Machete (2010)




Sangele erupe ca in filmele gen gore si fetele sexy marcheaza punctaj bun. E politic, politist, bascalios si, ca majoritatea filmelor americane, e moralizator. Pana in ultimul moment am crezut ca morala va fi mai diluata si ca macar unu dintre cei rai va scapa. Insa nu, senatorul e ucis in acelasi fel in care el insusi ucidea la granita. Nu va suparati ca am dezvaluit finalul. Filmul, daca nu aveti prejudecati in privinta productiilor de acest gen, poate fi o interesanta distractie, cu substrat, a regizorului Robert Rodriguez. Nu e un film extraordinar, dar are cateva delicii care poti li lesne trecute cu vederea, mascate fiind de schematismul conflictului sangeros si involburat.

Umorul e lansat brusc, inca din primele secvente: o bunaciune isi scoate un mobil din cel mai intim loc si, odata cu el, e expusa publicului si cheia descifrarii filmului. Apoi poantele, uneori prea slabe, alteori prea ascunse, continua sa cada incet, ca picatura de la robinet, pana ajunge sa umple chiuveta. Punctul culminant e scena unde capul rautatilor (Steven Segal) isi rasuceste macheta, deja infipta adanc in el, pentru a nu se intalni cu Machete, eroul pozitiv, in Iad. Inteligent rationamentul, nu? :) Daca nu ar fi fost un crescendo al absurdului, scena risca sa fie penibila.

Politista e sexy. Robin Hood-a mexicana, in “costum” de vanzatoare de hotdog, e si ea sexy. Amandoua discuta, profund supuse rolurilor asumate, despre drepturile omului si despre lege – minunat moment! Mai ca iti vine sa crezi ca regizorul a fost serios la faza asta. Ditamai omul influent in politica ii da potentialului ucigas sa bea dintr-un pahar ieftin de bar din Vestul Salbatic. Cuplul de ucigasi care, in haine de politisti, il “aresteaza” pe Machete poarta si el un mesaj ironic antirasist: un mexican prins de un negru si de un roscovan (evreu?). Masina explodeaza exact intre 2 blocuri inalte, imagine care trimite la explozia turnurilor gemene din NY. Intr-o transmise pe net, Steven Segal are o mana pe umar, dar in cadru nu apare si restul femeii. Mexicanii ataca in masini “de negri” care sar pe roti precum cele din videoclipurile muzicale cu rapperi. Clipurile tv electorale au un final rostit repede ca in reclamele la medicamente: “Se recomanda citirea cu atentie a prospectului…” Nici chiar mexicanii deja sositi in tara nu sunt de acord cu venirea altor mexicani in SUA, iar americanii incearca sa invete limba noilor veniti, in timp ce spala vase in restaurant cot la cot cu acestia.

Unele poante au mers prea departe insa, dupa gustul meu: salvarea cu ajutorul intestinului; discutia dintre medic si asistente, in timp ce eroul era grav ranit pe targa; magia oului asezat apoi sub pat; termometrul care explodeaza.

Mi-a placut tocmai aceasta ciorba de agresivitate exploziva in care plutesc bucati de discurs comic nemarcat mereu ca atare. Poate acesta este si motivul pentru care, la final, n-am ramas cu impresia generala de film de actiune, ci de incercare a regizorului de a se juca. Din pacate, obsesia tip americana de a inchide cercuri, de a oferi explicatii, de a tzipa spectatorului in megafoane mereu care e calea de urmat, omoara starea de confuzie, tensiunea relaxanta si controversata care ar fi putut domina filmul.

E un film de vazut, daca dati peste el.


2 Responses to "Machete (2010)"

Anton says
1 octombrie 2010, 18:50

Am tot ezitat, înainte să mă bag şi eu în vorbă. Cum am văzut însă că nimeni n-a îndrăznit, până acum, cel puţin, să spună ceva pe tema tratată de articolul dumneavoastră, iată mă ofer eu ca spărgător de gheaţă. Şi încep abrupt, cu titlul, după cum urmează:

Pseudokinematographicos

Nu, nu l-am văzut. Dar din cronicile de film pe care le mai parcurg când şi când am înţeles că "Machete" ilustrează lupta acerbă dintre cei răi şi cei foarte răi. O chestie oarecum în oglindă cu multe din filmele şi piesele de teatru româneşti din anii 80, când cei buni se înfruntau ideologic cu cei foarte buni. Sigur, paralela se opreşte mai mult ca sigur aici, filmele româneşti despre care vorbesc remarcându-se prin plicticoşenie, iar acesta printr-o vervă a unui umor negru asortat la sângele ce curge din abundenţă de pe ecran. Am înţeles de asemenea că aici Steven Segal face cel mai bun rol din întreaga sa carieră de până acum. Poate fiindcă, în sfârşit, a căpătat şi el un rol de erou negativ.
Paradoxal pentru lumea noastră văd destul de puţine filme. Ultimele două pe care le-am remarcat - fără să-mi asum morga unui mare cunoscător - au fost unul franţuzesc (al cărui titlu evident că-mi scapă...) şi "In Bruges" (englezesc, care, normal, se petrece în Belgia). Cel franţuzesc e simplu, măcar în aparenţă, şi nu-i nici cu sânge, nici cu urmăriri, nici cu bătăi. Din fericire, nu-i nici cu vrăjeli pline de corectitudini politice ori cu ghiduşii moralizatoare. E cu o femeie foarte specială (o franţuzoaică, mmm!, dar fără sâni opulenţi, fără picioare super-long, fără fâlfâieli de fese rotunjoare sau de gene languroase - deşi, între noi fie vorba, femeia are ochi superbi), cu un copil de care prinzi drag, dar nu din acela perfect, ca-n filmele americane (copilul ei, fireşte) şi, nu tocmai inevitabil ci absolut firesc, cu un bărbat vai de capul lui, dar mişto de tot, plus alţi tipi ce se cred mişto, dar sunt vai de capul lor, aflaţi cu toţii în treabă prin viaţa ei. A! Şi cu o pisică, dar nu de-aia gen Disney, însă care joacă foarte bine rolul unei... pisici. Filmul nu se termină nici cu un happy-end, nici tragic, nici în coadă de peşte. Dar îţi pare rău că se termină şi rămâi pe gânduri ceva timp după aceea. Aşa cum spuneam mai înainte nu-mi amintesc numele acestui film franţuzesc. Nu de alta, dar l-am prins imediat după ce s-a terminat prezentarea de la început.
Deci, vă recomand britanicul, dar profund breugelianul "In Bruges".

Specificaţie:
Acest comentariu a participat la concursul "Cea mai stupidă cronică de film". Evident, nici măcar juriul acestui concurs nu l-a luat în seamă...

Liviu Drugă says
4 octombrie 2010, 16:03

Anton, am vazut "In Bruges', un film care mi s-a parut ok la momentul ala. Unii l-au gasit mai mult decat ok, dar nu stau acum sa imi dau seama cine are dreptate.

Interesant mi se pare altceva (nu ca ar fi singurul lucru) din ce zici tu: ca vezi putine filme, in ciuda lumii foarte "movie-oriented". Poate nu pare, dar si eu trec printr-o asemenea perioada acum.
Anul asta am fost foarte cititor, spre deosebire de anul trecut, cand am fost foarte spectator (de filme). Eu stiu de ce am renuntat la filme in ultima perioada: pentru ca sunt mai putine filme bune decat carti de valoare. Rabdarea si pofta mea de film s-au epuizat, cred, anul trecut, cand vedeam si cate 3 pe zi.

Si-atunci intrebarea este: de ce unii mai mult cinema decat carti iar altii, invers?

Dan C. Mihailescu recunostea ca nu e mare fan de film, dar merge la teatru.