Fragment de roman

Fragment din romanul in lucru "Concert in Si Bemol pentru Cainele Pamantului" (second draft). Pareri? Sugestii? Reclamatii? :) Bagati! Multumesc!

__________________________________________________________________________

- Vine pensionalii cu folbalu’! zbiera lung si peltic Victoras, ridicandu-se cu un zvacnet din ţărâna in care pana atunci se jucase cu cele cateva jucarii paradite, adunate de pe langa lazile de gunoi, ruginite si slinoase. Tipatul ţâncului era facut din aceeasi plamada cu icnetul sfarsit al mamei care, in urma cu 4 ani si 9 luni, cu faţa ingropata in perna transpirata, gazduia, fara sa stie si fara sa vrea, inceputul vietii lui. Subtirel cum era, tipatul copilasului semana si cu sunetele animalice, pe care orasenii si le imaginau ca fiind ale unor fiinte ingenuncheate si multumite. Sunete ce, in noptile cu luna plina, tasneau lunguiete din Padurea Verde, scurgandu-se apoi in ecouri labartate si moi peste zidurile blocurilor subrezite de ploi si de vant. Fricoasa si doritoare, toata lumea din Cartierul Marginas era convinsa ca, ascunse in miezul padurii de langa terenul lor improvizat de fotbal, se petreceau salbatice acuplari de care nu vorbeau decat in soapta si cu putine cuvinte. Si mai avea racnetul lui Victoras ceva: o vibratie subreda, de bucurie nedeslusita, precum cea de acum, cand dadea fuga sa anunte, ca de obicei, sosirea pensionarilor la fotbal. O asemenea senzatie, neslefuita si neinteleasa, va trai in viitorul nu prea indepartat, in tacere si in toiul noptii, cand, batran si neastamparat, pregatindu-se de Primul Drum al lui, va fi obligat sa isi ingroape pentru ultima data in ţărână vechile sale jucarii, alaturi de putulica grea incercata.

- De ce urlii, ma, in halul asta?

N-apuca sa se dezmeticeasca bine din sperietura iscata de urletul mogaldetei de 4 ani care scormonise pana atunci nisipul de sub ea, ca imediat simti femeia lovitura. Din nou bezmetica. Sarind in sus, cu privirea atrasa de pensionarii care, prin ingustimea dintre blocuri, se indreptau spre terenul de fotbal, cu o mana tragandu-si pantalonii scurti peste jucaria sa inca prafuita, Victoras se izbise cu capul de unul dintre sanii mari cat doua mingi de fotbal atarnati deasupra lui.

- Ce-ai, mai copile, esti nebun? Doamne fereste...

- Pensionalii! Pensionaliiiii! continua sa zbiere la fel de peltic, ascutind si prelungind ultimul „i” pana cand, din strigatul acela se forma un ghem de ate vibrand sticlos, perfect transparente, care se indrepta cu mare viteza catre liziera padurii. Deasupra terenului, din ghemul, care-si continua cursa spre racoarea verde, fu lasat in urma un fir subtire si intins la maxim. Firul se napusti in sus, pana ultimele etaje. Intra prin toate ferestrele - deschise sau nu, prafuite sau crapate si acoperite cu scotch pana spre iarna, cand, daca faceau rost de bani, locatarii inlocuiau geamul cu altul intreg. Daca nu faceau, inlocuiau scotchul cu un carton gros. Firul strigatului se strecura apoi atletic-incordat prin apartamentele mici, pline de igrasie si inghesuite in jurul mobilelor vechi si deschiolate. Dupa ce le mirosi cotloanele camerelor dinspre padure, firul de zgomot cobora malitios, despicandu-se, ironic, in zeci de copii ale urletului de Victoras. In zeci de apartamente patrunse anuntul copilului, de la etajele de sub cer pana apartamentele de la parter, cele imbibate de izul gunoiului revarsat din lazile de gunoi dar si de mirosul ierbii incinse de caldura zilei.

Pe covorul de iarba, patat cu bucati de pamanul batatorit, locuitorii de la marginea Marelui Oras isi vedeau in continuare de treaba lor, de joaca lor. Ca surzii erau. Ghemotocul ii simti, ca de fiecare data. Se intoarse iute, silentios si morocanos din buza padurii, fixandu-se cam pe la 20 de metri deasupra terenului, aproape de centru. Plutea invizibil, ca orice sunet. Din ghem se desprinse un fir, mai taios si mai sticlos de data asta, atingand, pe rand, timpanele copiilor care se jucau sub el. Se strecura tipatul filat in urechile pline de injuraturi la adresa mamelor care habar n-aveau cate ar trebui sa faca daca s-ar fi luat dupa urarile partenerilor de joaca ale odraslelor. Copiii incetara imediat sa mai loveasca mingea dezumflata, care sarea haotic pe terenul impanzit de gropi mici si de smocuri de iarba la fel de mici, cu varfurile uscate. In urechea dreapta a Marinei, ce cu o seara inainte fu sarutata patimas de Marin, intra un alt fir din ghemul-urlet, care iesi iute si confuz dintr-atat atatea urme de saruturi – si nu erau toate ale lui Misu. Apoi sunetul se infipse dur-zeflemitor in ambele urechi ale baiatului care, ca si cu o seara inainte, o tinea strans de mana, intinsi amandoi, la marginea terenului de fotbal, aproape de lanul de porumb, pe o cuvertura ciuruita de molii si patata de sucuri si cafea ieftina. Amandoi cu ochii larg deschisi spre cerul senin, fara sa vada cum ciobanul noros, cu ciubote rosiatice, luneca peste padure cu ochii intredeschisi fixati pe firele care se porneau ca de fiecare data sa dea locuitorii Marelui Oras din calea stropilor care urmau sa cada din fotbalistii pensionari.

Marin si Marina se ridicara de pe patura, indreptandu-se spre marginea terenului, acolo unde erau asezati deja in fund pe iarba copiii care batuserea mingea in acea zi, fara incetare, inca de la orele amiezii. Se opreau din alergat doar cat sa o mai injure pe mama celui care rata un gol sau pe a vreunuia care lovea prea tare la tzurloaie si nu vrea sa recunosca. Acum stateau cuminti si putin transpirati, in asteptarea jocului „alor batrani”.

La al 4-lea zar de sase-sase, consecutiv, rostogolit in cutia de table, al 4-lea fir din ghemul-urlet ii inconjura de 4 ori pe cei doi pensionari, nea Herlea si nea Hontica. Amandoi, surzi pe jumatate, nu intelesesera de prima data ce cauta firul acela prin urechile lor si nici cum reusise sa treaca el peste smocurile de par alb crescute dezordonat in urechi. Cand intelesesera, au inchis amandoi cutia de table dintr-o singura miscare, fiecare impingand din partea lui. Hontica si-a strans cu gingasie patura decolorata pe care o pastra ca sa isi aduca aminte de prima si ultima tavaleala trasa cu nevasta lui Herlea, din urma cu vreo 45 de ani. Pe drum spre marginea terenului, Herlea mangaia cutia scorojita de table, lipita anapoda pe la toare colturile, rememorand ziua cand a primit-o cadou, in urma cu vreo 45 de ani, de la sotia lui Hontica, chiar a doua zi dupa prima si ultima tavaleala pe care a tras-o cu ea, cu sotia celui mai bun partener de table si, in acelasi timp, a celui mai bun prieten.

In linistea care ii inconjura, cei neatinsi de fir, inconstienti si urbani, isi asteptau randul sa fie cautati in urechi de tipatul copilului care se jucase cu puta in nisip pana acum 1 secunda.

Al 5-lea fir se desfasura din ghemul sonor si plutitor pana la cercul imperfect, format din 5 barbati, de langa poarta de fotbal dinspre autostrada. Trecu prin urechile lor de la dreapta la stanga, pe acelasi traseu pe care isi pasau unul altuia, cu ochii micsorati de alcool, bancuri deocheate si o sticla de bere la 2 litri de mult incalzita. Cel care era la rand o goli dintr-o suflare, tragand portie dubla pe gatul setos, si o arunca in iarba, alaturi de alte 10-12, cate reusira sa bea de la amiaza pana acum. Apoi rupsera cercul, ragaira infundat si pornira, calcand cu grija si apasat, spre marginea terenului, spre blocuri.

Al 6-lea fir o surprinse pe tanti Lucica, cu galeata de gunoi goala si cu sarma in loc de toarta, cam la juma de metru de marginea lanului de porumb. Tanti arunca neputincioasa o privire calda si resemnata undeva spre porumbul fosnind a barfa, pe acolo pe unde - presupunea ea - nepoata de 19 ani, venita la examen pentru facultate, facea iar pregatire la biologie cu baiatul vecinului de la 3, student in anul 2 la medicina veterinara. Trecu galeata in mana cealalta exact cand: firul iesi din ureche, ea porni spre marginea terenului, iar la etajul 3, tatal studentului la medicina veterinara se taia usor in tabla ascutita a unei conserve de peste. Tatal intarziase prea mult cu ochii pe babornita de la 4 cu galeata aia pe care i-o furase, plina cu moloz, in urma cu 3 ani din fata usii, pe babornita aia care avea sa isi dea ultima suflare in aceeasi secunda cu el, peste 3 ani: el cumparand o galeata, ea mancand un porumb fiert de bucurie pentru nepoata ei care intrase la facultate in acel an.

Intai pocnetul vasului de WC, pe care copiii il folosira ca tron toata ziua. Acum se facu tzandari izbit de bolovanul Elvirei, fetita de 7 ani, subtirica, negricioasa si incruntata. Nebagata in seama niciodata de restul copiilor, de vreo jumatate de ora se tot dadea 2 pasi inapoi, strangea din dinti si inchidea ochii de teama aschiilor care i se mai infigeau ratacite in picioarele zdrelite si patate de verdele ierbii din umbra lizierei. Numai dupa pocnetul sec al WC-ul, pe care baietii o incoronasera regina pe nas-in-vant aia de Andreea, firul al 7-lea putu sa coboare din ghemul sonor in jurul urechilor ei mereu murdare. Anuntul lui Victoras o facu sa isi intoarca scurt privirea rautacioasa spre baietasul care, la fel ca ea, nu era bagat in seama de nimeni. Porni apoi spre marginea terenului, insa nu inainte sa isi ia bolovanul din mijlocul tronului de faianta zdrobit, il sterse de pamant si il stranse apoi in brate ca pe un copil. La fel cum avea sa faca la 18 ani cu propriul copil, inainte de a-l abandona, adormit si blond, in toaleta hotelului, acelasi hotel, unde, la 20 de ani, avea sa devina Miss Marele Oras.

Terenul de fotbal se golise, pregatit pentru picaturile pensionarilor. Pe margine, cei cativa locuitori ai cartierului stateau aliniati in fund, asteptand tacuti inceperea meciului, fara sa isi dea seama ca ei atingeau doar varful ierbii si ca firele sticloase si perfect transparente din urechile lor ii tineau inaltati, mai aproape de cer si de ghemul urlat al lui Victoras. Dar firele ii tinea si mai departe de nemiscarea pamantului, care avea sa tremure putin, si de uscaciunea ierbii, care avea sa se inverzeasca o clipita, ambele transformari vizibile si destinate doar ciobanului noros de pe cer.

Victoras era singurul care atingea pamantul si strivea firele de iarba sub el, pentru ca numai el avea acea relatie cu totul speciala fixata de o rara intamplare intre putzulica lui si tarana.

12 Responses to "Fragment de roman"

Anonim

trebuie sa citesc mai departe, asta e parerea mea ...

Liviu Drugă says
31 iulie 2010, 09:57

ca ti-a placut sau nu, tot e bine ca te-a facut curios. Apreciez oricum - e o reactie. :)

Şerban Tomşa says
31 iulie 2010, 11:58

Fragmentul este excelent, felicitări din toată inima ! După cum ți-am spus, abia aștept să citesc tot romanul.

Liviu Drugă says
31 iulie 2010, 14:46

Serban, multumesc. Felicitarile venite din partea unui simt critic ca al tau inseamna enorm pentru mine.

Anton says
1 august 2010, 09:15

Nu sunt critic literar sau recenzent. Nu am o pregătire profesională în acest sens şi mi se pare corect să o afirm clar încă de la început. Teoretician, nici atât. Dar fiind îndemnat de autor să-mi dau cu părerea, în calitate de simplu cititor, iată ce "m-aş risca" să zic:
Fragmentul de roman postat ar putea reprezenta transpunerea literară a unui tablou pictat de Bruegel cel Bătrân. Mai precis, ar fi vorba de lucrarea acestuia din 1560 numită Jocuri de copii. Interesant e că bătrânul flamand - sanchi, bătrân, doar a murit la 44 de ani! - după patru secole şi jumătate de la finalizarea respectivei pânze, s-a hotărât să vină în România şi să-şi reactualizeze lucrarea, colorând-o după specificul local.
Amestecul grotescului, sordidului cu metafizica - ba chiar cochetarea, nu ştiu cât de voită, cu ocultismul unei vagi numerologii - dă concreteţe acestei scriituri.
Copiii din tabloul lui Bruegel cel Bătrân n-au candoare şi nici drăgălăşenie. Faptul că sunt urâţi e doar un aspect, însă fundamentală la ei este truda chinuitoare de a se juca. Fiindcă ei sunt posedaţi de jocurile lor, pe care par să fie nevoiţi să le practice de către un demon interior şi abject, cotropitor al sinelui vătămat încă din momentul concepţiei.
Substratul coloristic e dat nu de sienele şi ocrurile flamandului, ci par pictate chiar cu mâzga unei suburbii contemporane româneşti bătută de soartă. Liantul compozţiei e dat de un descriptivism metafizic rece, ritmat cu mici intruziuni de factură ezoterică. Interesant e că limita se concretizează în cifra şase, cea pe care numerologia ocultă o numeşte a hazardului şi care e de o coruptă sorginte demonică. Şaptele eroic nu ajunge să se materializeze...

Cam asta văd eu în şi la textul postat. Dacă asta ţi-ai propus, aş spune că ai izbândit. Dacă nu... Oricum, de-ţi voi fi geşit, nu pot să mă apăr decât spunându-ţi că am fost sincer. Şi, cu siguranţă, plin de subiectivitate. În fond, sunt doar unul dintre cititori.

mofturi says
1 august 2010, 13:56

Proza de calitate, neasemanatoare cu ceva scris de alti scriitori romani! Si vorba lui Serban, astept sa citesc tot romanul! Mizez pe tine!

Liviu Drugă says
2 august 2010, 12:02

@Anton, ai surprins foarte bine accentele textului. Am scris initial "intentiile", dar as fi fost un mare mincinos :))) petru ca am plecat in cap doar cu o mica schita a actiunii care trebuia sa se consume repede. M-am lungit, m-am lungit pana am ajuns aici.

Mie imi place Bruegel si cred ca ar ar fi fost un excelent regizor de film. Abia dupa ce am terminat fragmentul asta, mi-am dat seama de asemanarea lui cu tablourile flamandului.

Numerologia e inca la nivel de tatonare. Nu stiu daca va juca sau nu un rol important in roman. Poate ca intr-un plan secund... Ma rog, cu numerele chiar am o INTENTIE, dar nu stiu daca o voi duce pana la capat.

Iti multumesc foarte mult pentru efortul de fi scris un comentariu atat de lung si elaborat, unde mi-ai aratat ca efortul meu merita, ca se intelege ce vreau sa spun, ca, f. important, oamenii au rabdare sa citeasca un text nu tocmai usor, un text diferit de cele intalnite des pe bloguri.

P.S. Chiar se ajunge la cifra 7 - insa analiza ta ramane valoroasa dincolo de aceasta scapare, care - ciudat sau nu! - mi-a proiectat o posibila noua abordare.

Liviu Drugă says
2 august 2010, 12:11

@Mofturi Daca se va adeveri zicerea ta, nu vei avea de luptat pentru locul doi, cronologic, intre cei care au zis despre cartea mea "Proza de calitate, neasemanatoare cu ceva scris de alti scriitori romani!" . Ai spus-o aici. Aici ramane, pentru istorie. :)
Locul doi, in acest caz, este ca si cum ar fi locul unu, pentru ca primul care a zis despre "Concert in si bemol..." ca are un stil unic la noi am fost eu... :) Sa mai zic ca m-am bucurat teribil cand am citit ca sunt fara seaman, macar in textul asta? Nu mai zic. :))

Anton Marin

Nu mi-a scăpat faptul că se ajunge la cifra şapte. Numai că în momentul prezentat, şaptele - încă mica Elvira, aspra căreia ocheanul perspectivei auctoriale se întoarce de două ori - este în cazul de faţă un soi de şase bis, care nu ajunge - cel puţin aici - niciodată la statura eroică atribuită conceptului numerologic al lui şapte. Tragismul banal şi cenuşiu al acestor homunculuşi este că ei se opresc în nisipurile mişcătoare ale hazardului. (Sigur, ei de acolo au şi pornit.) Iar hazardul e cea mai la îndemână justificare. Norocul, sau lipsa lui, e cauza tuturor neîmplinirilor, dar e totodată şi motorul acţiunii acestor personaje.

Recunosc că n-am adâncit mai mult în comentariul iniţial acest aspect, iar impresia generală poate fi că mi-a scăpat ceva din fragmentul de roman prezentat. Scuze, dar lumea şi aşa mă acuză că mă întind prea mult cu textele mele.

Liviu Drugă says
2 august 2010, 14:34

@Anton: N-ai de ce sa te scuzi pentru lungimea comentariilor tale. Am loc destul pe blog :) Analizele tale sunt surprinzatoare, in sensul bun, si arata inca odata cat adevar este in teoria care spune ca din momentul lansarii unei creatii, ea nu mai apartine autorului, ci este supusa intelegerii celorlalti. La eroismul ratat al cifrei sapte nu m-am gandit o clipa, dar ai dreptate - se poate interpreta si asa. Pe de alta parte, prin comentariul tau ai luminat un aspect (hazardul) fundamental in romanul meu, dupa cum se va vedea in final.

Deci, cum ziceam, nu ai de ce sa iti ceri scuze pentru lungimea comentariilor tale. Observatiile tale, mai ales ca vin si din partea unui scriitor, sunt mereu o provocare pentru mine. Si le astept cu placere :)

Anton says
3 august 2010, 14:28

Mulţumesc pentru aprecierea exprimată.
Îmi permit să dau un sfat. E bine să nu acorzi cine ştie ce atenţie opiniilor mele. Poate că oi fi scriitor prin ceea ce am scris şi publicat, eu aşa cred, dar romanele mele nu au fost niciodată până acum validate (oficial) de critică. Au fost şi critici care au apreciat textele mele, însă nu au luat nicicând o poziţe publică în acest sens. Iar domnul Manolescu a exprimat foarte clar un adevăr pe care nimeni - după ştiinţa mea - n-a avut curajul să-l afirme: "Dacă eu, criticul, nu scriu despre tine, prozator, poet sau dramaturg, nu exişti!".
Mi-am permis să atrag atenţia acestui aspect dintr-un gest de minimă onestitate, nu din cine ştie ce alte cauze.
În rest, o vară plăcută şi spor la scris!

Liviu Drugă says
3 august 2010, 16:31

@Anton "Ma" risc in continuare in privinta ta si imi mentin parerea! :)