Mike Patton, agresivul frumos temperat, si muzica anilor '60.

- recomandare audio de weekend -

Pe zbuciumatele acorduri "Faith No More" zguduiam geamurile crapate din camin... :) Azi am descoperit albumul lui Mike Patton (solistul trupei "Faith No More"), Mondo Cane, lansat in mai, anul acesta. Pe youtube gasiti mai multe bucati din album. Eu am ales-o pe cea care mi-a placut cel mai mult, indelung ascultata zilele astea (incepe cam pe la minutul 1). In al 3-lea clip vedeti alta fatza a lui Mike.

Cum unii se nasc cu atata diversitate, forta si sensibilitate in ei, iar altii crapa de entuziasm la un loc 3 intr-un european concurs unde castiga cel cu cele mai multe apeluri telefonice (nu e departe timpul cand maneaua pusa in ritm electro va castiga detasat)!

In al doilea video clip este piesa originala, din anii '60. Muzica italienilor din anii 60-70 (Rita Pavone - Cuoare, Gianni Morandi - In ginocchi da te, Mina - Bang bang, Gigliola Cinquetti - Non ho l'età, Orietta Berti - Tipitipiti si multi altii) a fost prima muzica straina de care am devenit constient, pe la 5 ani. Unchiul meu avea un magnetofon, lucru de pret atunci, pe care il pornea destul de rar - de aici si atractia pe care o exercita asupra mea rotirea benzilor care parca se lasau stoarse de muzica. Imi fixam privirea minute in sir deasupra lor si ascultam cantecele intr-o limba neinteleasa (nici acum nu stiu prea multa italiana). Poate un soi de hipnoza a functionat, pentru ca reascultarea acelor piese ma transporta de fiecare data inapoi in timp mai bine decat orice alta piesa muzicala. Mai tarziu am devenit rocker infocat :)) si am respins categoric si emfatic plangacioasele alea de voci. Si mai tarziu, mi-am revenit. :) Acesta este motivul pentru care m-am bucurat atat de mult sa regasesc in Mike Patton, "la pachet", doua etape din viata mea. 2 in 1. O promotie la care va invit si pe voi... :)






Dincoace de aparente

Prima imagine reprezinta ilustratia articolului "Nostradamus, poet dadaist", din cea mai recenta "Dilema". A doua e, evident, o reclama. Mi-a placut ansamblul, intentionat sau nu, al celor doua vecine de pagina. Si doar atat voiam sa zic in acest post. Apoi m-am "lasat" o vreme pe expresia "dincolo de aparente". De ce nu "dincoace de aparente"? "Dincolo" suna mai periculos, mai aventuros? Cum ar veni, te duci pe taram strain sa descoperi marile secrete? Salasuieste sensul dincolo de zidul impresiilor? Ai fi tentat sa raspunzi "da". Mai periculos insa mi se pare sa cauti sensul iluzoriu chiar din mijlocul cetatii, inconjurat de zidurile ei. Mai riscant este sa te declari cautatorul unui ceva invizibil pentru ceilalti, incriminandu-i astfel, fatzis sau nu. Cand zici ca te duci "dincolo", lasi posibilitatea (sau visarea!) celorlalti ca, doar urmandu-te, pot deveni asemenea tie - ceea ce nu e deloc obligatoriu. Sa esuezi in gasirea sensului de dincolo e iertabil - nu cunoasteai terenul. Sa nu gasesti adevarul de dincoace, pe care il declari diferit de cel general acceptat, e moartea propriei tale credibilitati.

Sper sa imi iertati micul meu frecus dincolo si dincoace de aparente... :)
Si ceva concret, totusi: va mai amintiti sloganul de acum cativa ani de la radio rfi "asculta ce mica e lumea"? Aflam la un an dupa ce sloganul a fost schimbat ca inca multi si-l revendicau cu mandrie in discutii particulare. In aparentza, au reusit. In realitate, eu il scrisesem, asteptand un taxi pe o caldura imensa.

P.S. Nici pomeneala de a compara actualul concept de promovare a radio rfi Romania cu al meu. Au fost elaborate pe platforme de comunicare diferite, cu obiective diferite.