Lumea în două zile - George Bălăiţă

O carte excelentă. Un Cinema al cuvintelor. Un prost - eu, că n-am citit-o mai devreme, căci de mult ştiam de ea. :) Câteva citate. Titlurile îmi aparţin.





Gara-curcan
“Coborând i se iscase un gând caraghios: gara asta semăna cu un curcan fudul fiindcă atât de mică şi neînsemnată vrea să pară ca o făptură vorbitoare, ca şi bietul funcţionar de la registratură, ca şi directorul băncii, ca şi tovarăşul de la regiune, ca şi preşedintele sindicatului (…) Poate şi visa, dupa cum şi curcanul se visează regele unei ţări deasupra norilor unde vulturul e un servitor umil care nici nu ajunge să treacă pragul casei, râneşte la grajduri şi îţi târâie aripile prin baliga măgarilor.”


Poşeta profundă
“Din poşetă (…), se ridica un abur al lucrurilor mici, o născocire a minţii dar un adevăr al nasului şi al privirii.”

Autoiluzionarea omului de pe stradă, după întâlnirea cu un funcţionar
Antipa îşi apropie trunchiul de masă, sertarul se închide izbit de pântecele lui. Fumul ţigării îl apară ca o ceaţă deasă, celălalt aşteaptă în picioare. (…) Un gând caraghios, omul cere ceva, Antipa spune nu, apoi da, pe urma omul spune nu, Antipa nu, între da şi nu scapără şi alte vorbe pe care nici unul nu le ia în seamă, în cele din urmă omul pleacă mulţumit, aşa se poate înţelege de vreme ce pe faţa lui pâlpaie speranţa. Un om ieşind din biroul unui funcţionar. Un om din Dealu-Ocna. (…) Cum merge dupa ce închide uşa şi calcă singur pe lungul coridor şi coboară scările, cine este el în stradă, cum vede el speranţa, oare ca o bulă de aer care se ridică din mlaştină şi se sparge sus în mâlul luminat de soare?”

Viaţa ca o pocnitură din bici


“…în viermuiala nesigură a străzii, doi copii pocneau din bice. Ambiţia lor nemăsurată, plăcerea cu care se provocau, încordarea întrecerii, pânda, violenţa se pierdeau în pocniturile scurte şi puternice şi se puteau vedea drumurile întortocheate pe care ei le aveau de străbătut de aici înainte, şcolile şi nenumaratele examene, femeile pe care le vor fi dorit se ridicau ca stâlpii de ceaţă în marginea acestor drumuri, ei treceau prin coridoare întunecoase, deschideau uşi nenumărate, stăteau închişi în încăperi sumbre aplecaţi peste hârtii şi dosare, trăbăteau alte încăperi încărcate cu lucruri, numărau bani, câştigau şi pierdeau, priveau vreme îndelungată un dulap ferecat, călătoreau prin oraşe necunoscute şi pe malurile înverzite ale unor ape şi mureau foarte departe unul de altul şi erau uitaţi.”