O poveste adevarata. Cu dedicatie geniilor niciodata descoperite.

Intre 1992 si 1993 am cantat in cea mai tare trupa de rock romaneasca, de dupa ‘90. Se numea “Where were we” si canta gen Pink Floyd, Led Zeppelin, plus accente personale de jazz, ale celor doi membri incredibili de talentati. Carau mereu dupa ei doua chitari, in huse jerpelite, imbracati in blugi distrusi si purtau incaltaminte imprumutata de la prieteni. Erau doi hippies carora nu le pasa unde canta, atata timp cat se puteau lasa in voia muzicii. Si lumea ii asculta peste tot incantata, mirandu-se de accentul american ireprosabil al solistului vocal. Tonalitatea groasa dar delicata a vocii lui te trimitea imediat cu gandul la Roger Waters. Prin ’93 au fost difuzati la un post de radio din Bucuresti fara sa li se dezvaluie identitatea si faptul ca erau romani – au stat 4 sau 5 saptamani pe locul intai intr-un top votat de bucuresteni, peste Led Zeppelin, Pink Floyd, Beatles, Phil Collins si alte celebritati. Toti ascultatorii voiau sa stie cine e trupa de pe primul loc. Nefiind internet atunci, nu puteai sa afli decat de la sursa. Si sursa tacea. :) Intr-o zi, isi cantau pe plaja cantecele - in surdina, ca de obicei. A venit un smeker la ei si le-a zis “ce, ma, ii copiati si voi pe aia de la Where were we?”. Baietii nu l-au contrazis.

Au fost in mai multe locuri sa convinga lumea de talentul lor. Li se raspundea mereu, “nu e momentul acum pentru asa ceva”. Cand i-am cunoscut, devenind prietenul lor apropiat, erau deja saturati de discutiile care se invarteau in jurul talentului lor. Ma priveau mereu cu ingaduinta, cand le spuneam ca nu se pot irosi in felul asta, prin caminele facultatilor, prin metrou si pe strazi, cu sapca in fatza – clar, o forma de cerseala.

Ma priveau cu ingaduinta si imi ziceau “Hai sa bem, hai sa cantam pentru noi, pentru tine, da-l dracu de succes, nu e pentru noi.” Si s-au mai dus odata sa prezinte o caseta unui mare smecher din muzica de atunci, nu retin cine, care le-a recunoscut talentul insa “nu e momentul acum pentru o asa muzica, baieti, sunteti “depasiti”, poate peste 5-7 ani sa se vanda muzica din asta” Si au continuat sa cante prin camine, mai ales la mine in camera, pe strazi, prin statiile de metrou. Pe strada castigau enorm intr-o singura zi. Seara cumpara bere si mancare de toti bani. Si cantam iar.

Intr-o noapte, cam pe la 11, cantam (eu, cu ritmul pe spatele unei chitari) in capatul scarilor la etajul 2 dintr-un bloc din Grozavesti. Nimeni ne ne-a reprosat zgomotul, vreo 4-5 studenti s-au oprit sa ne asculte pe treptele care coborau. Am cantat asa vreo ora pana ni s-au terminat tigarile. Repertoriul lor, ORIGINAL, acoperea cam 3 ore, daca nu mai mult. M-am oferit sa ma duc sa iau tigari. Pana la parter, treptele erau pline cu studenti care ne ascultau in tacere si in semiintuneric. La intoarcere, am urcat pana la ultimul etaj, care era, parca, 6. Si in sus, treptele erau pline, cu un culoar lasat totusi cat pentru o persoana pe care se putea circula in sus si in jos.

Le-am zis si lor de descoperirea mea, au ridicat din umeri, modesti ca de obicei, fara nici cea mai mica mirare, dupa care am cantat mai departe.

Intr-o alta noapte, calduroasa, de iunie, s-a umplut parculetul din fatza blocurilor din Grozavesti. Cand am inceput sa cantam, eram doar noi, un grup de 4, pe iarba. Intr-o ora s-au strans cateva zeci de persoane care fumau (si beau) tacuti, printre arbusti, ascultand cantecele celor doi.

Odata, i-am insotit si eu cu o chitara - intoarsa, pe post de toba - in fatza magazinului “Muzica” din Bucuresti. Placuta si nerepetata senzatie! Pana a inceput ploaia am strans destui bani in palaria pusa in fatza, pe trotuar, cat sa avem un adevarat festin in camera de camin, in buna traditie a artistilor anonimi, pentru ca si cantarea din acea seara sa mearga unsa. Niciodata nu strangeau bani, ii cheltuiau pe toti cu prietenii, cum la fel si noi ii pofteam mereu la mesele noastre sarace de studenti caministi si ii gazduiam in camerel noastre.

Ma mandresc enorm si acum cu faptul ca am avut ocazia sa cant alaturi de doi mari creatori si interpreti de muzica. Prieteni foarte apropiati atunci, lumile noastre s-au rupt la putin timp dupa aceea. Unul dintre ei a plecat in SUA si nu mai stim nimic de el. Celalalt a ramas aici, nu mai canta de atunci si respinge ideea de a mai compune muzica. Nu a mai pus mana pe chitara de ani, dupa cum imi marturisea. Ne vedem foarte rar, dar pentru mine a ramas acelasi prieten si artist extraordinar de atunci.

P.S. Compusesem si eu pe vremea aia 4-5 acorduri de jazz, pe care le zdranganeam stangaci la chitara, pe 3 corzi. Odata, tot pe scari fiind, mi-au zis sa tin asa ritmul, apoi au inceput sa improvizeze minute in sir pe compozitia mea. Daca Raiul exista, sigur atunci a avut o scurgere pe pamant, exact deasupra mea :)