Machete (2010)




Sangele erupe ca in filmele gen gore si fetele sexy marcheaza punctaj bun. E politic, politist, bascalios si, ca majoritatea filmelor americane, e moralizator. Pana in ultimul moment am crezut ca morala va fi mai diluata si ca macar unu dintre cei rai va scapa. Insa nu, senatorul e ucis in acelasi fel in care el insusi ucidea la granita. Nu va suparati ca am dezvaluit finalul. Filmul, daca nu aveti prejudecati in privinta productiilor de acest gen, poate fi o interesanta distractie, cu substrat, a regizorului Robert Rodriguez. Nu e un film extraordinar, dar are cateva delicii care poti li lesne trecute cu vederea, mascate fiind de schematismul conflictului sangeros si involburat.

Umorul e lansat brusc, inca din primele secvente: o bunaciune isi scoate un mobil din cel mai intim loc si, odata cu el, e expusa publicului si cheia descifrarii filmului. Apoi poantele, uneori prea slabe, alteori prea ascunse, continua sa cada incet, ca picatura de la robinet, pana ajunge sa umple chiuveta. Punctul culminant e scena unde capul rautatilor (Steven Segal) isi rasuceste macheta, deja infipta adanc in el, pentru a nu se intalni cu Machete, eroul pozitiv, in Iad. Inteligent rationamentul, nu? :) Daca nu ar fi fost un crescendo al absurdului, scena risca sa fie penibila.

Politista e sexy. Robin Hood-a mexicana, in “costum” de vanzatoare de hotdog, e si ea sexy. Amandoua discuta, profund supuse rolurilor asumate, despre drepturile omului si despre lege – minunat moment! Mai ca iti vine sa crezi ca regizorul a fost serios la faza asta. Ditamai omul influent in politica ii da potentialului ucigas sa bea dintr-un pahar ieftin de bar din Vestul Salbatic. Cuplul de ucigasi care, in haine de politisti, il “aresteaza” pe Machete poarta si el un mesaj ironic antirasist: un mexican prins de un negru si de un roscovan (evreu?). Masina explodeaza exact intre 2 blocuri inalte, imagine care trimite la explozia turnurilor gemene din NY. Intr-o transmise pe net, Steven Segal are o mana pe umar, dar in cadru nu apare si restul femeii. Mexicanii ataca in masini “de negri” care sar pe roti precum cele din videoclipurile muzicale cu rapperi. Clipurile tv electorale au un final rostit repede ca in reclamele la medicamente: “Se recomanda citirea cu atentie a prospectului…” Nici chiar mexicanii deja sositi in tara nu sunt de acord cu venirea altor mexicani in SUA, iar americanii incearca sa invete limba noilor veniti, in timp ce spala vase in restaurant cot la cot cu acestia.

Unele poante au mers prea departe insa, dupa gustul meu: salvarea cu ajutorul intestinului; discutia dintre medic si asistente, in timp ce eroul era grav ranit pe targa; magia oului asezat apoi sub pat; termometrul care explodeaza.

Mi-a placut tocmai aceasta ciorba de agresivitate exploziva in care plutesc bucati de discurs comic nemarcat mereu ca atare. Poate acesta este si motivul pentru care, la final, n-am ramas cu impresia generala de film de actiune, ci de incercare a regizorului de a se juca. Din pacate, obsesia tip americana de a inchide cercuri, de a oferi explicatii, de a tzipa spectatorului in megafoane mereu care e calea de urmat, omoara starea de confuzie, tensiunea relaxanta si controversata care ar fi putut domina filmul.

E un film de vazut, daca dati peste el.


Fundul, o chestie absolut diabolica

Atentie: contine termeni considerati de unii drept vulgari!

Errores Dazariorum (1437)


Fundul a fost mereu un tabu, iar Crestinismul a plasat subiectul imediat in sfera ideii de Diavol, a nedumnezeirii. Dupa ce grecii antici au fost ultimii mari toleranti ai conceptului in discutiile si in viata publica, Crestinismul, incepand din evul mediu vest-european, a aruncat pentru totdeauna anatema asupra extremitatii rectului. Curul e al Dracului! Apartine celor rele, murdare, periculoase, nefiresti. Iar firea, nu-i asa?, nu este decat una singura – cea crestina!

In povestile populare medievale, poate si mai inainte, sotii care se stiau inselati si totusi nu reactionau erau purtati, in batjocura, pe cai sau pe magari cu fatza spre coada animalului. Mai tarziu, femeile erau acuzate de vrajitorie daca se spunea despre ele ca au dansat, au calarit sau au mers invers, aiurea sau in procesiuni sabatice conduse de Diavol, ca uzurpator al tronului dumnezeiesc. In Errores Dazariorum (1437) apare un desen in care Satana este pupat fix in cur de o vrajitoare, intr-un ceremonial al dezmatului, pus pe seama evreilor, conform ideii larg raspandita in epoca.

Compendium maleficarum, Milan, 1626

In alt desen (pe care nu l-am gasit pe net), credinciosii erau provocati sa pupe dosul unei maimute. Imaginea sarutului rectal se raspandeste repede drept moment important al ceremoniilor sabatice, mai ales ca, odata cu aparitia protestantilor, acestia se intreceau in ineptii cu Biserica de la Roma, incercand sa arate fiecare ca raul este in curtea celuilalt.

Dupa ce nuditatea renascentista incepe sa deranjeze papalitatea (sec 16), damnatii sunt imbracati iar vrajitoarele sunt cele cu popoul la vedere, dovedindu-se ca, pentru scoaterea sexualitatii in public, se gaseste mereu o solutie, o explicatie “moralizatoare”, care sa devinovateasca pe toata lumea :))

…Si de atunci, fundul blamat si-a urmat drumul sau incapatanat prin istorie, pana cand reclamele tv cu popouri misto de dama apar in miezul zilei, iar gay-i se confeseaza dezinvolti prin studiorile de televiziune. Bisericile mai mormaie doar prin altare sau la microfoanele protestante, temandu-se sa nu se afle cat de multe dintre luminoasele lor fetze practica ceremonialul sarutului dorsal fara insa sa fie semn de aderentza la nici un cult sanatic, ci dintr-o salbatic impuls uman.

Deci… cand indemnati pe cineva “sa ma pupi in fund”, nu uitati ca sunteti de partea Raului, a Hosului, ca, daca ma gandesc bine, intai aspirati la tronul Satanei (potrivit ceremoniei din Evul Mediu) si apoi, concluzie implicita, al lui Dumnezeu. Cam naspa, zic! :)) Nu traducea oare Irina Margareta Nistor pe VHS-urile comuniste “kiss my ass” drept “du-te dracului!”? :))

In limba romana, fundul, cu sens anatomic, e prezent in expresii care definesc finalurile negative, nefericite, periculoase: a sta cu fundul pe un sac cu bani – avaritie; a pune fundul la bataie – a risca; a-l manca in cur – neastampar, imprudenta; in fundul gol – sarac; a te duce cu mana in fund in vizita – fara cadou; a sta dupa curul cuiva - a-i face poftele; a sta in fundul cuiva - a incurca, a incomoda, a fi cu fundul in sus - indispus; a gandi cu curul - a gandi anapoda...

De exceptie mi se pare populara autosuficienta si nuanta de independenta din zicala "pu**-n cur si ban de drum", aproape ca sens de "ti-ai pus palma-n cur si ai plecat". Sigur mai sunt expresii care sa arate ca in limba romana, preluand mentalitatea crestina, fundul este disociat de notiunea Bine si de Armonie. Ceea ce, recunoasteti, este un afront adus esteticii multor posterioare,... in special de "vrajitoare"! :))

Text inspirat si bazat pe "O istorie a Diavolului" de Robert Muchembled, Editura Cartier, 2002

LATERT EDIT: Mi se atrage atentia (multumesc, Maria!) ca am uitat poate cea mai frecventa traire romaneasca: "durerea in cur"!


Lumea în două zile - George Bălăiţă

O carte excelentă. Un Cinema al cuvintelor. Un prost - eu, că n-am citit-o mai devreme, căci de mult ştiam de ea. :) Câteva citate. Titlurile îmi aparţin.





Gara-curcan
“Coborând i se iscase un gând caraghios: gara asta semăna cu un curcan fudul fiindcă atât de mică şi neînsemnată vrea să pară ca o făptură vorbitoare, ca şi bietul funcţionar de la registratură, ca şi directorul băncii, ca şi tovarăşul de la regiune, ca şi preşedintele sindicatului (…) Poate şi visa, dupa cum şi curcanul se visează regele unei ţări deasupra norilor unde vulturul e un servitor umil care nici nu ajunge să treacă pragul casei, râneşte la grajduri şi îţi târâie aripile prin baliga măgarilor.”


Poşeta profundă
“Din poşetă (…), se ridica un abur al lucrurilor mici, o născocire a minţii dar un adevăr al nasului şi al privirii.”

Autoiluzionarea omului de pe stradă, după întâlnirea cu un funcţionar
Antipa îşi apropie trunchiul de masă, sertarul se închide izbit de pântecele lui. Fumul ţigării îl apară ca o ceaţă deasă, celălalt aşteaptă în picioare. (…) Un gând caraghios, omul cere ceva, Antipa spune nu, apoi da, pe urma omul spune nu, Antipa nu, între da şi nu scapără şi alte vorbe pe care nici unul nu le ia în seamă, în cele din urmă omul pleacă mulţumit, aşa se poate înţelege de vreme ce pe faţa lui pâlpaie speranţa. Un om ieşind din biroul unui funcţionar. Un om din Dealu-Ocna. (…) Cum merge dupa ce închide uşa şi calcă singur pe lungul coridor şi coboară scările, cine este el în stradă, cum vede el speranţa, oare ca o bulă de aer care se ridică din mlaştină şi se sparge sus în mâlul luminat de soare?”

Viaţa ca o pocnitură din bici


“…în viermuiala nesigură a străzii, doi copii pocneau din bice. Ambiţia lor nemăsurată, plăcerea cu care se provocau, încordarea întrecerii, pânda, violenţa se pierdeau în pocniturile scurte şi puternice şi se puteau vedea drumurile întortocheate pe care ei le aveau de străbătut de aici înainte, şcolile şi nenumaratele examene, femeile pe care le vor fi dorit se ridicau ca stâlpii de ceaţă în marginea acestor drumuri, ei treceau prin coridoare întunecoase, deschideau uşi nenumărate, stăteau închişi în încăperi sumbre aplecaţi peste hârtii şi dosare, trăbăteau alte încăperi încărcate cu lucruri, numărau bani, câştigau şi pierdeau, priveau vreme îndelungată un dulap ferecat, călătoreau prin oraşe necunoscute şi pe malurile înverzite ale unor ape şi mureau foarte departe unul de altul şi erau uitaţi.”

Proxenetul: fisa de post.

In asteptarea legalizarii prostitiei si la noi, lucru inevitabil de altfel, proxenetii au fost uitati. Daca e sa luam de buna descrierea de mai jos, "meseria" lor e mai complexa decat pare :))

“…meseria de codos nu-i pentru oricine se nimereste; e slujba de oameni cu socoteala la cap, si foarte trebuincioasa intr-un stat bine oranduit, asa ca n-ar trebui s-o faca decat oameni foarte nobili si de neam vechi; ba chiar ar trebui sa se afle inspectori si controlori ai unor ca acestia, cum sunt pentru celelalte slujbe, si sa li se stie numarul, limitat ca al agentilor de bursa, fiindca doar in felul acesta ar fi crutata lumea de o multime de nenoriciri, pricinuite de faptul ca treaba si meseria asta e data pe mana unor fiinte nepricepute si scurte la minte, cum sunt muierustile de doi bani perechea, paji si mascarici de balci, cioflingari cu cas la gura si care habar n-au ce-i viata, ca taman cand ii plesneste maseaua mai avan si cand ai avea mai mare nevoie de unul care sa se priceapa bine, ei ratacesc drumul, se pierd de mana pana la gura si nu mai stiu care le e dreapta si care stanga”

Don Quijote de la Mancha – Miguel de Cervantes y Saavedra. Editura Chisinau, 1993, traducere de Ion Frunzetti si Edgar Papu (pagina 187, vol 1)

Sa punem cerul la incercare

Cam din acelasi timp ma urmareste si amintirea unei zile cand am pus la incercare cerul. Umbland o data pe ulita cu ochii in sus, am bagat de seama ca cerul venea tot cu mine. Zenitul se misca din loc – tinandu-se neintrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul noua, pe care ma simteam obligat sa o pastrez ca un mare secret in cel mai ascuns ungher al inimii. (…) In fiecare zi puneam zenitul – la incercare, daca se mai tinea pe urmele mele sau nu”.

Gandind asa, Lucian ii marturiseste totusi prietenului sau, Adam al Vicii, descoperirea. Spre uluirea si dezamagirea lui Lucian, prietenul ii spune “Si cu mine vine cerul !”. Apoi: “Daca cerul se tine de tine, cum zici, si vine si cu mine, cum zic, atunci crapa si zarim ce-i acolo inauntru. Poate o sa vedem chiar ingerii. Si Adam, induplecat si el de logica mea, ce parea inchegata si fara gres, o lua pe ulita in sus, iar eu pe ulita in sus. Dupa ce mantuiram suta de pasi, fara de a auzi nici un pocnet de grinzi ceresti in inalt, ne opriram. Taria albastra nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarasi unul de celalalt. “Mergea cerul cu tine?” il intreb. “Mergea”, zise Adam. “Si cu mine mergea, raspund eu, dar atunci de ce nu crapa in doua?”

Inca nu implinise 7 ani, cand punea cerul la incercare Lucian Blaga, asa cum scria mai tarziu in “Hronicul si Cantecul Varstelor”. Azi orizontul pare sa fi disparut din ochii copiilor. Departarea lui, incantatoare sau terorizanta, nu mai conteaza, nu mai exista. Cu ochii in computer si pe hainele “de firma” din vitrinele magazinelor năclăite de lumina neoanelor, absorbiti de micimea displayului de telefon pe care pre(a)scurteaza cuvinte al caror sens de multe ori le scapa sau ii bulverseaza, fotografiind locuri pentru a si le aminti mai tarziu, extaziati la gandul unei plimbari prin mall-ul garnisit cu miros de ulei prajit amestecat cu parfumuri scumpe, laudand filme 3D, cu decoruri construite de profesionisti care lucreaza la computer 24 din 24, obisnuti cu turismul de lux care sa le ofere camere confortabile din care ies mai ales sa manance dupa lasarea intunericului, copiii de azi nu mai simt cerul. Cerul nu mai are pentru ei nici o functie. Nici estetica, nici mitologica, nici macar meteorologica (afla temperatura zilei de la tv, internet, ceasurile din intersectii, ceasurile de la mana, discutiile introductive dintre adulti). Azi, multi dintre copii sunt, nu doar metaforc, lipsiti de orizont. Ce sa mai zic despre zenit sau de nadir...



P.S.

Bunicul: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii… Stii cine a zis asta?

Nepotul: Corola?! Corola?!? Poate Corona, mah... Nu e vreun slogan mai vechi a lu' Corona, berea aia?

Aaron Coberly si femeile lui meditative

Am downloadad, pentru fiica mea mai ales, de pe torrenti 6,5 giga de fotografii cu picturi ale importantilor artisti ai lumii, ordonate alfabetic si pe genuri - salutar efort pentru autorul uploadului. Printre ele, un folder al pictorului contemporan american din care am pus cateva mai jos. In fata picturilor lui Aaron Coberly, necunoscut mie pana acum, mi-am data seama ca de mult nu am mai vazut o femeie meditativa. Aceasta postare este un mic omagiu adus elegantei si atitudinii pline de respect impuse de o femeie absorbita de ganduri. Raritatile lumii contemporane, puse cu talent pe panza de Aaron Coberly. Frumoase, nu?

P.S. Prima si a doua sunt marile mele preferate. A doua seamana mult cu o imagine pe care o port in minte de mai mult de 20 de ani: in gara, la Sinaia, ningea, femeia era imbracata cam in pictura si in mana tinea un pahar de plastic, alb.

P.P.S. Iubitorii de contraste dure pot merge pe blogul pictorului sa vada cum... vede el femeile fara vestminte.