Regele se-nclina si ucide – Herta Muller

Aceasta e a treia carte din cele scrise de Herta Muller pe care o citesc. Mai mult decat in Animalul inimii (aici) si in Inca de pe atunci vulpea era vanatorul (aici), autoarea insista asupra intalnirii ei cu Cuvantul – nu intamplator primul text se numeste “In fiecare limba sunt alti ochi”. Dupa ce l-am descoperit pe Noica, in adolescenta, ma obsedeaza doua intrebari: 1) daca te nasti cu o anumita sensibilitate si uimire in fatza lumii sau o dobandesti, determinat de societate? si 2) daca este vorba de influenta, de unde vine ea, din observarea limbajului sau din cursul faptelor? “Regele se inchina si ucide” mi-a reamintit dilemele deschise in tinerete. :)

Cred ca am mai spus-o si in comentariile la primele doua carti, nu atat istoria reala m-a impresionat, ci felul in care ea este sublimata. Opresiunea comunista, infricosatoare prin parsivenia ei, paleste totusi in fatza felului in care i se rezista, pentru ca, mai mult decat in celelalte doua carti ale H. Muller pe care le-am citit, epicul realitatii se face mic, e doar sursa umbrelor din pestera lui Platon.

Istorie sau intimitate?

Ei te tin sub observatie la fiecare pas (…) si tu va trebui sa te tii sub observatie” si “milimetrul tau propriu de viata trebuie sa il poti confrunta cu milimetrul strain inregistrat de iscoada. Cel urmarit parcurge un proces de necesare adaptare a modului sau de viata la tactica urmaritorului” sunt doua fragmente care mi-ar sustine ideea ca influenta majora asupra perceptiei, si deci si asupra limbajului, apartine istoriei imediate. Insa, pe la inceputul cartii, am intalnit si “Mi se intampla tot mai des ca limba romana sa dispuna ea de cuvintele mai sensibile, mai potrivite cu perceptia mea decat limba materna. Si nu voiam sa ma lipsesc de spagatul acestor transformari. Nici in vorbire, nici in scris”. Or gradele de implicare in comunicare sunt diferite in cele doua cazuri. Evident ca ele se completeaza, ca din intersectarea celor doua bulevarde a rezultat mare piata in care s-a ridicat statuia premiului Nobel pentru literatura, insa intrebarea mea este in continuare care dintre bulevarde a fost cel mai mare si mai influent.

"Colaborator" al Securitatii

Orice comunicare implica un emitator si un receptor, dar in cazul interogatoriilor Securitatii, pentru cel urmarit, pentru cel vanat, notiunile si perspectivele se amesteca. Cel interogat trebuie sa isi asume, cu atentie, o anumita strategie de dublare ca sa poata intra in pielea personajului asa cum a fost inventat el de securist. Trebuia sa dialoghezi implicat cu acuzatorul, iar tacerea nu era deloc indicata: “Sa spui mereu nu si sa taci in tot restul timpului starneste furia anchetatorului. Se simte nebagat in seama, iar asta-I cam sifoneaza constiinta de sine. Ce vrea achetatorul e sa-i dea de lucru acuzatului, ii trebuie colaborarea aceluia (…) Se mai cere sa pastrezi aceeasi distanta fata de tine ca si fata de achetator – dar fara sa iti devii indiferent”. Trebuia sa redai intamplarea cu aceleasi detalii ca in basmele populare, facand din intalnirile tale de urmarit aproape un mit. Erai, alaturi de securist, naratorul propriului tau basm, deteriorai constient realitatea. Colaborai, intr-un cu totul alt sens, salvator pentru tine, cu politia politica la scrierea unei variante a istoriei. Participai la o automitizare impusa.

Goana buimaca din cap

Autoarea vorbeste despre calitatea unui text in astfel de termeni: “Orice fraza izbutita sfarseste in cap acolo unde ceea ce ea provoaca vorbeste cu sine altfel decat prin cuvinte” si ajunge la concluzia ca “in aceasta privinta nu exista, de fapt, nici o deosebire intre poezie si proza”, criteriul unic fiind “o goana muta buimaca” in cap, adica acea stare de gratie, de inefabila rezonanta in fata cuvintelor bine alese si bine structurate.


Sa creezi din spaima

Din multele pasaje care alcatuiesc esafodajul poeticii Hertei Muller, din plin si subtil descris in aceasta carte-confesiune, il socot pe acesta cel mai puternic: “Ceea ce face omul nu trebuie dublat prin cuvinte. Cuvintele retin miscarea mainii, ele sunt de-a dreptul stanjenitoare pentru trup – o stiam. Insa neconcordanta dintre lucrurile de-afara, unde sunt mainile, si lucrurile dinauntru, din cap – faptul ca stii: acum gandesc ceea ce nu trebuie gandit -, asta era altceva. Si nu ti se intampla decat cand frica venea peste tine. Nu eram mai fricoasa ca altii, pesemne insa ca, la fel ca si ei, aveam nenumarate motive neintemeiate de a ma teme, toate construite, imaginate de minte mea.”

Sa creezi din spaima, sa "vezi" lucruri, stiind totodata ca ele sunt inaccesibile privirii celorlalti, poate fi o explicatie, macar provizorie, pentru felul in care unii ajung creatori de arta. “Regele se-nclina si ucide” este o marturie - eu o cred sincera – a unei constiinte inspaimantate care si-a gasit, cu luciditate si dramatic, refugiul in cuvant.

Regele se-nclina si ucide – Herta Muller, Ed. Polirom, 2005

0 Responses to "Regele se-nclina si ucide – Herta Muller"