O poveste adevarata. Cu dedicatie geniilor niciodata descoperite.

Între 1992 şi 1993 am cântat în cea mai tare trupă de rock româneascâ, de după ‘90. Se numea “Where were we” şi cânta gen Pink Floyd, Led Zeppelin, plus accente de jazz. 

Cărau mereu după ei două chitări, în huse jerpelite, îmbrăcaţi în blugi distruşi şi purtau încălţăminte împrumutată de la prieteni. Erau doi hippies cărora nu le păsa unde cântau, atâta timp cât se puteau lăsa abandonaţi muzicii. Şi lumea îi asculta peste tot incantata, mirandu-se de accentul american ireprosabil al solistului vocal. Tonalitatea groasa dar delicata a vocii lui te trimitea imediat cu gandul la Roger Waters. Prin ’93 au fost difuzati la un post de radio din Bucuresti fara sa li se dezvaluie atat identitatea cat si faptul ca erau romani. Au stat 4 sau 5 saptamani pe locul intai intr-un top votat de bucuresteni, peste Led Zeppelin, Pink Floyd, Beatles, Phil Collins si alte celebritati. Toti ascultatorii voiau sa stie cine e trupa de pe primul loc. Nefiind internet atunci, nu puteai sa afli decat de la sursa. Si sursa tacea. :) Intr-o zi, isi cantau pe plaja de la Costinesti cantecele - in surdina, ca de obicei. Era innorat si toata lumea isi strangea calabalacul de pe plaja. A venit un smeker la ei si le-a zis ironic, trecand pe langa ei: “ce, ma, ii copiati si voi pe aia de la Where were we?”. Baietii nu l-au contrazis.

Au fost in mai multe locuri sa convinga lumea de talentul lor. Li se raspundea mereu, “nu e momentul acum pentru asa ceva”. Cand i-am cunoscut, devenindu-le prieten apropiat, erau deja saturati de discutiile care se invarteau in jurul talentului lor. Ma priveau mereu cu ingaduinta cand le spuneam ca nu se pot irosi in felul asta, prin caminele facultatilor, prin metrou si pe strazi, cu sapca in fatza – clar, o forma de cerseala.

Ma priveau cu ingaduinta, cum ziceam, si ma luau dupa gat incet: “Hai sa bem, hai sa cantam pentru noi, pentru tine, da-l dracu de succes, nu e pentru noi.” Si s-au mai dus odata sa prezinte o caseta unui mare mahar din muzica de atunci, nu retin numele (nici cum arata) care le-a recunoscut talentul insa “nu e momentul acum pentru o asa muzica, baieti, sunteti “depasiti”, poate peste 5-7 ani sa se vanda muzica din asta”. Si au continuat sa cante prin camine, mai ales la mine in camera, pe strazi, prin statiile de metrou. Pe strada castigau enorm intr-o singura zi. Seara cumparau bere si mancare de toti bani. Si cantam iar.

Intr-o noapte, cam pe la 11, cantam (eu, cu ritmul pe spatele unei chitari) in capatul scarilor la etajul 2 dintr-un bloc din Grozavesti. Nimeni ne ne-a reprosat zgomotul, vreo 4-5 studenti s-au oprit sa ne asculte pe trepte, langa noi. Am cantat asa vreo ora pana ni s-au terminat tigarile. Repertoriul lor, ORIGINAL, acoperea cam 3 ore, daca nu mai mult. M-am oferit sa ma duc sa iau tigari. Pana la parter, treptele erau pline cu studenti care ne ascultau in tacere si in semiintuneric. La intoarcere, am urcat pana la ultimul etaj, al 6-lea. Si in sus, treptele erau pline, cu un culoar lasat totusi cat pentru o persoana pe care se putea circula. Le-am zis de descoperirea mea, au ridicat din umeri, modesti ca de obicei, fara nici cea mai mica mirare, dupa care am cantat mai departe.

Intr-o alta noapte, calduroasa, de iunie, s-a umplut parculetul din fatza blocurilor din Grozavesti. Cand am inceput sa cantam, eram pe iarba doar noi, adica "Where were we", eu si un prieten, foarte prieput in ale chitarii si el. Intr-o ora s-au strans cateva zeci de persoane care fumau (tigari!) si beau tacuti, printre arbusti, ascultand cantecele celor doi.
Odata, o singura data, i-am insotit si eu cu o chitara - intoarsa, pe post de toba - in fatza magazinului “Muzica” din Bucuresti. Placuta si nerepetata senzatie! Pana a inceput ploaia, am strans destui bani in palaria pusa in fatza, pe trotuar, cat sa avem un adevarat festin in camera de camin. Niciodata nu strangeau bani, ii cheltuiau pe toti cu prietenii, cum la fel si noi ii pofteam mereu la mesele noastre sarace de studenti caministi si ii gazduiam in camerele noastre.

Ma mandresc enorm si acum cu faptul ca am avut ocazia sa cant alaturi de doi mari creatori si interpreti de muzica. Prieteni foarte apropiati atunci, lumile noastre s-au rupt la putin timp dupa aceea. Unul dintre ei a plecat in SUA si nu mai stim nimic de el. Celalalt a ramas aici, nu mai canta de atunci si respinge ideea de a mai compune muzica. Nu a mai pus mana pe chitara de ani, dupa cum imi marturisea. Ne vedem foarte rar, dar pentru mine a ramas acelasi prieten si artist extraordinar de atunci.

P.S. Compusesem si eu pe vremea aia 4-5 acorduri de jazz, pe care le zdranganeam stangaci la chitara, pe 3 corzi. Odata, tot pe scari fiind, mi-au zis sa tin asa ritmul, apoi au inceput sa improvizeze minute in sir pe compozitia mea. Cele cateva minute petrecute alaturi de ei cantand pe ritmurile compuse de mine au ramas inegalabile. :)