Corecţii - Jonathan Franzen


Premise
1) N-am citit recent proza americana lansata in ultimii 10 ani. 2) Viata nord americana, deci inclusiv Canada, imi este cunoscuta din povestirile catorva prieteni, care au trait/traiesc pe viu dezastrul instrainarilor de acolo (vestul european nu este nici el departe de aceeasi degradare). 3) Strainii sositi la noi freamata de emotie si mirare la fiecare intalnire si primire calduroasa ale romanilor, care, n-or iesi ei cu painea si sarea pe strazi, dar stiu sa suguiasca strasnic in engleza americana, intr-un bar aprovizionat cu whiskey american, sau prin mahalele, la o bere nemteasca… facuta in Romania :)
Pornind de aici, romanul remarcabil al lui Jonathan Franzen vine perfect sa confirme imaginea pe care o aveam despre America. Daca relatarile prietenilor meu puteau sta sub semnul calomniei inadaptatului, n-am cum sa nu ma incred in propunerea unui creator care dovedeste pe parcursul intregului roman un spirt de observatie echilibrat si intocmai calibrat pe emotiile si relatiile interumane.

Cu economie, despre sentimente
Viata familiei americane se scurge intr-o dependenta emotionala si injositoare fata de economia acestei tari. Ai crede ca nu sunt constienti de asta, insa iata ce gandeste Gary, un om neinteles de sotie, de copii, de parinti si de frati, si pe care nici el nu face eforturi sa ii inteleaga: “Deprimat? Nu era deprimat. Semnele vitale ale sprintarei economii americane se prelingeau pe ecran(…) Dolarul american isi batea joc de euro, tragandu-i-o pe la spate yenului.” Daca Gary, fratele cel mare se amageste cu graficele, fratele cel mic, Chipper, si Alfred, tatal bolnav, sunt “imagini gemene ale deprimarii, stand cu ochii lasati in farfurii”. Raporturile dintre ei sunt reci si aride, asemeni graficelor care stralucesc pe monitoarele burselor. Totul se desfasoara conform unor reguli indelung exersate, intre axa x, a traditiei familiei, si y-ul consensului social. Totul e supus corectiei, normei. Or, prin moartea spontaneitatii, emotiile si energiile lor nu se mai indreapta in primul rand spre familie, nu se mai dezvolta, ci merg catre sex (lesbianism, promiscuitate, amantlâcuri), munca sau spre riscul propriei vietii in lumea interlopa. Dar nici in afara familiei nu sunt mai fericiti, rateaza tot, ca niste animale care nu isi mai recunosc drumul spre barlogul haitei si nici nu mai sunt capabili de noi relatii. Nu sunt fericiti si nefericesc si pe ceilalti cu o meticulozitate bine calculata (vezi traseul “bucataresei” Denise, care se amarashte de mama focului ca salata ei de varza nu a fost observata de un critic culinar – “Nici un cuvant despre salata mea de varza murata, spuse ea, furioasa pana la lacrimi”).
Departarea si intimitatea
Un pensionar, tipicul calator in croaziere ieftine, observa: “Ma intreb daca nu cumva suntem deprimati tocmai pentru ca nu mai exista frontiere. Pentru ca nu ne mai putem preface ca exista locuri pe care nu le-a vazut nimeni, niciodata. Ma intreb daca nu cumva depresia colectiva nu e in crestere in intreaga lume”. Departarea dintre membrii “clanului” este un al motiv al instrainarii si se incearca anularea ei prin multele discutii telefonice, in care se cersesc promisiuni si se minte senin, evitandu-se – occidentala si contemporana lasitate! - confruntarea pana in ultimul moment. Chiar si dupa izbucnirea scandalului, se poarta ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. (Ar mai fi de "atacat" aici tema "frontierei" in literatura americana, dar cere un lung excurs; si-a asa a iesit diatamai textălăul)
Deloc paradoxal, trambitarea traditiei si a cutumelor familiale, desi nu ii aduce deloc mai aproape unul de altul, ii sufoca, le reduce la zero spatiul proxim, le tortureaza inepuizabil propriile constiinte care isi cer locsorul lor. Chiar daca batranul si bolnavul tata are un loc de refugiu in subsolul casei, spune la un moment dat “Nu cer decat un pic de intimitate”. Inventatorul Alfred este de altfel grila prin care eu am vazut intregul roman. El nu cere numai intimitate, ci isi afirma un crez care palpaie tot mai stins in lumea occidentala “Trebuie sa te impaci cu o oarecare doza de imaginatie. Altfel nu se poate”. Ca si cand ar fi gasit o ilicita cale de retragere din constrangerile mediului, Alfred are scapari de memorie, iar scaparile de fluide il indeparteaza si ele de familia careia i-a fost candva de folos.

Cand Franzen e Miller, Arthur Miller.
Odata cu renuntarea la mancare (plus dereglarile psihice), personajul se “infrateste” cu Willy Loman al lui Arthur Miller, din Moartea unui comis voiajor. Singurul dintre copii care ramane atasat de tata este Denis, doar ea intelege ca pentru el “iubirea nu era o chestiune de apropiere, ci de distantare” si ca acesta prin “timiditatea, formalismul si crizele lui de furie tiranica, isi aparase lumea interioara atat de feroce, ca daca il iubeai, asa cum il iubea ea, invatai ca lucrul cel mai frumos pe care il puteai face pentru el era sa ii respecti intimitatea” Paralela cu piesa lui A. Miller continua si prin rolul princiapl al mamei in familie. Enid o mosteneste briliant pe Linda Loman in incrancenarea de a aduna “orbeste”, fara simtul realitatii, copiii in jurul mesei de Craciun. Asemanarea dintre cele doua se opreste insa aici: Enid (care, apropo, incepe sa si drogheze usor) nu il iubeste pe Alfred si se gandea ca la 75 de ani, dupa ce ii moare sotul, marele incapatanat al familiei,“sa faca niste schimbari in viata ei”.

Scriitura, un bob zabava.
Scriitura se imparte in doua categorii. Majoritara este cea simpla-descriptiva, fara inflorituri, “realista”, bruta. Minoritatea apartine subtilitatiii, zabovirilor asupra detaliilor, pasaje in care Franzen te trage amagitor dar sigur dupa el: “Noua amanta a lui Alfred potolise ceea ce mai ramasese din fiara din el. Era mult mai simplu, decat sa stea botos sau sa isi dea frau liber furiei, pur si simplu sa inchida ochii. Curand, toata lumea pricepu ca avea o metresa invizibila, pe care o primea in salon sambata dupa-amiaza cand programul de lucru de la Midpac lua sfarsit, o metresa pe care o lua cu el in toate calatoriile de afaceri, in bratele careia se prabusea pe paturi care nu mai pareau atat de zgomotoase, o metresa pe care o vizita fara gres in serile in care isi lua de lucru acasa, o metresa cu care impartea perna de campanie dupa masa de pranz in excursiile cu familia, in timp ce Enid conducea masina cu viteza de melc si copiii stateau amutiti pe bancheta diin spate. Somnul era femeia, perfect compatibila cu meseria, cu care ar fi trebuit sa se insoare inca de la bun inceput. Supusa cu desavarsire, iertatoare fara limite si atat de respectabila, incat puteai sa o iei cu tine la biserica, la concert sau la reprezentatiile Teatrului de Amatori…”

Sexul lui si prietenia ei
Mai raman, evident, multe concluzii de tras din aceasta exemplara carte, si fiecare si-o va imbratisa pe cea mai… apropiata de mintea si de intimitatea lui. La finalul  comentariului acestui roman (pe care il recomand mai ales pentru a intelege ce ne asteapta), un exemplu de mentalitate, in care se amesteca sexul, antipatia si razbunarea, cu ironia si artificialitatea noii societati. Iata ce gandea potentiala amanta Denise (ea a vrut, n-a vrut el), dupa ce sotia Robin ii raspunde glacial la telefon:“M-as fi putut culca cu barbatul tau. (…) Ce-ar fi sa imi arati un pic de prietenie in schimb”? I-o va arata cu varf si indesat (sic!) mai tarziu... :))

P.S. Americanii lui Franzen sunt singuri, precum ai lui Hopper.
Eduard Hopper – Morning Sun