Cel mai tare chef: în alimentară.

Din adolescenţă mi-am dorit să fac un chef într-o alimentară: mi se părea că e o încălcare frumos-explozivă a normelor, fără să agresez, prin asta, pe nimeni. Pe atunci nici că se putea. După '90, ideea revenea la intervale neregulate. Până într-o zi... de fapt, o noapte.

Să tot fi trecut vreo 8 ani de când acest vis mi s-a împlinit. Prietenul nostru avea una în centrul Micului Oraş. În faţa înghesuitului său magazin se desfăşurau tarabele pe care, ziua, se ridicau grămezile de legume şi fructe, uneori brânză sau peşte. Noaptea, tarabale păreau, în lumina neoanelor prăfuite, un teren de luptă abandonat, care aştepta dimineaţa şi, odată cu ea, combatanţii: vânzătorii - cumpărătorii. Asta vedeam prin termopanul magazinului: tarabe aliniate, nişte cazemate.

Când l-am întrebat pe Pitzi dacă nu facem un chef la el in magazin, a zis din prima “da”, abia apoi s-a uitat la mine, pe diagonală: Chiar vrei tu să facem asta? Desi proprietar, el mergea acolo zilnic şi vindea cot la cot cu cele două vânzătoare. Se săturase de locul ăla, normal. Ne-am adunat 10-15 prieteni in spatiul mic: un metru in spatele tejghelei, in prelungirea celor două vitrine frigorifice, doi metri între tejghea şi geam = spaţiul clienţilor, pe o lungime totală a magazinului de 4-5 metri. Evident, toţi ne-am înghesuit după tejghea. Toti voiam să pătrundem pe teritoriul, în general, interzis.

Trebuia să ne trecem tot ce consumam pe o listă. Cel mai haios era că trebuia să ne cântarim tot ce luam din galantar: salam, branză, măsline, bomboane, napoplitane, etc., iar Pitzi, pentru că eticheta era îndreptată spre culoarul cumpărătorului şi nu o puteam vedea, era mereu întrebat de preţul fiecărui produs ca să putem calcula valoarea. “Cum dracu’, mă, le ţii minte pe toate?” Nimeni nu voia să stea în “spaţiul clienţilo”, cu toţii ne doream să fim vânzători in noaptea aceea de iarna (fără zăpadă). Eram ca nişte copii lăsati să se joace, fără nici o interdictie, cu lucrurile unui matur – ceea ce până atunci fusese de neimaginat. Ne împingeam unul pe altul în faţa cântarului – marea atractie a petrecerii - încântaţi că putem interpreta rolul vânzătorului. Mai târziu câtiva au intrat şi in pielea unor cumpărători, parodiind tipologii ale clientului excentric sau pretenţios-enervant.

Pitzi se uita la noi, cu ochi miraţi şi zâmbitori, şi nu prea întelegea de unde venea exuberanţa noastră. Am început să bem şi calea spre înţelegerea copilăriilor noastre a inceput să se netezeasca şi pentru el. Un radio cam dărâmat mârâia intr-un colt, sus, pe raftul cu sticle de alcool scump. Am terminat repejor o sticlă de tărie pe care o avea de aproape 2 ani şi pe care, aşa cum mărturisea, o ţinea acolo pentru impresie: ştia că era prea scumpa pentru majoritatea localnicilor, dar dădea bine, ca prezentare. La plecare raftul de sus, ala “special”, pentru impresie, era pe jumătate gol.

Dupa o oră, cam cât a ţinut acomodarea cu cântărirea produselor, cu cercetarea micii magazii, cu inspecţia rafurilor şi a vitrinelor frigorifice, cu împărtăşirea secretelor de mic comerciant, lumea a început să danseze pe muzica radioului care parcă se auzea mai tare si mai clar. Se făcuse 12 noaptea şi toţi vorbeam din ce in ce mai tare. Alimentara devenise un club, un bar unde clienţii consumau, dar aveau şi grijă să-şi noteze ce au consumat pe o bucata de ambalaj cartonat. Se dansa în apropierea cârnaţilor, a sticlelor de ulei şi a cutiilor de lapte, se comenta The Doors lângă cofragele de ouă şi lângă salamul de biscuiţi...

Din când în când, prin piaţă mai trecea cât un locuitor al Micului Oraş. Unii se opreau uluiţi şi priveau arătarile, ielele de ambele sexe, care dănţuiau sau discutau sprijinind tejgheaua, in alimentara altadată liniştită. Alţii, de frică să nu iasă nebunii prin geam la ei, ne priveau cu coada ochiului si grăbeau pasul, se opreau undeva dupa un stâlp şi îşi făceau cruce. Noi îi vedeam şi râdeam ca descreiraţii…“Mai taie şi tu o sută de caşcaval din ala la 70…”

Spre zori, am inceput să facem curaţenie, am împărţit suma totală la câţi am fost, pentru a plati consumaţia, n-am lăsat bacşiş şi am luat-o spre casele noastre. Ce surpriză or fi avut vânzătoarele dimineaţa descoperind, la o primă vedere, înainte să citească biletul lăsat de şeful lor, cât se consumase peste noapte ?! :)

Încă mişunam prin spaţiul mic al alimentării, să strângem şi să măturăm, când la tarabe începuseră să îşi facă apariţia vânzătorii cu legumele şi fructele lor, crucindu-se de viermuiala, colorată şi zgomotoasă, din micul magazin, pe care, până atunci, îl găseau la ora aia mereu gol, inchis, albit doar de lumina neoanelor. Se ocupau cazematele: “războiul” zilnic din piaţa Micului Oraş începea. Cheful din alimentară se încheiase… şi de atunci nu s-a mai repetat.


25 Responses to "Cel mai tare chef: în alimentară."

gigica

da, imi amintesc ca si Piti a fost prins de vraja "schimbului de rol" care te cuprinse-se pe tine caci, in loc sa mearga acasa, in dimineata aia s-a oprit la brutaria din vecinatatea magazinului sa vada si el cum se face painea si a plecat de acolo "obosit" si alb de faina dupa ce a ajutat la carat saci si la aranjat painicile in cuptor...
eu nu-mi amintesc sa fi achitat ceva...

Blue Freedom says
25 noiembrie 2010, 17:41

:)

Scorchfield says
25 noiembrie 2010, 19:16

Bine că n-a venit Garda Financiară! :)

Mi-a plăcut cum ai scris!

Liviu Drugă says
25 noiembrie 2010, 23:38

gigica, poate ca si el isi dorise de mult sa faca paine dimineata, iar acum i s-a ivit ocazia ca mie cu alimentara lui :)

Blue :)

Scorchfield, stii cum e cu Garda in Romania, gasesti pana la urma un var de-al tzanspelea care sa cunoasca pe cineva de la garda, iar in Micul Oras tare m-as fi mirat ca Pitzi sau vreunul din ceilalti petrecareti sa nu aiba vreun fir direct la garda locala :)

Ma bucur ca ti-a placut povestea 99% reala.

abbilbal says
26 noiembrie 2010, 00:37

Noa serbus tizule. Nu m-am putut abţine de la râs şi scris.
O zi bună îţi doresc şi trebuie să recunoaştem că uneori nu ne strică astfel de "schimburi de experienţă".

Liviu Drugă says
26 noiembrie 2010, 00:50

abbilbal: Salve, Liviu! Sa inteleg ca te-a distrat... Ma bucur. Da, schimburile astea, mai ales dupa ce ti le doresti mult timp, dau bine la experienta. Din pacate, nu prea conteaza la CV. :)) Insa sigur candva din experienta aia va iesi ceva bun. Poate ca lista bunelor consecinte ale ei s-a deschis chiar cu acest post care, iata, a descretit fruntile putinilor oameni care trec pe acest blog.
Zi buna si tie!

karina says
30 noiembrie 2010, 00:52

mai sa fie. e tare intamplarea:)) si mie imi place sa intru in spatii interzise...de exemplu ce ai face sa asisti la orele profesorului Cafee (prof.dr.arh. Caffe) de la Arhitectura o vacanta intreaga scolara, fara sa fii student acolo...si el sa nu-si dea seama:))

Liviu Drugă says
30 noiembrie 2010, 09:53

Karina, dar, la facultatile de stat, nu poti sa participi la cursuri decat daca esti student acolo ? La inceput de ani 90 putea sa intre oricne la cursurile lui N. Manolesc (de exemplu). Azi nu mai e asa?

Liviu Drugă says
30 noiembrie 2010, 09:54

karina, profesorul de literatura (si criticul literar) Nicolae Manolescu - sa fiu mai exact

karina says
30 noiembrie 2010, 12:19

dar eu eram eleva de liceu:)) si desenam mai bine decat studentii lui:)) imi placea stilul infractional de a patrunde la arhitectura pe sub nasul portarului:))

Liviu Drugă says
30 noiembrie 2010, 19:44

Karina, acum am inteles :))

karina says
30 noiembrie 2010, 21:03

te-am rugat sa postezi toate desenele tale facute pe telefon:(( asta demult...

karina says
1 decembrie 2010, 00:31

La multi ani, Române !

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/

Liviu Drugă says
2 decembrie 2010, 16:56

Karina, multumesc pentru urare, desi stau prost la capitolul "sarbatoare nationala", nu prea am ce sarbatoresc... :)

Nu am mai desenat pe telefonul mobil. M-am jucat putin pe hartie, doar cu creionul negru. Poate le voi pune pe astea daca reusesc sa le scanez cumva.

karina says
3 decembrie 2010, 20:51

ok astept sa le pui cat mai repede sa iti fac un filmulet cu ele cadou de mosu'

Lascaris says
4 decembrie 2010, 11:15

Pacat ca nu esti prieten cu vreun sef de pe la Kaufland sau Carrefour, ehe, acolo sa vezi petrecere .... In viitor poate... cine stie.

karina says
6 decembrie 2010, 01:18

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2010/12/cadoul-lui-mosu-pentru-prietenii-mei.html
De la mosu'

Liviu Drugă says
6 decembrie 2010, 09:20

Lascaris, in supermarketurile astea as vrea sa ma lase cineva o zi intreaga si sa imi explice ce sunt toate acele lucruri pe care nu le cunosc sau pe care nu le cunosc in toate detaliile. Poate nici o zi intreaga nu ar fi de ajuns :)

Liviu Drugă says
6 decembrie 2010, 09:32

Karina, iti multumesc pentru interventia ta pe langa Mos. Am inceput dimineata cu dedicatia de la tine. :)

anaid says
7 decembrie 2010, 10:38

criminal! si intamplarea si descrierea. :) bine ca n-ati petrecut in aprozar.

Liviu Drugă says
7 decembrie 2010, 11:36

anaid, am trecut pe lista cu sugestii pentru viitoarele mele petreceri in spatii neconventionale, alaturi de suspermarket, si aprozarul tau! :)

karina says
7 decembrie 2010, 23:17

Premiu
http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/

Liviu Drugă says
8 decembrie 2010, 00:35

karina, multumesc! Multumiri mai detaliate, in locul de unde am "ridicat" premiul! :)

Şerban Tomşa says
15 decembrie 2010, 15:21

Liviu,
ai materiale, nu glumă, pentru romanele tale... Și povestești minunat. Felicitări !

Liviu Drugă says
16 decembrie 2010, 01:33

Serban, ma bucura tare mult aprecierile tale, un om atat de talentat si educat in ale scrisului.

Cat despre intamplari, nu stiu daca ele vor deveni, majoritar, sursa inspiratiei in cartea/cartile mele. Incerc sa imaginez lumi noi in romanul la care lucrez acum, cu principii inedite, care sa atraga nu doar prin stil, ci si prin intamplari. Poate din aceasta cauza, avansez uneori mai greu, iar alteori trebuie sa rescriu sau sa regandesc povestea sau relatiile dintre personaje.