă, cu obrajii împânziţi de vinişoare subţiri, ca şi când ar fi făcut mereu un mare efort fizic sau ar fi fost un mare beţiv, ca multi alţii în orăseul ăla muncitoresc. Ochiul stâng îi sărea mult în afară, părând că se uită temător în jur, în vreme ce din cel drept emana o bunătate intraductibilă. Bondoc şi grăsăn.

Când nu era "Gunoierul Francez", mătura conştiincios şi apăsat. Umeri căzuţi, ochii lipiţi de trotuar. Aduna ambalaje slinoase, mere putrede şi cadavre de animale de la colţ de stradă şi le lăsa cu grijă să cadă în tomberon. Tomberon pe care nu l-am auzit niciodată scârţâind sau huruind. Ca orice gunoier din toate timpurile, era jerpelit îmbrăcat, dar nu l-am văzut niciodată murdar. Mulţi îl considerau retardat: poate din cauza privirii lui împrăştiate, poate din tăcerea cu care răspundea ironiilor şi răutăţilor aruncate de trecătorii ce habar n-aveau că „umflatul ăla pitic şi ceacâr” vorbea, poate chiar ştia, mai bine franceza decât profa sexy de la liceu.