Foldere din trecut

Uneori, foarte rar, diminetile de sambata ma prind rascolind prin folderele in care imi pastrez micile mele jucarii literare din tineretea apropiat-departata. Asta poate sa aiba vreo 15 ani. De ce o pun aici? Cred ca din respect pentru randurile astea care nu au vazut vreodata mai mult de 4 ochi si pe care nu le mai simt ale mele. De ce acum? Habar n-am! :)

P.S. Luni voi scrie si despre a doua zi de la Festivalul de Literatura Bucuresti 2010. Seara a doua a fost diferita de prima. M-a ajutat sa inteleg (un pic?) mai bine unde/cum e de fapt literatura tinerilor scriitori azi.



Acte


Actul întâi


Nimeni nu îmi zice de ce trebuie să răspund prezent

Lumile astea pe care le ştii zac în tine

Ca o marmotă împachetând zilele altora

Mirosul de ciocolată urcă până la etajul meu

Şi mă trezeşte

Dacă zei stau în spatele genunchiului

E semn

Că minunile se rup în două

Şi se împart la trei

Eu-Voi-Resimiţire

Am avut profesori care m-au mângaiat

Pe faţă cu minciunile lor şi ale altora

Am avut zei care m-au liniştit pe fatza

Cu nerăbdarea lor de a mă trece

Şi pe toţi i-am recunoscut în pahare de vodcă

Nici gheaţă nu le-am dat, nici bacşiş

Doar un copil împotriva tuturor

Cu mireasma lui vâlvătaie

Cu fuga lui către mine, ăla care nu mai am

Cum să fiu

Ci doar am cum să viu

În patru labe

În două labe, dresat până în ultima clipă

Când, dac-aş muşca, nici cuvântul

Nu mi-ar fi îndeajuns de lanţ

De lanţ aş putea să îi muşc

Să îi las,

Să le las

Ca orice câine de rasă

Şi vodca de pe masă

Să o iau, mă prefac că o beau

Şi răspund printre ulucile scârbei

Un sincer prezent.


Ultimul act

- ...Şi ne-a tot lătrat, săracu’, “Atenţie la copil”!

Festivalul de Literatura Bucuresti 2010 - ziua 1

M-am decis in ultimul moment sa ma duc la Festivalul de Literatura de la Muzeul Taranului Roman. Din curiozitate. Ma asteptam sa fie intr-o sala de cinematograf, ceva mai mica. Cand colo, o sala mica de bar. Il numesc ei “club” probabil pentru ca are o scena mica in fatza. Acolo s-au urcat, pe rand, si au ramas, la invitatia lui Ovidiu Simonca, Adam Bodor, Petru Cimpoesu, Cristian Teodorescu si Varujan Vosganian. Au mai urcat cativa, dar eu doar pentru cei 4 scriitori am avut ochi.

Ok, hai sa zicem ca am remarcat si stradania lui Ovidiu Simonca de a fi o gazda buna si un organizator care a vrut sa se tina de planul de acasa, de aceea mi-a si parut prea rigid in comparatie cu ce se intampla pe podium. De departe, Varujan si Cristian au fost cele mai copilaroase personaje. Dezinvolti, sopocaindu-si mereu la ureche cate ceva, ciocnind discret si nu prea (cate doua) pahare de vin rosu, au aratat ca sunt obisnuiti cu publicul, poate prea obisnuiti. :) Cand au citi insa din cartile lor, baietei Varujan si Cristian au devenit barbatii Teodorescu si Vosganian, intorcandu-si fetzele lor de barbati in floarea varstei spre trecutul neamului lor si spre tineretea lor. Si in intoarcerea asta s-au aratat nu doar nostalgia si respectul pentru cele trecute si povestite de ei, dar si munca pe care au pus-o in scriererea lor.

M-a impresionat felul intim, straniu – de alchimisti - in care isi cautau prin carti fragmentele pe care sa le citeasca publicului. Chiar luminati de reflectoarele salii, mi-i imaginam, ca asa stateau si acasa, la o masa, intr-o lumina mai domoala, recitind ce tocmai scrisesera. In cautarea asta printre paginile propriilor creatii, ei, zic eu, nu se mai simteau prezenti in sala celor cateva (4?) zeci de persoane. Trebuie sa fie tare ciudat sa stii ca trebuie sa alegi un text, din sute de pagini, toate ale tale, un text care are ca unic scop impresionarea, prin lectura, a unei audiente

Lectura lui Varujan Vosaganian a fost senzorial-militaroasa, ca intotdeauna. Rostea apasat si delicat, la fel cum – lucru probabil observat de toti -, isi mangaia genunchiul, (poate din prea multa concentrare) in timpul unei interventii catre public. Senzorial a fost si cand si-a trecut, insesizabil aproape, degetele peste supracopera lucioasa a cartii lui, impinsa grijuliu apoi pe un colt de masa. Gestul lui a fost mai mult o mangaiere plina de respect pentru obiect in sine, pentru trecutul adunat in acele pagini si, de ce nu?, pentru rezultatul muncii lui de autor. Tot ca o mangaiere a fost si cand si-a aranjat parul, cat mai e, :) alene si amplu, dintr-o de inteles grija pentru propria imagine.

Se vedea ca, la momentul elaborarii, Varijan isi CITISE textul in gand, ca il scrisese sa si sune bine, daca era ROSTIT. Spre deosebire de Cristian Teodorescu care se bucura de fiecare data cand ajungea sa citeasca un dialog. Izbucnea, metamorfozat, in temperamentul personajului pus sa vorbeasca in carte, in timp ce pe parcursul descrierilor citea mai relaxat – mai neglijent, poate ar fi totusi incorect sa zic.

L-am lasat special deoparte pe Petru Cimpoesu, scriitorul moldovean. La acea masa, a fost singurul care a respectat subiectul serii – “In casa parintilor mei”. A venit, cum a si marturisit, “cu temele facute”. La inceput timorat, poate sub complexul provincialului, a sfarsit prin a contrabalansa necontrolabilele si haioasele iesiri ale celor doi bucuresteni printr-o exactitate laconica a comentariilor (si acida uneori). Si Cimpoesu se bucura cand intalnea liniuta de dialog, si in vocea lui intervenea o prospetime a tonalitatilor cand trebuia sa se imprumute vreunui personaj.

Petru Cimpoesu spunea ca el nu are contacte cu lumea literara, fiind 30 de ani parca, inginer petrolist la Roman (?). Cred ca si din acest motiv, lumea din sala l-a apreciat si mai mult. Poate ca multi s-au identificat cu el, nu stiu. Oricum, el a fost marea descoperire a serii pentru mine. Sa nu se inteleaga ca ceilalti au fost mai prejos, insa pe el nu il stiam nici de la tv, nici de la radio, asa cum ii cunosteam pe Teodorescu si pe Vosganian.

Au mai vorbit ei despre relatiile familiilor lor cu actul scrierii. Varujan a pomenit-o pe mama lui, Teodorescu sotia, iar Cimpoesu, daca nu ma insel, tot sotia. Nefolositoarele si eternele discutii despre piata de carte de la noi au fost scurte, ceea ce am apreciat extrem :))

Desi nu am auzit pana acum de el, Adam Bodor, nascut in 1936, in Romania si plecat in 1982, a fost prezentat ca un posibil candidat la Premiu Nobel pentru Literatura!!! Cimpoesu a si remarcat ca, daca autorul ungur o sa ia premiul, romanii se vor bucura ca Nobelul a fost luat iar de unul de-ai nostri. Evident ca dupa poanta asta, spusa pe un ton mucalit, au urmat aplauze :)) Au aparut in Romania deja luna asta 3 carti ale acestui Adam Bodor, mai mult tacut in aceasta seara si putin vorbitor de limba romana, cunoscut in alte tari (vreo 20), dar prezentat noua abia acum. Tot e bine! Si Bodor a spus ca se tine departe de lumea literara si de cititorii sai de teama de a nu parea neinteresant, lasand cartile sa vorbeasca in locul lui.

In ansamblu, a fost o seara placuta, la final cu doua intrebari din public, nu fantastice, care ori nu au fost intelese, ori au fost privite prea de sus si tratate superficial… Ma rog.

Concluzia fireasca: scriitorii sunt niste oameni normali! :))

P.S. Imi cer scuze pentru eventualele greseli din text, corectez maine, daca e cazul. Ma grabesc sa plec de acasa. Nu stiu daca ma mai duc si in aceasta seara la Festival. Parca da… Va tin la curent… alternativ :)))

Prevestirea social-media în 1884

"În fond, rezumatul înţelepciunii umane era să lungeşti cît mai mult lucrurile; să nu spui niciodată un "da" hotărât; fiindcă nu poţi manevra generaţiile decât atunci când le faci să-şi piardă vremea fără rost!*" - fragment din celebrul romanul "În răspăr" (A rebours), scris de Joris-Karl Huysmans, publicat în 1884.

*Bolduirea e a mea

P.S. Cu socializare prin internet, nici decadenţa nu mai e ce-a fost odată. :))

Din jurnalul unui bordurist bătrân (2)

Toamna, fluturii-s ciudati

"Azi, octombrie, 22, ora 9.10. O pubela maronie, pe una din strazile marginase ale Marelui Oras. Din ea se revarsau, caracaticeşte, pungi slinoase, pline de zoaie maronii, verzulii, rosiatice. Din ea, pline de tehnica moarta, ieseau capete de cabluri groase, decojite de plasticul izolator. Peste pubela asta, in aerul sticlos de dimineata, zbura un fluture rosu-negru. Delicat! Cred ca era ultimul fluture traitor din anul asta. Ultimul fluture nascut - si mort - in libertate, atata cat putea veni din partea unei strazi urbane, in anul 2010. Insecta se incapatana, cu batai anemice de aripi, sa se aseze pe capacul pubelei. Imi parea putin indecis, putin obosit si putin cam fraier.

Septembrie, 11, ora pranzului. Imbracat fiind eu cu un tricou puternic-albastriu, am fost urmarit vreo 30 de metri de un fluture rosu-negru, identic cu cel de pe pubela. Voia sa se puna pe umarul meu drept, in conditiile in care sufla un vant teribil pe plaja pustie de la Vadu. Nu putea. La un moment dat, m-am intins pe nisip, intre tufe, cu speranta ca vantul bate mai slab acolo jos. „Animalul”, daca nu a mai fost haituit de suflarea de vant, dupa trei aterizari ratate, mi s-a asezat pe umar. Eu tolanit pe burta, burta pe nisip, cu capul intors spre el. El si-a strans aripile, obosit poate... S-a inclinat spre dreapta, ca si cand si-ar fi cautat cea mai buna pozitie pentru a ma studia. Am stat asa nemiscati vreo 30 de secunde. Apoi, cand vantul a incetat sa ma bata, a dat scurt din aripi si s-a carat. Directia parea sa fie spre Marele Oras.

Azi, octombrie, 22, ora 9.11. M-am asezat pe bordura si m-am gandit, cu ochii la "animal", pana cand gunoierii au venit si-au rasturnat slinosenia aia de pubela. Fluturele parca asta astepta: s-a urcat pe masina de gunoi, si-a lipit aripile, ca atunci, la Vadu, si s-a carat fara sa mai priveasca inapoi."

Din jurnalul unui bordurist bătran

“Nu imi amintesc in ce conditii am descoperit mersul pe bordura. Era sigur in adolescenta. Poate cand, parte din gasca numeroasa de la bloc, batand, fara grijile maturitatii, strazile oraselului dintre dealuri, mi-am gasit o cale mai libera pe marginea trotuarului… Poate intr-o zi de 23 August sau 1 Mai, cand lumea se bulucea sarac-extaziata pe strazi, in cele 2 zile de mari sarbatori comuniste… Nu stiu!

Sigur e ca odata descoperita bordura, am gasit si locul din care mi se deschidea o alta perspectiva asupra locurilor prin care treceam zilnic. Parca totul se schimbase in jur. Sa merg, de exemplu, pe bordura aproape un kilometru, intre Parcul cu Rockeri si casa, chiar si cand strazile erau goale, ajunsese sa fie echivalentul unei calatorii printr-un taram necunoscut. Inainte de toate era senzatia de echilibru sau, daca vreti, de dezechilibru: sa te mentii pe “cararea” lata de doar 20 de centimetri. Apoi sa te pastrezi echidistant intre ritmul lenes al trotuarului si carosabilul, care, poate si din cauza masinilor, emitea un pericol potential. Dar eu eram deasupra pericolului. De la inaltimea celor aproape 30 de centimetri, ma simteam in siguranta. Si ma simteam asa NU pentru ca mergeam pe o bucata de drum inaltata la nivelul trotuarului, pentru ca si trotuarul imi devenise destul de repede o zona straina - mai apropiata, e adevarat -, dar totodata si mai plebee.

Bordura era poteca-hotar pe care o aflasem doar eu, singurul dintre toti muritorii aia care treceau la cativa centimetri de ea – asa gandeam cu mandrie dar si egoist, pastrand descoperirea numai pentru mine. Si-apoi cine ar fi putut sa inteleaga starea asta?

Toata lumea o calca pe lat, eu o insoteam pe lung. In timp, ajunsesem sa ma enerveze intreruperile ei, lipsa bordurilor din intersectii sau din caile de acces spre curti si garaje ma scotea din starea de calm – abia asteptam sa ma urc, sa calc din nou pe bordura, sa fiu din nou intre cele doua teritorii. Acum, la batranete, imi dau seama ca starea aceea de calm, adolescentina, cand calatoream pe bordura, iar strazile orasului erau aproape pustii, era vecina (la limita!!) cu extazul drogatului.

Si-apoi a venit asfaltarea, iar pericolul difuz al carosabilului a urcat mai aproape de poteca-hotar. Iar raportul intre trotuar si zona auto s-a schimbat, si numai eu puteam sa simt asta cel mai bine. Peste inca o vara, poate doua, s-a asfaltat din nou, iar diferenta intre cele doua zone parea ca si inexistenta in ochii celorlalti calatori. Nu si pentru mine, care duceam dorul delimitarilor clare. Cand totul parea pierdut, am descoperit textura, la care nu ma gandisem niciodata pana atunci. Bordura era din alt material, diferit de cele doua care o incadrau, si asta o facea si mai speciala si mai libera. La fel cum ma simteam si eu. La o inaltime de doar 5 centimetri de carosabil, bordura se transformase intr-o delimitare si mai subtila, mult mai subtila.

Cand m-am mutat in Marele Oras, m-am aruncat hamesit pe bordura care inconjura un parc si am mers asa, cunoscand noi hotare si stari, multi kilometri. Asta se intampla acum 25 de ani. Acum am ajuns sa scriu cu nostalgie despre borduri. Poate veti cred ca sunt nebun, dar e doar o lipsa voastra de intelegere a limitei accesibile tuturor dar accesata doar de o mana de oameni. Hotarele astea apropiate, de unde lumea se vedea altfel, nu mai exista: sunt calarite de masini. Si pe lung si pe lat. A mai fost anulat un hotar, o limita. Lumea e astfel, pentru mine, parca si mai limitata, si mai privata de perspective”


Din ciclul "Povestiri de Seara din Marele Oras"

Istoria Filozofiei Oculte - Alexandrian

SEXUL IN FILOZOFIA OCULTA


O carte extrem de utila, remarcabila as zice, prin multimea si ordonarea informatilor. O calatorie antropologica degajata prin mentalitatile mai mult sau mai putin ascunse, pornind din antichitate pana astazi. Daca veti fi avut cea mai mica indoiala pana acum ca omul e un dobitoc, un animal adica, odata cu aceasta istorie a filozofiei oculte, indoiala va disparea. Daca ati crezut ca animalul din om inseamna numai instinct, veti afla, cat de speculativa, parsiva, inteligenta, luminoasa, rea si scormonitoare este fiara care s-a autodenumit “fiinta umana”, singura dintre toate care stie ca o sa moara.

Redau mai jos cateva idei din zona sexualitatii, cea mereu atragatoare de interes.

Pentru gnostici, Sfantul Duh este o femei imateriala, sora si soata a lui Christos, iar sufletul o tanara inchisa in trupul barbatului. Doar secta naasenilor considera ca sufletul este androgin si, dupa moartea lui, numai partea masculina va continua sa existe. Daca Gnoza este orientata fundamental catre femeie, Cabala nu ii da femeii nici o sansa (asa cum, in unele triburi australiene, femeia este considerata fara suflet - Emile Durkheim: Formele elementare ale vietii religioase)

Orgiile antice nu se faceau de dragul impreunarilor animalice, ci, in cadrul Misterelor Eleusine de exemplu, coitul reprezenta “unirea Tatalui cu samanta Mamei pentru procrearea recoltei viitoare”. (Cum sa nu ii admiri pe greci? Cum sa nu te minunezi in fatza conducatorului care, in lumina sudului, i-a venit lui ideea sa rastoarne femei alese pe motiv de nevoi divine? - intrebarile mele)

Urmatoarea etapa a perversitatii a fost atinsa in etalarea dispretului fata de placerile trupesti. In grupul Nicolaitilor, refuzul placerilor, in favoarea iubirii de Dumnezeu, era demonstrat prin oferirea sotiei catre un partener ales la intamplare. Iar ei dadeau acestei prostituari gratuite un sens profund metafizic. Carpocratienii credeau ca sufletele erau obligate sa se reincarneze pana epuizau toate pasiunile materiei. Asa ca incercau intr-o viata toate depravarile posibile ca sa ajung mai repede aproape de Dumnezeu. (Nu e genial? - intrebarea mea)

Prin secolul 4 e.n., in Alexandria, intr-o societate de gnostici, eleganti si parfumati, barbati si femei se strangeau gloata la banchete unde beau si mancau fara limita. Apoi barbatul ii spunea sotiei: “Ridica-te si fa milostenie cu fratele”, grabindu-se dupa aceea sa ofere si el “milostenie” femeii de langa el printr-un act sexual, atitudine care devenea repede o orgie, unde samanta era mereu lasata pe afara. Caci asta era si ideea: sa nu procreeze, stopand astfel lantul nefericirii oamenilor pe pamant. Ca sa nu va ingretosez, nu voi aminti aici ce se intampla cand o femeie din asta, eleganta si parfrumata, ramanea insarcinata.

In sec 2 e.n, encratitii au decretat casatoria o inventie diabolica, pentru ca ideea sa se dezvolte doua secole mai tarziu intr-o dezlegare la desfrau, insa numai dupa 3 ani de asceza. Aici se afla, dupa autorul cartii, sursa erotismul crestin ezoteric.

In timp ce Da Vinci se gandea la probleme de hidraulică, geometrie, optică si teorie a artei (sfarsit de secol 15), iata ce credea un profesor de medicina la Padova: “In timpul coitului cel care isi inchipuie ceva face intr-adevar un fat asemenea cu ceea ce si-a inchipuit”

Jean Liebault, medic la jumatatea sec 16, ca sa “le faca mai gros si mai dens spiritul spermatic”, prescria barbatilor urmatoarele: sa bea lapte de femeie sau de oaie, sa manance limba de gasca, testicule de vulpe, penis de taur, uscat, pisat si amestecat cu un ou, soparla, “mai ales varful cozii”, sau sa-si dreaga bucatele cu sare de soparla”


Istoria filozofiei oculte, Ed. Humanitas, 2006, 412 pagini







"Gunoierul francez"

Puţinele mele cunoştinţe de limbă franceză vin din şcoala generală. La liceu (mijloc de ani 80), dacă nu jucam fotbal, în timpul orelor de franceză admiram, ca toţi băieţii din clasă, frumuseţea profesoarei, o bucureşteancă tânără şi stilată. În orăşelul de provincie, ea era un bibelou sexy, rece şi intangibil nouă, liceenilor. Ne trecea pe toţi, deci nu aveam de ce să ne facem probleme. Totuşi, din motive necunoscute, avea uneori perioade în care ne rupea cu notele mici, dacă ne duceam cu temele nefăcute. Niciodată nu mi-am scris acasă tema la franceza, dar copiam de la alţii, în pauze. Puţini erau sârguincioşi, câţiva însă mergeau la Gunoierul Francez. Acum îl numesc aşa, atunci nu stiu cum i se spunea şi nici cine era omul acela, de fapt – la vârsta aia, alte lucruri mă interesau. L-am văzut de câteva ori dând “meditatii” la franceza, la câte un colţ de stradă. Odată l-am privit de aproape.

Nu răspundea la glume, nu stătea la taclale cu tine. Te ajuta necondiţionat, dar nu era prietenul tău... Şi ce liceean ar fi vrut să fie prieten cu un gunoier, totusi? Îi deschideai caietul sau manualul în faţă şi îi spuneai care e tema. Privea textele scurt şi începea să traducă sau să completeze spaţiile cerute de exerciţiu etc. Ciudată treabă cum limba română suna bolovănos în gura lui, iar franceza curgea ca în filmele cu Luis de Funes. De aceea trebuia să ştii ceva franceză când mergeai la el. Se spunea că a fost un caz sau două în care a dictat, în jur de o oră, pe litere, o pagină întreagă pentru că elevul, ameninţat cu corigenţia, nu ştia boabă de franceză.

Ca “meditator”, gunoierul stătea lipit de tomberonul cu roti mari, de parcă se ascundea după el. Rezemat in mătura de nuiele, avea totuşi un aer degajat, de om mândru, un ambasador secret, care acum işi putea mărturisi adevărata misiune… dar numai cunoscătorilor. O faţă mare şi rotundă, cu obrajii împânziţi de vinişoare subţiri, ca şi când ar fi făcut mereu un mare efort fizic sau ar fi fost un mare beţiv, ca multi alţii în orăseul ăla muncitoresc. Ochiul stâng îi sărea mult în afară, părând că se uită temător în jur, în vreme ce din cel drept emana o bunătate intraductibilă. Bondoc şi grăsăn.

Când nu era "Gunoierul Francez", mătura conştiincios şi apăsat. Umeri căzuţi, ochii lipiţi de trotuar. Aduna ambalaje slinoase, mere putrede şi cadavre de animale de la colţ de stradă şi le lăsa cu grijă să cadă în tomberon. Tomberon pe care nu l-am auzit niciodată scârţâind sau huruind. Ca orice gunoier din toate timpurile, era jerpelit îmbrăcat, dar nu l-am văzut niciodată murdar. Mulţi îl considerau retardat: poate din cauza privirii lui împrăştiate, poate din tăcerea cu care răspundea ironiilor şi răutăţilor aruncate de trecătorii ce habar n-aveau că „umflatul ăla pitic şi ceacâr” vorbea, poate chiar ştia, mai bine franceza decât profa sexy de la liceu.

Cum se distrează Petru Cimpoeşu

1) Să citim un fragment din romanul care are deja un loc asigurat în istoria literaturii române: Simion Liftinicul. Autor: Petru Cimpoeşu (site-ul lui aici).

“Să nu ne mai ascundem după deget! O gospodină care, în timp ce găteşte tocăniţă, ascultă muzică de Stravinski e o femeie ridicolă. Pentru că, în timp ce găteşti tocăniţă e mult mai potrivit să o asculţi pe Corina Chiriac. Tocmai din acest motiv, doamna Alis o preferă pe Corina. Melodia cu versurile “Strada Speranţei, la parter, / Te mai aştept şi mai sper” îi trezeşte de fiecare dată nostalgia tinereţii, un rol important în acest sens avându-l şi coincidenţa că dumneaei locuieşte taman pe strada Speranţei, doar că la etajul întâi. Nu ca doamna Evlampia, vecina de la trei şi prietenă cu doamna Alis, care, ca să audă toată lumea că e melomană, pune caseta cu Simfonia a V-a, a Destinului, de Beethoven, şi dă anume casetofonul la maximum. O fi citit pe undeva doamna Evlampia că meloman e acela căruia îi place muzica dată foarte tare...

2) Să vedem cum se distrează Petru Cimpoeşu, care are pagină facebook aici: descarc de pe internet negative şi versuri ale unor cîntece vechi (gen "Prieten drag" sau "Soţia prietenului meu" şi le cînt cu acompaniamentul calculatorului, pînă cînd vecinii încep să bată în calorifer".

3) Să ascultăm cântecele vechi, care, în comparaţie cu ce mizerii se lălăie azi, etalează nişte voci incredibile. Voci româneşti, în limba română!



Pompilia Stoian - Prieten drag
Asculta mai multe audio diverse


Alexandru Jula - Sotia prietenului meu
Asculta mai multe audio diverse

4) Simţim mai bine atmosfera fragmentului de mai sus şi a romanului, în general? Simţim. :)

5) Ca un fel de post-scriptum: O dedicaţie-evocare vecinilor mei de cămin, pe care îi dezamăgeam/distrugeam când, după Iron Maiden, Metallica, Yes, Pink Floyd, etc. puneam Enrico Macias, La Femme de Mon Amis (sursa lui Jula, de fapt), lăsat să curgă în buclă de 3 ori, după 2 dimineaţa, în boxele puternice şi necruţătoare. Şi pe atunci nimeni din gaşcă nu era căsătorit, deşi unii se purtau ca şi când ar fi fost :))))




ENRICO MACIAS - LA FEMME DE MON AMI.mp3
Asculta mai multe audio diverse


DIN SUBIECTELE URMATOARE, POSTABILE PE BLOG:

Text de manea - scurta analiza
Semnificatia bordurii dispare
Cavalerism si virginitate in antichitate
Ce nu se intampla in filmul Mon Oncle
Sexul in Filozofia Oculta
Gunoierul meditator la limba franceza
Nebunii de pe strada, mereu intre doua zone
"Ghetarul", romanul lui Serban Tomsa

Ce muzică îi plăcea lui James Joyce

James Joyce (împreună cu Ezra Pound) l-a considerat pe avangardistul George Antheil cel mai mare compozitor al acelor vremuri. Cei doi, Joyce si Pound, au dat aceasta “sentinţă” in 1920, când l-au şi întâlnit pe Antheil la Paris.

Lui Joyce plăcea foarte mult opera şi îl plasa pe Vicenzo Bellini pe primul loc intre preferinţe.

Creatia elveţianului Othmar Schoeck, "Lebendig Begraben" ("Îngropat de viu"), a ascultat-o întâmplător, dar aşa de impresionat a fost de notele lugubre ale piesei, încât a doua zi l-a şi căutat pe compozitor acasă, fără să-şi anunţe vizita. Cam aşa fac adevăraţii obsedaţi, nu?… :)

Deşi rar ascult o astfel de muzică, mai mult din curiozitate, recunosc că "Baletul Mecanic" al lui Antheil mi s-a părut foarte actuală şi destul de cool. Nici opera nu e rea... Să vă urez “audiţie plăcută” poate e puţin deplasat, :)) dar cred că e mai mult decât interesant să ştii în compania căror acorduri se simţea bine mintea marele scriitor James Joyce.






(găsiţi continuarea pe youtube)








A condus toată viaţa o maşină văzută doar de el

Adevărata tragi-comedie a unui nebun

V-aţi imaginat vreodată cum ar fi să stai la volan toată viaţa?

Aşa aş zice că a trăit omul despre care o să vă povestesc aici. Cu dreapta schimba vitezele, apoi întindea mâinile în faţă, uşor flexate, ca ţinândându-le pe volan, cu coatele lipite de corp: o poziţie perfectă pentru alergat. Mârâia în surdină şi devenea mai zgomotos când schimba vitezele. Era mereu în mişcare, mereu cu un rucsac decolorat, şi cred că ar fi câştigat uşor orice maraton din lume. El nu era însă decât un biet nebun, pe care toată lumea îl ştia drept “Gigi Traseu”. Gigi Traseu a fost unul dintre personajele celebre din nordul judeţului Dâmboviţa. Îl vedeai peste tot, din Fieni, până pe străzile din Târgovişte, sau alergănd apatic, pe şosea, ca şi când timpul şi spaţiul nu ar fi existat pentru el. Nu se grăbea niciodată.

Uneori cerşea, dar niciodată explicit. Încetinea lângă tine, lăsând motorul la ralanti (mormâia înfundat), şi dacă îi dădeai ceva, bine, dacă nu, „baga” calm în viteza întâi şi pleca fără să spună nimic, fără să te privească. Femeile, de obicei cele mai vârstnice, îşi făceau cruce “Ferească Dumnezeu, maică” şi îi intindeau un bănuţ. Nu am aflat niciodată cu certitudine cauza nebuniei lui, deşi mulţi presupuneau că de vină ar fi fost un accident auto din care el abia a scăpat.

Circulau două istorioare foarte faimoase despre Gigi Traseu, în urmă cu 20 de ani. O băbuţă îi intinde un covrig, de pomană, după ce el o depăşise cu puţin, băgând într-a doua:
- Ia, băiete, un covrigel de la baba.
Gigi, fără să încetinească, privind-o detaşat cu coadă ochiului şi aratând cu mâna dreaptă înapoi:
- Aruncă-l în remorcă.

Altădată, cineva, în centrul Târgoviştei, şi-a lăsat bicicleta, între două maşini. Nici n-a apucat să se departeze omul de lângă bicicletă, după ce i-a blocat roata cu un lanţ, că Gigi Traseu apare de niciunde, gesticulând şi alergând dezordonat, ridică bicicleta deasupra capului şi o aruncă în mijlocul străzii, în faţa maşinilor:
- Băi tâmpitule, nu vezi că ai PARCAT PESTE maşina mea?

Prima şi singura mea întâlnire directă cu Traseu a fost stranie si inexplicabilă. Eu eram pe un trotuar, el pe celalalt. Puţină lume pe stradă. După cum alerga mărunt şi cu mâinle pe strânse la piept, părea un sportiv, mai ales că era şi în pantaloni scurţi. Îl privesc mai atent o secunda – atât! Înţeleg că ceva nu e în regulă cu el, când mi-am dat seama că mima schimbatul de vitezele din mers. Mă fixează imediat şi începe să alerge către mine, ambalând tot mai puternic motorul lui imaginar. Se îndreaptă spre mine, din ce in ce mai repede. Mă uit în spate, nimeni. E clar, sunt singurul vizat. Chiar dacă nu înţeleg ce se întâmplă, aveam doar 17 ani, mă decid să fug şi eu. La început mai incet, apoi tot mai repede – doar eram urmărit de un şofer, evident nebun, la volanul unei masini invizibile. Şi am tot fugit cu maşina aia după mine câteva străzi. Şi mai straniu - am înţeles abia după ce urmărirea s-a sfârşit - a fost că Traseu nu voia să mă prindă: a păstrat mereu aceeaşi distanţă între noi. Părea că fusese o joacă pentru el. Pentru mine, nu. Nimeni n-a putut să explice motivele comportamentului sau de atunci, pentru că era recunoscut ca fiind, de obicei, un tip liniştit.

Odată la câţiva ani mai pomenim, prin taclalele noastre evocatoare, de Gigi Traseu, faimosul personaj-maratonist al adolescenţei noastre, întrebându-ne, penibili, dacă, sărac de atunci, azi mai trăieşte. "Ar trebui să bată spre 60 de ani, nu?" Acum trei săptămăni, la ieşire din Târgovişte, la fel de atletic, cu coatele pe lângă piept, dar căzute, cu privirea rătăcită înainte, alerga pe marginea carosabilului Gigi Traseu.

P.S. Trăia?!

O poveste adevarata. Cu dedicatie geniilor niciodata descoperite.

Între 1992 şi 1993 am cântat în cea mai tare trupă de rock româneascâ, de după ‘90. Se numea “Where were we” şi cânta gen Pink Floyd, Led Zeppelin, plus accente de jazz. 

Cărau mereu după ei două chitări, în huse jerpelite, îmbrăcaţi în blugi distruşi şi purtau încălţăminte împrumutată de la prieteni. Erau doi hippies cărora nu le păsa unde cântau, atâta timp cât se puteau lăsa abandonaţi muzicii. Şi lumea îi asculta peste tot incantata, mirandu-se de accentul american ireprosabil al solistului vocal. Tonalitatea groasa dar delicata a vocii lui te trimitea imediat cu gandul la Roger Waters. Prin ’93 au fost difuzati la un post de radio din Bucuresti fara sa li se dezvaluie atat identitatea cat si faptul ca erau romani. Au stat 4 sau 5 saptamani pe locul intai intr-un top votat de bucuresteni, peste Led Zeppelin, Pink Floyd, Beatles, Phil Collins si alte celebritati. Toti ascultatorii voiau sa stie cine e trupa de pe primul loc. Nefiind internet atunci, nu puteai sa afli decat de la sursa. Si sursa tacea. :) Intr-o zi, isi cantau pe plaja de la Costinesti cantecele - in surdina, ca de obicei. Era innorat si toata lumea isi strangea calabalacul de pe plaja. A venit un smeker la ei si le-a zis ironic, trecand pe langa ei: “ce, ma, ii copiati si voi pe aia de la Where were we?”. Baietii nu l-au contrazis.

Au fost in mai multe locuri sa convinga lumea de talentul lor. Li se raspundea mereu, “nu e momentul acum pentru asa ceva”. Cand i-am cunoscut, devenindu-le prieten apropiat, erau deja saturati de discutiile care se invarteau in jurul talentului lor. Ma priveau mereu cu ingaduinta cand le spuneam ca nu se pot irosi in felul asta, prin caminele facultatilor, prin metrou si pe strazi, cu sapca in fatza – clar, o forma de cerseala.

Ma priveau cu ingaduinta, cum ziceam, si ma luau dupa gat incet: “Hai sa bem, hai sa cantam pentru noi, pentru tine, da-l dracu de succes, nu e pentru noi.” Si s-au mai dus odata sa prezinte o caseta unui mare mahar din muzica de atunci, nu retin numele (nici cum arata) care le-a recunoscut talentul insa “nu e momentul acum pentru o asa muzica, baieti, sunteti “depasiti”, poate peste 5-7 ani sa se vanda muzica din asta”. Si au continuat sa cante prin camine, mai ales la mine in camera, pe strazi, prin statiile de metrou. Pe strada castigau enorm intr-o singura zi. Seara cumparau bere si mancare de toti bani. Si cantam iar.

Intr-o noapte, cam pe la 11, cantam (eu, cu ritmul pe spatele unei chitari) in capatul scarilor la etajul 2 dintr-un bloc din Grozavesti. Nimeni ne ne-a reprosat zgomotul, vreo 4-5 studenti s-au oprit sa ne asculte pe trepte, langa noi. Am cantat asa vreo ora pana ni s-au terminat tigarile. Repertoriul lor, ORIGINAL, acoperea cam 3 ore, daca nu mai mult. M-am oferit sa ma duc sa iau tigari. Pana la parter, treptele erau pline cu studenti care ne ascultau in tacere si in semiintuneric. La intoarcere, am urcat pana la ultimul etaj, al 6-lea. Si in sus, treptele erau pline, cu un culoar lasat totusi cat pentru o persoana pe care se putea circula. Le-am zis de descoperirea mea, au ridicat din umeri, modesti ca de obicei, fara nici cea mai mica mirare, dupa care am cantat mai departe.

Intr-o alta noapte, calduroasa, de iunie, s-a umplut parculetul din fatza blocurilor din Grozavesti. Cand am inceput sa cantam, eram pe iarba doar noi, adica "Where were we", eu si un prieten, foarte prieput in ale chitarii si el. Intr-o ora s-au strans cateva zeci de persoane care fumau (tigari!) si beau tacuti, printre arbusti, ascultand cantecele celor doi.
Odata, o singura data, i-am insotit si eu cu o chitara - intoarsa, pe post de toba - in fatza magazinului “Muzica” din Bucuresti. Placuta si nerepetata senzatie! Pana a inceput ploaia, am strans destui bani in palaria pusa in fatza, pe trotuar, cat sa avem un adevarat festin in camera de camin. Niciodata nu strangeau bani, ii cheltuiau pe toti cu prietenii, cum la fel si noi ii pofteam mereu la mesele noastre sarace de studenti caministi si ii gazduiam in camerele noastre.

Ma mandresc enorm si acum cu faptul ca am avut ocazia sa cant alaturi de doi mari creatori si interpreti de muzica. Prieteni foarte apropiati atunci, lumile noastre s-au rupt la putin timp dupa aceea. Unul dintre ei a plecat in SUA si nu mai stim nimic de el. Celalalt a ramas aici, nu mai canta de atunci si respinge ideea de a mai compune muzica. Nu a mai pus mana pe chitara de ani, dupa cum imi marturisea. Ne vedem foarte rar, dar pentru mine a ramas acelasi prieten si artist extraordinar de atunci.

P.S. Compusesem si eu pe vremea aia 4-5 acorduri de jazz, pe care le zdranganeam stangaci la chitara, pe 3 corzi. Odata, tot pe scari fiind, mi-au zis sa tin asa ritmul, apoi au inceput sa improvizeze minute in sir pe compozitia mea. Cele cateva minute petrecute alaturi de ei cantand pe ritmurile compuse de mine au ramas inegalabile. :)

Mon Oncle (1958)

Pentru că pe acest blog intră oameni cu un simţ bun al artei (aşa puţini câţi sunt!) şi pentru că urmează zile cu frig, când mulţi stau în casă, m-am gândit să vă recomand un film excepţional. “Mon Oncle” al lui Jacques Tati, actorul şi regizorul, cel cu o fantastică înţelegere a povestirilor despre limită, apropiere şi despre depărtare. Delicat, fără ostentaţia holywoodiană, dar cu atât mai convingător şi mai memorabil. Un umor special, care aduce a Chaplin, dar nu e de acolo.

Filmul a fost obsesia mea din această vară. Rareori mi se întâmplă să fiu atât de încântat şi să promovez înspre prieteni un film, riscând momente penibile prin insistenţă. Ultima dată când am păţit aşa ceva a fost cu Boodock Saints. Acum “mă” risc şi aici. Dacă nu l-aţi văzut cumva deja, el fiind faimos până peste poate, căutaţi această capodoperă. Dacă l-aţi văzut, poate că v-am dat o idee bună să îl revedeţi.

Despre film am aflat după ce Alex. Leo Şerban a povestit într-un interviu că şi-a adus pelicula în ţară pentru o vizionare privată într-o sală de cinema. Mi s-a părut un moft iniţial, dar, după ce am văzut filmul, mi-am dat seama de motivele omului.

Îmi pare foarte rău că nu mi-am făcut timp să scriu mai pe larg despre Mon Oncle. Trebuie să revin într-o zi asupra unchiului care are grijă să fericească păsărica din colivie cu raza soarelui reflectată de geamul mansardei.

O secvenţă, prin care să intraţi în atmosferă: