Sa punem cerul la incercare

Cam din acelasi timp ma urmareste si amintirea unei zile cand am pus la incercare cerul. Umbland o data pe ulita cu ochii in sus, am bagat de seama ca cerul venea tot cu mine. Zenitul se misca din loc – tinandu-se neintrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul noua, pe care ma simteam obligat sa o pastrez ca un mare secret in cel mai ascuns ungher al inimii. (…) In fiecare zi puneam zenitul – la incercare, daca se mai tinea pe urmele mele sau nu”.

Gandind asa, Lucian ii marturiseste totusi prietenului sau, Adam al Vicii, descoperirea. Spre uluirea si dezamagirea lui Lucian, prietenul ii spune “Si cu mine vine cerul !”. Apoi: “Daca cerul se tine de tine, cum zici, si vine si cu mine, cum zic, atunci crapa si zarim ce-i acolo inauntru. Poate o sa vedem chiar ingerii. Si Adam, induplecat si el de logica mea, ce parea inchegata si fara gres, o lua pe ulita in sus, iar eu pe ulita in sus. Dupa ce mantuiram suta de pasi, fara de a auzi nici un pocnet de grinzi ceresti in inalt, ne opriram. Taria albastra nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarasi unul de celalalt. “Mergea cerul cu tine?” il intreb. “Mergea”, zise Adam. “Si cu mine mergea, raspund eu, dar atunci de ce nu crapa in doua?”

Inca nu implinise 7 ani, cand punea cerul la incercare Lucian Blaga, asa cum scria mai tarziu in “Hronicul si Cantecul Varstelor”. Azi orizontul pare sa fi disparut din ochii copiilor. Departarea lui, incantatoare sau terorizanta, nu mai conteaza, nu mai exista. Cu ochii in computer si pe hainele “de firma” din vitrinele magazinelor năclăite de lumina neoanelor, absorbiti de micimea displayului de telefon pe care pre(a)scurteaza cuvinte al caror sens de multe ori le scapa sau ii bulverseaza, fotografiind locuri pentru a si le aminti mai tarziu, extaziati la gandul unei plimbari prin mall-ul garnisit cu miros de ulei prajit amestecat cu parfumuri scumpe, laudand filme 3D, cu decoruri construite de profesionisti care lucreaza la computer 24 din 24, obisnuti cu turismul de lux care sa le ofere camere confortabile din care ies mai ales sa manance dupa lasarea intunericului, copiii de azi nu mai simt cerul. Cerul nu mai are pentru ei nici o functie. Nici estetica, nici mitologica, nici macar meteorologica (afla temperatura zilei de la tv, internet, ceasurile din intersectii, ceasurile de la mana, discutiile introductive dintre adulti). Azi, multi dintre copii sunt, nu doar metaforc, lipsiti de orizont. Ce sa mai zic despre zenit sau de nadir...



P.S.

Bunicul: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii… Stii cine a zis asta?

Nepotul: Corola?! Corola?!? Poate Corona, mah... Nu e vreun slogan mai vechi a lu' Corona, berea aia?

8 Responses to "Sa punem cerul la incercare"

gigica

Corona, Mexican brand
Advertising slogan: Corona. Miles Away From Ordinary

nici un alt comentariu...

Anton says
13 septembrie 2010, 14:25

Ieri, pe un post TV de ştiri, o adolescentă era întrebată, într-un supermarket, dacă s-a pregătit pentru începerea şcolii. Ea răspundea dezinvolt:
"Păi, mi-am luat blugi noi, nişte tenişi noi, o geacă, d-astea..."
Evident, tânăra era foarte convinsă că astfel s-a pregătit de şcoală, la fel ca mii şi mii de alţi liceeni. Şcoala nu-i un loc unde te duci să înveţi ceva, ci un spaţiu de socializare şi... cam atât. Începutul acestei confuzii se află, probabil pierdute undeva, în alte confuzii mult mai îndepărtate în timp, de felul celor pe care le subliniaţi în postare. Practic, aşa cum averiza Jean Baudrillard, începem să distingem tot mai greu între realitate şi semnificaţiile cu care aceasta e drapată consumerist, ideologic, dar în orice caz cât mai cool. Astfel, ne pierdem încetişor printre butaforii. Butaforii care par a beneficia de adeziunea unui număr tot mai mare de oameni - "Nu vezi că toată lumea procedează aşa? Nu trebuie, deci, să fim şi noi în rândul lumii?". Uite aşa intrăm, bulucindu-ne isterzaţi de sloganuri politice sau comerciale, în rândul lumii. Uităm să ne exersăm simţurile proprii, să gândim cu mintea noastră şi să ne urmâm idealurile noastre.
Uşor, uşor, tot opintindu-ne grabnic, repezindu-ne după ţinte iluzorii, cumpărând totul, străduindu-ne din răsputeri să dobândim totul, ne trezim, dacă ne trezim, că ne-am pierdut şi sinele, uitat ca o gioarsă prin cine ştie ce cotlon al chestiei ăsteia căreia îi spunem viaţă.
Am băgat de seamă că de la un timp încoace vechea teorie a metempsihozei începe să-i atragă pe tot mai mulţi. Viaţa asta e cam naşpa? Nu-i nimic, moşule, după moarte vine o superofertă de alte vieţi, mai marfă!

Liviu Drugă says
14 septembrie 2010, 10:19

Devenind marionete, marim si numarul de elemente de decor. Multa abandonare a sinelui, si mai multa butaforie. Orizont? Kanci! :) Chestiunea este si intrebarea care trebuie sa obsedeze pe oricine care mai are cap pe umeri si creieri in el: cine este papusarul? Cineva, la capatul acestui indemn, deseori nemascat, spre confuzii si false interpretari, cineva, zic, trebuie sa aiba telecomanda. Imi vine greu sa cred ca TOTUL este lasat la voia intamplarii si ca majoritatea a ajuns in mod firesc, cu precadere dupa razboiul mondial 2, sa nu mai gandeasca decat instinctiv, ca niste animale ghidate de impulsurile publicitare, massmediatice, facebookaresti, politicianiste etc.

Metempsihoza, ca si alte zdruncinaturi :) paranormale ale zilei, e parte din acelasi circ. Cum ar veni: hai sa nu cautam adevarul chiar in INTERIORUL decorului, ci IN SPATELE lui.

Slava Domnului :)))))))))) ca mai suntem cativa care racaie vopseaua butaforica sa vada ce animal vopsit e ascuns in zidul care a aparut peste noapte langa casa nostra sau langa masa pe care scriem la laptop pentru blog :))

Liviu Drugă says
14 septembrie 2010, 10:31

@gigica Suna misto sloganul, nu? N-ai idee (sau ai?!) cate din astea nu am scris. Uneori ma gandeam ca e imposibil ca lumea sa creada tot ce aparea in mesajele publicitare. Pana intr-o zi cand am vazut live si cu ochii mei :))) cum lumea se juca in picioare pentru o reducere de 10% la un pliculet de ness. La inceputul campaniei, pe care am orchestrat-o ulterior, am sustinut sus si tare (eram la inceputul cariei mele in domeniu) ca nimeni nu va intra in magazine pentru o asemenea oferta si ca numai cretinii vor cumpara mai mult din produsul ala chimic pentru a pleca intr-o prapadita de excursie. Ei bine dupa iesirea mea plina de naivitate (si revolta!) de atunci, mi-am zis ca n-o sa mai comentez nimic vreodata. De se cauta iluzii, here I am, baby! Si am pus la cale vise publicitare inca multi ani de atunci. Si poate o voi mai face... :))

Şerban Tomşa says
15 septembrie 2010, 18:52

E frumos și trist ceea ce constatați...

Liviu Drugă says
15 septembrie 2010, 20:10

Serban, e frumos, poate, CUM constatam, dar CE constatam e tragic. Literatura, mai ales cea SF, este incarcata de motivul cerului artificial, care ascunde adevarata lume. Azi, majoritatea urbana, mai ales tinerii, au uitat sa priveasca in sus: deschiderea cerului a devenit o crapatura, o baltoaca din micul si slabanagul lor univers, asa cum am incercat sa il descriu in postarea mea de mai sus.

Alexandru says
17 septembrie 2010, 13:09

Adevarat, Liviu, problema e ca noi, parintii, le inchidem orizonturile... Da, e OK sa constati...; dar n-ar fi mai bine daca le-am da cheia in loc sa trantim "usa" in nas?

Liviu Drugă says
17 septembrie 2010, 16:01

Alexandru, ca parinte, eu fac tot posibilul ca sa deschid orizonturile fetei mele de 12 ani. Uneori mi se spune ca exagerez putin cu deschiderea mea. Insa eu merg la risc... Daca nu sunt acasa provocati cei mici spre spatii ce, aparent, nu ii intereseaza, atunci nicaieri nu sunt azi provocati... Deci singura solutie: prima data cerul de deasupra casei, de deasupra parintilor :)