A condus toată viaţa o maşină văzută doar de el

Adevărata tragi-comedie a unui nebun

V-aţi imaginat vreodată cum ar fi să stai la volan toată viaţa?

Aşa aş zice că a trăit omul despre care o să vă povestesc aici. Cu dreapta schimba vitezele, apoi întindea mâinile în faţă, uşor flexate, ca ţinândându-le pe volan, cu coatele lipite de corp: o poziţie perfectă pentru alergat. Mârâia în surdină şi devenea mai zgomotos când schimba vitezele. Era mereu în mişcare, mereu cu un rucsac decolorat, şi cred că ar fi câştigat uşor orice maraton din lume. El nu era însă decât un biet nebun, pe care toată lumea îl ştia drept “Gigi Traseu”. Gigi Traseu a fost unul dintre personajele celebre din nordul judeţului Dâmboviţa. Îl vedeai peste tot, din Fieni, până pe străzile din Târgovişte, sau alergănd apatic, pe şosea, ca şi când timpul şi spaţiul nu ar fi existat pentru el. Nu se grăbea niciodată.

Uneori cerşea, dar niciodată explicit. Încetinea lângă tine, lăsând motorul la ralanti (mormâia înfundat), şi dacă îi dădeai ceva, bine, dacă nu, „baga” calm în viteza întâi şi pleca fără să spună nimic, fără să te privească. Femeile, de obicei cele mai vârstnice, îşi făceau cruce “Ferească Dumnezeu, maică” şi îi intindeau un bănuţ. Nu am aflat niciodată cu certitudine cauza nebuniei lui, deşi mulţi presupuneau că de vină ar fi fost un accident auto din care el abia a scăpat.

Circulau două istorioare foarte faimoase despre Gigi Traseu, în urmă cu 20 de ani. O băbuţă îi intinde un covrig, de pomană, după ce el o depăşise cu puţin, băgând într-a doua:
- Ia, băiete, un covrigel de la baba.
Gigi, fără să încetinească, privind-o detaşat cu coadă ochiului şi aratând cu mâna dreaptă înapoi:
- Aruncă-l în remorcă.

Altădată, cineva, în centrul Târgoviştei, şi-a lăsat bicicleta, între două maşini. Nici n-a apucat să se departeze omul de lângă bicicletă, după ce i-a blocat roata cu un lanţ, că Gigi Traseu apare de niciunde, gesticulând şi alergând dezordonat, ridică bicicleta deasupra capului şi o aruncă în mijlocul străzii, în faţa maşinilor:
- Băi tâmpitule, nu vezi că ai PARCAT PESTE maşina mea?

Prima şi singura mea întâlnire directă cu Traseu a fost stranie si inexplicabilă. Eu eram pe un trotuar, el pe celalalt. Puţină lume pe stradă. După cum alerga mărunt şi cu mâinle pe strânse la piept, părea un sportiv, mai ales că era şi în pantaloni scurţi. Îl privesc mai atent o secunda – atât! Înţeleg că ceva nu e în regulă cu el, când mi-am dat seama că mima schimbatul de vitezele din mers. Mă fixează imediat şi începe să alerge către mine, ambalând tot mai puternic motorul lui imaginar. Se îndreaptă spre mine, din ce in ce mai repede. Mă uit în spate, nimeni. E clar, sunt singurul vizat. Chiar dacă nu înţeleg ce se întâmplă, aveam doar 17 ani, mă decid să fug şi eu. La început mai incet, apoi tot mai repede – doar eram urmărit de un şofer, evident nebun, la volanul unei masini invizibile. Şi am tot fugit cu maşina aia după mine câteva străzi. Şi mai straniu - am înţeles abia după ce urmărirea s-a sfârşit - a fost că Traseu nu voia să mă prindă: a păstrat mereu aceeaşi distanţă între noi. Părea că fusese o joacă pentru el. Pentru mine, nu. Nimeni n-a putut să explice motivele comportamentului sau de atunci, pentru că era recunoscut ca fiind, de obicei, un tip liniştit.

Odată la câţiva ani mai pomenim, prin taclalele noastre evocatoare, de Gigi Traseu, faimosul personaj-maratonist al adolescenţei noastre, întrebându-ne, penibili, dacă, sărac de atunci, azi mai trăieşte. "Ar trebui să bată spre 60 de ani, nu?" Acum trei săptămăni, la ieşire din Târgovişte, la fel de atletic, cu coatele pe lângă piept, dar căzute, cu privirea rătăcită înainte, alerga pe marginea carosabilului Gigi Traseu.

P.S. Trăia?!