"Gunoierul francez"

Puţinele mele cunoştinţe de limbă franceză vin din şcoala generală. La liceu (mijloc de ani 80), dacă nu jucam fotbal, în timpul orelor de franceză admiram, ca toţi băieţii din clasă, frumuseţea profesoarei, o bucureşteancă tânără şi stilată. În orăşelul de provincie, ea era un bibelou sexy, rece şi intangibil nouă, liceenilor. Ne trecea pe toţi, deci nu aveam de ce să ne facem probleme. Totuşi, din motive necunoscute, avea uneori perioade în care ne rupea cu notele mici, dacă ne duceam cu temele nefăcute. Niciodată nu mi-am scris acasă tema la franceza, dar copiam de la alţii, în pauze. Puţini erau sârguincioşi, câţiva însă mergeau la Gunoierul Francez. Acum îl numesc aşa, atunci nu stiu cum i se spunea şi nici cine era omul acela, de fapt – la vârsta aia, alte lucruri mă interesau. L-am văzut de câteva ori dând “meditatii” la franceza, la câte un colţ de stradă. Odată l-am privit de aproape.

Nu răspundea la glume, nu stătea la taclale cu tine. Te ajuta necondiţionat, dar nu era prietenul tău... Şi ce liceean ar fi vrut să fie prieten cu un gunoier, totusi? Îi deschideai caietul sau manualul în faţă şi îi spuneai care e tema. Privea textele scurt şi începea să traducă sau să completeze spaţiile cerute de exerciţiu etc. Ciudată treabă cum limba română suna bolovănos în gura lui, iar franceza curgea ca în filmele cu Luis de Funes. De aceea trebuia să ştii ceva franceză când mergeai la el. Se spunea că a fost un caz sau două în care a dictat, în jur de o oră, pe litere, o pagină întreagă pentru că elevul, ameninţat cu corigenţia, nu ştia boabă de franceză.

Ca “meditator”, gunoierul stătea lipit de tomberonul cu roti mari, de parcă se ascundea după el. Rezemat in mătura de nuiele, avea totuşi un aer degajat, de om mândru, un ambasador secret, care acum işi putea mărturisi adevărata misiune… dar numai cunoscătorilor. O faţă mare şi rotundă, cu obrajii împânziţi de vinişoare subţiri, ca şi când ar fi făcut mereu un mare efort fizic sau ar fi fost un mare beţiv, ca multi alţii în orăseul ăla muncitoresc. Ochiul stâng îi sărea mult în afară, părând că se uită temător în jur, în vreme ce din cel drept emana o bunătate intraductibilă. Bondoc şi grăsăn.

Când nu era "Gunoierul Francez", mătura conştiincios şi apăsat. Umeri căzuţi, ochii lipiţi de trotuar. Aduna ambalaje slinoase, mere putrede şi cadavre de animale de la colţ de stradă şi le lăsa cu grijă să cadă în tomberon. Tomberon pe care nu l-am auzit niciodată scârţâind sau huruind. Ca orice gunoier din toate timpurile, era jerpelit îmbrăcat, dar nu l-am văzut niciodată murdar. Mulţi îl considerau retardat: poate din cauza privirii lui împrăştiate, poate din tăcerea cu care răspundea ironiilor şi răutăţilor aruncate de trecătorii ce habar n-aveau că „umflatul ăla pitic şi ceacâr” vorbea, poate chiar ştia, mai bine franceza decât profa sexy de la liceu.

25 Responses to ""Gunoierul francez""

Anonim

Te obsedeaza RATAREA? Nu e primul text in care pot sa citesc clar asta! O poveste impresionanta si nu neaparat si trista, o poveste ce ascunde injustetea in forma ei primara: ne-am obisnuit sa acordam importanta pozitiei si nu valorii. Si mai ascunde ceva, faptul ca ne place al dracului de mult sa dam ochii cu paradoxul: sa gasim comori in gunoaie iar in ambalajele frumoase din vitrine luxoase sa fim surprinsi de putreziciuni. Poate, din perspectiva ratarii, iubim paradoxul ca pe o ultima iluzie a devenirii noastre...?!

karina says
13 octombrie 2010, 12:42

Atat? Si restul povestirii unde este? :(( Ce s-a intamplat cu el:((

karina says
13 octombrie 2010, 12:46

@anonim..depinde din ce unghi privesti povestirea...eu cred ca talcul acestei povestiri nu e o obsesie a autorului, povestirea e mult mai profunda si reala...Asa mi se pare mie...De ce trebuie sa analizam mereu artistul si nu opera?:(

Liviu Drugă says
13 octombrie 2010, 13:03

@anonim Ma impresioneaza ratarea. Poate OBSEDAT e prea mult. Iubesc paradoxul, sunt mort dupa el :) Paradoxul fin, fara asperitati. Acolo e spectacolul, poate, asa cum frumos zici, ca ultima iluzie (in sensul de sansa).

@karina: nu stiu ce s-a intamplat cu el. Mi-am amintit de povestea lui cand am scris despre prietenii mei cantaretii.

Nu stiu daca e cazul sa vb de artist vs opera aici. E doar o istorioara, cu talc e adevarat, de acum 25 de ani. Faptul ca recunosc interesul meu pentru ratare nu face textul, oricum fara pretentii, mai bun sau mai rau :)

Multumesc amandurora pentru comentarii.

Anonim

@karina: eu am analizat textul (in cazul asta nu poate fi vorba de opera) incepand cu o intrebare adresata autorului, incepand de fapt cu gustul lasat mie de text, adica cu gandul ce mi-a patruns in cap si s-a conturat pana la finalul lecturii. Faptul ca tu ai avut sentimentul ca am analizat artistul (in speta blogarul) ma conduce la ideea ca daca as fi pornit invers (de la arist la text) as fi ajuns la acelas gand, asta pentru ca artistul si opera sa sunt inseparabile, au un suflet comun care uneori e al artistului, alteori al scrierii, niciodata nu sti cine pe cine creaza...

karina says
13 octombrie 2010, 16:16

Ultima fraza cu artistul si opera, era spusa la un mod general..pentru ca exact asta se intampla la noi, in realitate.
Mi-as dori ca sa apara opere si dupa mult timp sa fie desconspirate numele autorilor. Cred ca de-abia atunci s-ar afla adevarata valoare a operelor. Eu sunt pictor, arta religioasa. Nimeni nu vine ca la expozitie intro biserica. Pictura mea poate induce in sufletul credinciosului starea de liniste de care se leaga ca o speranta, neufragiatul. Sunt foarte multumita de urmarile lucrarilor mele, chiar daca raman in anonimat.

@anonim - faptul ca ai intrat anonim la comentarii, cand puteai sa treci macar un nume oarecare, mi-a dat senzatia ca ai facut asta premeditat, sa induci o stare de neliniste autorului povestirii, aratandu-i astfel ca i-ai descoperit trairile intense ascunse...

Anton says
13 octombrie 2010, 16:41

Mie unuia mi-a plăcut textul. Iar faptul că finalul acestuia nu e precizat mă lasă, ca fantazor oricând de serviciu, liber să construiesc tot felul de scenarii. Fireşte, tu ai prioritatea absolută, fie că povestea rămâne la faza asta, fie că se va dezvolta într-o lucrare mai amplă sau o vei integra în carnea romanului, după voie şi inspiraţie.
În rest, aştept să citesc - sigur, când or veni ele - şi despre celelalte subiecte anunţate în avanpremieră la capătul postării trecute. Mult succes!

Anonim

@karina: textul pe care liviu l-a scris m-a emotionat intr-atat incat am hotarat sa-i las un mesaj sub perdeaua anonimatului, nu conteaza cine sunt, conta doar ca gandul nascut la citirea acestui text sa fie cunoscut de cel care l-a provocat. Anonimatul in arta nu cred ca e practicabil decat in zone restarnse, creatia nu poate ramane infinit anonima, lipsa autorului concret naste tumultoase cautari si latul se strange treptat macar la atribute geografice. Inteleg ca vorbesti din postura unui artist care ramane cu predilectie anonim, dar sunt zone in arta unde anonimatul e impracticabil, gabndeste-te la actor care se daruieste si trupeste nu numai sufleteste. E cvasi-cunoscuta sursa de energie a artistului care da creatie pentru ca poate lua inapoi energia consumata din ovatiile publicului.
Si acum sa trag perdeaua, nu de tot, doar un colt: vedem lumea doar prin ochii nostri, chiar daca lumea ne e relevata de un artist printr-o pictura, o poezie, un film, o carte! Nu intelegem decat ce putem intelege din intregul relevat de artist, experientele lui sunt desarte daca noi nu ne putem proiecta in ele. O creatie e o oglinda, lumea e o oglinda, in aceste oglinzi nu putem vedea decat proiectia noastra indiferent de cat de vanitosi si atoatestiutori ne consideram, NOI NE SUNTEM PROPRIA LIMITA indiferent de infinitul interior. CONCLUZIE: intrebarea mea era una autoadresata, o proiectie a mea in textul cu pricina, o recunoastrere in oglinda. Acum ca am sucit asta pe toate partile sa punem intrebarea corect: Te obsedeaza RATAREA, Angi? nu e primul text in care poti sa citesti asta!
CICLU COMPLET: autor + emotie personala autor -> text -> cititor + emotie personala cititor, cu mentiunea ca cele 2 feluri de emotii nu sunt niciodata identice, uneori nu au nicio legatura.

Liviu Drugă says
13 octombrie 2010, 20:24

Anonim si karina: ati deschis o discutie care cere prea nuante si e de mult comentata si controversata. Parerea mea este ca anonimatul creatorului nu este benefica. Opera e SI artistul. Ok, ideea aprecierii unei statui, fara sa stii cine a facut-o, poate fi un experiment. Si sunt destule creatii anonime care au intrat in topul culturii lumii. Asta nu inseamna, pe de alta parte, ca un autor cunoscut garanteaza valoarea operei :)) Stiind lumea autorului si ideile lui, avem o alta intelegere a intentiei. La fel de adevarat este ca fiecare spectator intelege ce vrea din arta care i se ofera. Biografia rafineaza de multe ori sensul creatiei, alteori il infunda, il bulverseaza. Deci nici aici nu e clar :)))

La obiect si cvasicompleta teoria oglinzii, din raspunul anonimului. Asa este! In plus, as mai pune si fatzeta in care anonimul se vede in oglinda societatii, dar societatea, ca suma de spectatori, nu stie ca traieste cu umbra anonimului printre ei sau in jurul lor, cum e cazul karinei.

Liviu Drugă says
13 octombrie 2010, 20:41

Anton, cum stii prea bine, cu cat e cititorul mai "antrenat", cu atat e mai greu sa il fentezi, in fantazarea pe care o practica la fiecare cuvant al tau.

Asta a fost o paranteza. Dincolo de paranteza, ma bucur ca ti-a placut textul, care, probabil, va ramane la acest nivel, avand deja prea multe personaje in romanul la care lucrez.

Da, incerc sa ma tin de subiectele anuntate pe blog cel putin unul la doua zile.

P.S. Printez ultima ta postare, citesc si revin cu o parere pe blogul tau imediat dupa.

Ryanna says
13 octombrie 2010, 22:41

mă gândesc totuşi de ce profesoarele de limba franceză antidecembriste erau aşa frumoase?..şi eu îmi amintesc de o anume profă de franceză,ce o aveam prin liceu(că personal am fost binecuvântată cu un profesor la franceză,ai cărui ochi albaştri a la Alain Delon,iată nu-i uit nici peste ani:)semăna cu Sara Montiel..cât despre gunoier..îmi amintesc la vremea mea,cum am rămas uluită să stau de vorbă cu cineva de-o eleganţă şi o cultură aparte în exprimare,despre care am crezut că are filologia terminată,dar să aud că totuşi era doar un simplu strungar...de atunci mi-am schimbat cu totul felul de a aprecia pe cineva doar privit din postura a câte clase are...
şi da,este foarte interesant acest subiect al ratării..de multe ori m-am întrebat ce mecanism celest,funcţionează în baza de date a omenirii de unii oameni de valoare,ajung unde işi propun,apoi,se ratează sistematic poate dezamăgiţi totuşi de ceea ce primesc în comparaţie cu ce doreau,sau oameni care au valoare şi oricât se străduiesc să ocupe locul meritat rîmân mai mereu pe la periferie..
şi ajungând la pct.culminant..vă întreb,oare dumnezeu nu rămâne marele anonim al universului,ptr.faptul că nu l-a văzut nimeni niciodată,şi mai ales că nici nu s-a prezentat el ca numindu-se d-zeu cuiva personal?..poate de aceea şi Karina,deşi iată un om de artă,de valoare,rămâne în anonimat deşi acolo pe zidurile acelui lăcaş de cultură oamenii admiră picturile neîntrebându-se cine le-a realizat..personal am o problemă cu acest aspect..mereu când intru într-un astfel de lăcaş de cult,nu ascult la ce spune preotul uitându-mă pe toţi pereţii căutînd să îmi iamginez cam cine a fost artistul ce a făcut respectiva artă...şi gândul îmi fuge indubitabil la Capela Sixtină,şi la pictorii acelor vremuri ce au rămas în istoria artei şi ca autori de picturi ai bisericelor...

Şerban Tomşa says
13 octombrie 2010, 23:09

E un personaj pe care îl poți folosi în roman...
Știi că pe mine mă interesează ratarea... Mai exact, măreția ratării... Poate fiindcă sunt convins că și Dumnezeu și-a ratat, prin om, Creația...
Iar „gunoierul” găsise adevăratul sens al existenței unui ins obișnuit, acela de a scormoni prin gunoaie. Sigur, ca împlinire a propriei vieți, nu se compară cu celălalt personaj, care conducea o mașină numai de el văzută. Ăla da, se realizase... Sunt sigur că el conducea cea mai frumoasă și mai scumpă mașină din lume... :)

Liviu Drugă says
14 octombrie 2010, 13:58

Ryanna, profele de franceza postdecembriste cred ca erau frumoase pentru ca erau la curent cu eleganta frantuzoaicelor, nu? :) Cea de care zic eu ere inca sexy si la 15 ani dupa momentul pe care il descriu.

Ryanna & Serban, mai nou vina pentru ratare se arunca in seama inteligentei emotionale, un concept de rahat care se imprastie prin cartile de "cum sa fim cei mai tari, cand noi suntem niste looseri, fiind niste prosti si niste inculti de mai mare dragul" :))) Multe sunt cauzele ratarii si niciuna dintre ele nu il va ajuta pe "ratat" sa iasa din cercul care il strange.

Mai e ceva de spus in privinta ratarii, pe care nu cred ca l-am mentionat pe undeva: atata vreme cat nu e mort, ratatul are sansa. Poate de aici si fascinatia pentru acest subiect.

SOmeONE says
16 octombrie 2010, 21:57

Liviu, daca te poate "consola", si eu sunt un fan al "ratatilor" de genul celui descris de tine. Ghilimelele se impun riguros, pentru ca termenul in cazul de fata este cel putin impropriu. As fi curios cum ar defini Anonimul conceptul si care parte a textului tau i l-a sugerat.

Liviu Drugă says
18 octombrie 2010, 14:05

SOmeONE, deci putem face un club "Fanii Ratatilor" :))) Sunt spectaculosi daca poti trece peste necazul lor.

Nu stiu ce ar zice anonimul. Oricum cred ca fost doar in trecere pe aici.

Scuze pentru raspunsul intarziat - am fost mai departe de comp zilele astea

SOmeONE says
19 octombrie 2010, 14:39

:)
Da, un fan-club al ratatilor nu ar strica. Exista atatea, pana si Omul Paianjen il are pe al sau. Va trebui sa fim, insa, atenti. Un proverb italian spune ca "cine se insoteste cu schiopul, incepe sa schioapete"... Doar nu vrem sa ne "ratam", spre deliciul arenei, fie ea si anonima...
:))

Liviu Drugă says
19 octombrie 2010, 14:44

SOmeONE, vezi daca nu esti atent :) am zis un club "FANII RATATILOR", nu un club al Ratatilor, titlu care ar fi dus imediat gandurile anonimilor la glumitze si asocieri rautacios-penibile. Penibile pentru arena, evident!

SOmeONE says
19 octombrie 2010, 21:36

:)))
Pai nici eu n-am zis "club al ratatilor", ci "fan-club" al acestora... Altfel, as fi respins vehement propunerea sau m-as fi oferit sa iti "pozez" pentru urmatoarea povestire. Ca doar n-oi fi tocmai eu ala sa smulg strigate de "OLE!" pasionatilor intrati fara buletin... :)

Liviu Drugă says
19 octombrie 2010, 21:50

SOmeONE, OK! :))) Sa o lasam deci asa!!! Si sa urmarim urmatoarea povestire cu/despre ratati, pe oriunde ar aparea ea - pe net sau offline... :)

lolablau says
20 octombrie 2010, 18:22

felicitari, mi-a placut mult cum ati scris...si eu ma consider o ratata:) si l-as lua acasa pe gunoier sa vb. doar in franceza. era macar simpatic?:)

Liviu Drugă says
20 octombrie 2010, 18:29

lolablau, nu stiu daca cineva putea spune despre el ca era simpatic. Cerea si mila, si respect. Insa cum multi ii ziceau „umflatul ăla pitic şi ceacâr” - cum am si mentionat in text.

Numarul ratatilor este mare, sunt sigur, insa prea putin mai au timp sa se gandeasca si la asta :) Intru-un fel poate e bine sa nu iti dai seama, nu? :)

Scorchfield says
15 noiembrie 2010, 13:34

În "Cartea cu Vise" a lui Swedenborg am găsit ceva asemănător, vise cu femei care-l vroiau, care-l ratau şi care-l alungau. :)

Liviu Drugă says
16 noiembrie 2010, 11:28

Scorchfield, cum adica "il ratau", nu il intelegeau?

Scorchfield says
16 noiembrie 2010, 14:48

Liviu,
Swedenborg visează şi îşi scrie visele cu o mare acurateţe, toate "ratările"; toate dorinţele lui neîmplinite lui sunt acolo...

"Mi se părea că eram într-un pat cu o femeie, dar n-o atingeam; sosi apoi un om care-l întrebam dacă aş putea fi angajat de el, dat fiind că pierdusem lucrul meu din cauza războiului, dar el refuză..."

Emanuel Swedenborg, Cartea de vise, ed. Univers, 1995, pag.146.

a se vedea şi
Cartea de vise
pomenită de mine :)

Liviu Drugă says
16 noiembrie 2010, 15:06

Scorchfield, am inteles acum si am notat si cartea cu autor cu tot.