Mon Oncle (1958)

Pentru că pe acest blog intră oameni cu un simţ bun al artei (aşa puţini câţi sunt!) şi pentru că urmează zile cu frig, când mulţi stau în casă, m-am gândit să vă recomand un film excepţional. “Mon Oncle” al lui Jacques Tati, actorul şi regizorul, cel cu o fantastică înţelegere a povestirilor despre limită, apropiere şi despre depărtare. Delicat, fără ostentaţia holywoodiană, dar cu atât mai convingător şi mai memorabil. Un umor special, care aduce a Chaplin, dar nu e de acolo.

Filmul a fost obsesia mea din această vară. Rareori mi se întâmplă să fiu atât de încântat şi să promovez înspre prieteni un film, riscând momente penibile prin insistenţă. Ultima dată când am păţit aşa ceva a fost cu Boodock Saints. Acum “mă” risc şi aici. Dacă nu l-aţi văzut cumva deja, el fiind faimos până peste poate, căutaţi această capodoperă. Dacă l-aţi văzut, poate că v-am dat o idee bună să îl revedeţi.

Despre film am aflat după ce Alex. Leo Şerban a povestit într-un interviu că şi-a adus pelicula în ţară pentru o vizionare privată într-o sală de cinema. Mi s-a părut un moft iniţial, dar, după ce am văzut filmul, mi-am dat seama de motivele omului.

Îmi pare foarte rău că nu mi-am făcut timp să scriu mai pe larg despre Mon Oncle. Trebuie să revin într-o zi asupra unchiului care are grijă să fericească păsărica din colivie cu raza soarelui reflectată de geamul mansardei.

O secvenţă, prin care să intraţi în atmosferă: