Michelangelo Electric - Sarah Hall


Inca de la inceput descoperi talentul romancierei de a construi, la modul credibil, colorat-exotica societate din Anglia si America primei jumatati de secol 20… Pe parcurs te convingi de puterea fanteziei asezata potolit intre straturile majoritare ale realismului. Dar dincolo de toate, mi-a placut povestea personajelor aflate aproape de marginea societatii. Ele stau gata sa cada, dar se agata, intr-un fel straniu de ideea de arta… a tatuajului.

Absolventa a unei facultati de istorie a artei, Sarah Hall (36 de ani) se descurca bine (se putea si mai bine!) in a valoriza estetic aceasta indeletnicire/meserie. Aproape nici nu conteaza daca tatuajul se incadreaza sau nu in notiunea de arta, important fiind ceea ce simt cei doi eroi, maestru si discipol, confruntati cu pielea umana, ca suport al creatiei, si cu natura umana, ca suport influent al propriilor existente.

Un pusti, Cyril Parks, dupa ce se obisnuieste cu putreziciunea fizica a omului intr-un hotel din Anglia, vizitat mai ales de tuberculosi, intra pe mana unui creator de tatuaje, Eliot Riley. Individ capricios si betiv, cel din urma isi tradeaza uneori bunatatea si respectul aratate semenilor, pe fundalul unui comportament tembel si autodistructiv. Prin intermediul lui Riley intri in lumea tatuajului, lume pe care nu mi-o imaginam in nici un fel cum arata acum aproape 100 de ani. Emisiunea de pe Discovery despre artistii si tatuatii americani mi se pare un tzast-basht umflat in comparatie cu dramele si intamplarile ciudate din carte.

De pe coasta vestica a Angliei, dupa ce Maestrul moare, Cyril, de capul lui, ajunge pe vestita insula americana Coney Island. Pe vapor isi “face mana”, contra unor sume derizorii, pe calatorii care voiau nu doar sa ajunga in lumea noua, ci sa se si aleaga cu o noua infatisare. In conjurat de circul societatii, la propriu si la figurat, englezul devine repede in America un profesionist recunoscut in arta tatuajului. Se indragosteste de o est-europeana, Grace, care vrea sa isi acopere trupul cu 109 ochi tatuati. Ea e artist de circ si locuieste intr-o camera de hotel cu un cal caruia ii infasoara noaptea copitele sa nu faca zgomot pe scari. Nu va spun cum se termina povestea lor de dragoste pe fundalul unei Amercii care e vazuta in aspectele ei de balci de-al nostru, romanesc, si de Vest Salbatic, americanesc. Va spun insa ca Cyril lupta si el cat poate cu jegul si vacarmul din jurul lui, iar unul dintre lucrurile importante care il diferentiaza de comportamentul invatatorului sau este tacerea in timp ce coloreaza-infrumuseteaza-corecteaza pielea.

O lectura usoara si alerta despre un univers straniu, violent, imbacsit si animalic, punctat deseori de lucide si critice comentarii.

Am scos si cateva citate. Titlurile imi apartin (oarecum).

Irationalul sortiment feminin

“Odata, o femeie plangea in spatele cladirii, dupa ce i se facuse tatuajul. Riley n-a vrut sa o linisteasca. (…) nu simtea ca investise suficient in situatia respectiva ca s-o certifice si nu s-a apropiat de ea. Nu te puteai bizui niciodata pe panza umana sa se comporte rational, mai ales sortimentul feminin… Cy nu intelesese niciodata chestia asta la femei. Se puteau dedica plansului cu pasiune si devotament. Aceasta dorinta de autodistrugere infocata, care se ascundea in spatele plansului…”

Curva marinimoasa si socialismul personal

“Tatuarea ii deprima pe cei care ii deprima, baiete, pentru ca e marinimoasa ca o curva la aniversarea zilei de nastere. Este o arta umana, pe care n-o poti desprinde de pe fiinta umana si nici n-o poti baga intr-un sertar. Meseria noastra este generoasa, baiete. Iti spun eu ce e, e socialism personal, baiete. Toti viziteaza o persoana si impartasesc ce vad, le place ce vad sau nu. Aici scrie cine sunt eu, cu tot cacatul, cu tot. Nationalitatea, ce fel de femei imi plac, ce-mi place in viata (…) un tatuaj spune mai multe despre cel tipul care se uita la el decat despre ala care il are pe spate. Si in jumatate din cazuri, oamenii nu se plac unul pe celalalt (…) Ce facem noi e de prost gust, zic ei, ah, nu e artisitic. Cand adevarul este ca oamenilor le place sa ramana straini unul fata de celalalt pana cand socotesc ei.”

Suferi? Te ador.

“Tatuarea a fost singura cultura din Coney care a rezistat de-a lungul anilor si a ramas credibila, atragand pe loc publicul. Era ceva ce putea fi facut in fata maselor care priveau si cascau incluzandu-se si pe ele, simtind efectiv senzatia. Aceasta era insusi nucleul longevitatii sale – includere, implicare, legatura.”

“Acul lui dezvelea suferinta lor ca bisturiul chirurgului. Oamenii erau intepati si din ei tasneau vietile ca puroiul. Si intr-o buna zi el o sa innebuneasca din cauza asta… Esti o nenorocita de moasa, baiete, asta e meseria ta (…) Caci numai daca s-ar aduce urland si sangerand, din canalele mamei imediat dupa nastere, panza umana ar fi goala.”

Michelangelo Electric - Sarah Hall, Editura Humanitas.

P.S. Intre timp, aflu ca s-a transformat cartea si in audiobook, la aceeasi editura. Ma rog...

Inglourious Basterds (2009)

Am ajuns, in sfarsit, sa vad si eu Inglourious Basterds. Timp pierdut. Nimic dus pana la capat. Nici violenta estetizata, nici umor, nici ironie remarcabile, nici cadre “muncite”, nici actiune, nici interpretare actoriceasca, nici o re-interpretare a istoriei, doar o fantazare a ei, a istoriei, al carei scop nu l-am inteles. Cu imaginile de mai jos m-am ales din tot filmul. Fara sa fiu un fan al genului Mélanie Laurent, recunosc ca da bine aici, in tot acest aranjament de mare angajament. :)









Desenez color pe si cu telefonul mobil.


"Dragoste de vultur intelectual"


"Miezul petrecerii e in coarnele ei"


Ambele "piese" imi apartin (vorba vine, acum ca le-am pus pe net!) si sunt executate, in 5 minute fiecare, pe telefonul fiicei mele. Daca LG KP501 nu are mari calitati audio (se aude ca dintr-o cutie de oua), este excelent cand vrei sa te joci de-a arta. Daca le vrea cineva sa le puna ca save screen la telefon sau computer, o face pe propria raspundere... :)) Pentru comenzi speciale, lasati comentarii. Pentru preturi vorbim pe mail... :))

P.S. Fiica mea imi sugereaza ca titlul postarii ar trebui sa fie "Ma laud pana crap" :)))))))))

Regele se-nclina si ucide – Herta Muller

Aceasta e a treia carte din cele scrise de Herta Muller pe care o citesc. Mai mult decat in Animalul inimii (aici) si in Inca de pe atunci vulpea era vanatorul (aici), autoarea insista asupra intalnirii ei cu Cuvantul – nu intamplator primul text se numeste “In fiecare limba sunt alti ochi”. Dupa ce l-am descoperit pe Noica, in adolescenta, ma obsedeaza doua intrebari: 1) daca te nasti cu o anumita sensibilitate si uimire in fatza lumii sau o dobandesti, determinat de societate? si 2) daca este vorba de influenta, de unde vine ea, din observarea limbajului sau din cursul faptelor? “Regele se inchina si ucide” mi-a reamintit dilemele deschise in tinerete. :)

Cred ca am mai spus-o si in comentariile la primele doua carti, nu atat istoria reala m-a impresionat, ci felul in care ea este sublimata. Opresiunea comunista, infricosatoare prin parsivenia ei, paleste totusi in fatza felului in care i se rezista, pentru ca, mai mult decat in celelalte doua carti ale H. Muller pe care le-am citit, epicul realitatii se face mic, e doar sursa umbrelor din pestera lui Platon.

Istorie sau intimitate?

Ei te tin sub observatie la fiecare pas (…) si tu va trebui sa te tii sub observatie” si “milimetrul tau propriu de viata trebuie sa il poti confrunta cu milimetrul strain inregistrat de iscoada. Cel urmarit parcurge un proces de necesare adaptare a modului sau de viata la tactica urmaritorului” sunt doua fragmente care mi-ar sustine ideea ca influenta majora asupra perceptiei, si deci si asupra limbajului, apartine istoriei imediate. Insa, pe la inceputul cartii, am intalnit si “Mi se intampla tot mai des ca limba romana sa dispuna ea de cuvintele mai sensibile, mai potrivite cu perceptia mea decat limba materna. Si nu voiam sa ma lipsesc de spagatul acestor transformari. Nici in vorbire, nici in scris”. Or gradele de implicare in comunicare sunt diferite in cele doua cazuri. Evident ca ele se completeaza, ca din intersectarea celor doua bulevarde a rezultat mare piata in care s-a ridicat statuia premiului Nobel pentru literatura, insa intrebarea mea este in continuare care dintre bulevarde a fost cel mai mare si mai influent.

"Colaborator" al Securitatii

Orice comunicare implica un emitator si un receptor, dar in cazul interogatoriilor Securitatii, pentru cel urmarit, pentru cel vanat, notiunile si perspectivele se amesteca. Cel interogat trebuie sa isi asume, cu atentie, o anumita strategie de dublare ca sa poata intra in pielea personajului asa cum a fost inventat el de securist. Trebuia sa dialoghezi implicat cu acuzatorul, iar tacerea nu era deloc indicata: “Sa spui mereu nu si sa taci in tot restul timpului starneste furia anchetatorului. Se simte nebagat in seama, iar asta-I cam sifoneaza constiinta de sine. Ce vrea achetatorul e sa-i dea de lucru acuzatului, ii trebuie colaborarea aceluia (…) Se mai cere sa pastrezi aceeasi distanta fata de tine ca si fata de achetator – dar fara sa iti devii indiferent”. Trebuia sa redai intamplarea cu aceleasi detalii ca in basmele populare, facand din intalnirile tale de urmarit aproape un mit. Erai, alaturi de securist, naratorul propriului tau basm, deteriorai constient realitatea. Colaborai, intr-un cu totul alt sens, salvator pentru tine, cu politia politica la scrierea unei variante a istoriei. Participai la o automitizare impusa.

Goana buimaca din cap

Autoarea vorbeste despre calitatea unui text in astfel de termeni: “Orice fraza izbutita sfarseste in cap acolo unde ceea ce ea provoaca vorbeste cu sine altfel decat prin cuvinte” si ajunge la concluzia ca “in aceasta privinta nu exista, de fapt, nici o deosebire intre poezie si proza”, criteriul unic fiind “o goana muta buimaca” in cap, adica acea stare de gratie, de inefabila rezonanta in fata cuvintelor bine alese si bine structurate.


Sa creezi din spaima

Din multele pasaje care alcatuiesc esafodajul poeticii Hertei Muller, din plin si subtil descris in aceasta carte-confesiune, il socot pe acesta cel mai puternic: “Ceea ce face omul nu trebuie dublat prin cuvinte. Cuvintele retin miscarea mainii, ele sunt de-a dreptul stanjenitoare pentru trup – o stiam. Insa neconcordanta dintre lucrurile de-afara, unde sunt mainile, si lucrurile dinauntru, din cap – faptul ca stii: acum gandesc ceea ce nu trebuie gandit -, asta era altceva. Si nu ti se intampla decat cand frica venea peste tine. Nu eram mai fricoasa ca altii, pesemne insa ca, la fel ca si ei, aveam nenumarate motive neintemeiate de a ma teme, toate construite, imaginate de minte mea.”

Sa creezi din spaima, sa "vezi" lucruri, stiind totodata ca ele sunt inaccesibile privirii celorlalti, poate fi o explicatie, macar provizorie, pentru felul in care unii ajung creatori de arta. “Regele se-nclina si ucide” este o marturie - eu o cred sincera – a unei constiinte inspaimantate care si-a gasit, cu luciditate si dramatic, refugiul in cuvant.

Regele se-nclina si ucide – Herta Muller, Ed. Polirom, 2005

Sărăcia, in imaginarul românilor

Cu litere italice sunt trecute, mai jos, citatele aproximative din “Gandirea Magico-Religioasa la Români", dictionarul lui Ion Taloş. Sub ele am atasat comentariile mele, in care incerc o prelungire a vechilor mentalitati pana in ziua de azi.


Omul rosu

1) “Un omulet in haine rosii”

Piticii au fost consacrati de mitologia medivala ideii de rau, iar rosul, dupa ce a fost simbol al sangelui lui Isus, devine, tot in Evul Mediu, culoarea Diavolului. In zilele noastre, piticii, nu doar in Romania, ajung vedetele industriei porno. In acelasi timp, rosul, care din Antichitate semnaliza lupanarele, azi intra in concurenta cu negrul lucitor, mai subtil, mai putin strident, cand fitzosii/fitzoasele sunt invesmantati in negru, prin cluburi, prin birouri sau in calea nocturna a camioanelor cu tigari traficate din Est.

Zbarcita si ne-photoshop-ată

2) “O fiinta primitiva si zbarcita, mai urata decat ciuma si buboasa, cu doua gauri in loc de ochi si mainile ca niste vartelnite goale

Inca de la inceputurile civilizatiei, suprafetele netede au fost cele apreciate ca fiind frumoase (vezi statuile antichitatii). Azi photoshopul niveleaza fetzele si trupurile modelelor din reviste, iar programele de editare video sunt tot mai performante in aceasta privinta. Inoxul, sticla, gresia, pielea sau imitatia din piele umplu pana la refuz ambianta caselor, a birourilor, a bancilor, a restaurantelor si a mallurilor. Interioarele “moderne” se transforma tot mai mult intr-un fel de palate de gheata, unde suprafetele sunt drepte si alunecoase, lipsite de personalitate si caldura. Undeva, in underground, mai raman unele cluburi, cu mesele lor “zbarcite” din lemn de brad (din pacate, lacuit).

O insecta sau un FMI

3) “Se poate transforma in orice, spre exemplu intr-o insecta. Scapi de ea si devii bogat daca o ingropi inchisa intr-un ulcior, sticla sau butoi.”

Daca suntem de acord ca saracia poate lua toate formele posibile, incepand de la ratele la masina sau casa, pana la ministrii sau FMI, trebuie sa fim de acord si cu inteligenta pe care gandirea romaneasca pariaza cand e vorba sa scapam de saracie. Este specificata doar aceasta solutie, a ingroparii, fara sa se indice si cum prinzi insecta in sticla, ulcior sau butoi. Scapa asadar doar cel indeajuns de inteligent pentru a gasi calea.

Pasarea neagra

4) “Pasare neagra pe care omul o inchide intr-o scorbura. Daca va fi eliberata, ea nu se duce la cel care a inchis-o, ci la cel care a eliberat-o si il va saraci.”

Printr-o concluzie pripita, ai judeca eliberarea unei pasari dintr-o capcana drept o fapta buna. Ce cred eu ca vrea sa zica saracul roman aici? Ai grija, om bogat, confortul banilor inseamna relaxare, iar prea multa relaxare duce la slabirea simturilor. Intentiile bune, daca nu sunt facute rational, te pot pierde. Nu ca am avea un exces de asemenea intentii bune in zilele noastre, dar zic sa nu uitam ca in spatele oricarei zbatere de pasare ranita se poate afla un pitic rosu si zabarcit :) gata sa iti ia si putinul pe care il ai.

O prea frumoasa fata

5) “Fata frumoasa cu parul lung care locuieste in casele oamenilor saraci si ii insoteste tot timpul. Se arata numai cand oamenii sunt satui de saracie si se decid sa mearga in lume.”

La femei, parul lung a insemnat sanatate si vigoare feminina pana pe la inceputul secolului trecut. Apoi si-au pus fuste-pantalon si si-au taiat parul, iluzionandu-se ca vor castiga o lupta inexistenta intre sexe. E interesant cum românul si-a imaginat saracia astfel intrupata. Azi femeile (excesiv de) frumoase nu mai sunt asociate cu falimentul pentru ca numai la cei bogati bat sexoasele in poarta cu sanii siliconati si cu lipsa lor de alte talente in toate cele. Si mai interesant este cum saracia iese la iveala doar cand românul vrea sa plece in lume, de parca drama lui capata concretete si mai mare cand nenorocitul isi compara traiul cu al altuia. Azi e invers, dovada ca ne-am obisnuit din plin cu lipsurile: românul pleaca din tara la munca si, oricat de rau ii e printre straini, indura cu speranta. In termenii trecutului, indura cu bunaciunea langa el, dar cu matele chioraind.

Odata cu aceasta criza, multi dintre noi vom descoperi, daca nu am facut-o deja, fata frumoasa cu parul lung insotindu-se pretutindeni, precum personajele anoste din reclamele la fel de anoste: la banca, la serviciu (cine il are), la manifestatiile de strada, prin spitale, in fata televizorului schimonosit de atatea stiri negative… Si daca vreunul va face mai mult in pat cu ea decat sa o tina de mana, sa imi trimita un mail si sa treaca la subiect “am dovedit-o pe piţipoancă”. Voi intelege! :))

Walden - Henry D. Thoreau

In facultate, Thoreau in sus, Thoreau in jos. Traducerea ei nu prea se gasea, iar engleza mea de atunci era neindestulatoare pentru a ma avanta in textul original. Am citit-o tradusa abia dupa ce examenul trecuse. M-a impresionat atat de mult, incat de fiecare data cand vad o casuta izolata in mijlocul naturii, imi aduc aminte de Thoreau si de Waldenul lui. Dupa strazile din Philadelphia (din clipul piesei lui Bruce Springsteen), al doilea spatiu american pe care as vrea sa il vad este balta Walden cu imprejurimile ei. Zilele trecute am dat din nou peste aceasta carte, un fel de jurnal, retiparita (cu o groaza de greseli de dactilografiere) la noi, in 2004, la editura Aldopress.

Scriitor american la jumatatea secolul 19, Thoreau a incercat un experiment – sa se izoleze de civilizatie si sa duca un trai cat se poate de elementar, muncind pentru fiecare farfurie de mancare. Asa se si intelege din scrierile lui, in fapt, omul isi alesese izolarea destul de aproape de casa parinteasca unde se mai ducea sa mai consume niste bunatati ale civilizatiei :) Pentru 2 ani si 2 luni si-a dus traiul intr-o casuta construita de el in padure, pe marginea unei balti. Mai jos sunt cateva extrase din Walden, considerata o “clasica” a literaturii americane.

In ciuda catorva excese, precum respingerea cailor ferate (“V-ati gandit vreodata ce sunt acele traverse care stau la baza caii ferate? Fiecare este un om: un irlandez sau un yankeu. Sinele sunt puse pe ei si sunt acoperiti cu nisip”), ideile si atitudinile lui Thoreau privind solitudinea, fuga din calea civilizatiei sufucante, sunt de mare actualitate si azi, chiar daca nu la fel de constientizate ca in cazul refuzului lui Thoreau de acum 150 de ani.

Cartea se citeste usor, iar dupa pragmatismul tipic american din prima treime, putin deranjant (calcule si comparatii), se umple de o linistitoare atmosfera, de multe ori ca o feerie, care face si mai evidenta despartirea lumii in doua: natura si civilizatie!

Mai multe despre autor gasiti aici.

Eram mai mult prietenul decat dusmanul pinilor
“Zilele mele in paduri nu au fost foarte lungi, totusi aveam cu mine de obicei cina compusa din paine si unt si citeam ziarul in care era impachetata, la miezul zilei, sezand in mijlocul crengilor tinere de pin pe care le taiasem, iar painea mea prindea aroma lor, deoarece mainile mele erau acoperite cu un strat gros de rasina. Inainte sa termin eram mai mult prietenul decat dusmanul pinilor, desi taiasem o parte din ei, ajungand sa ii cunosc mai bine.”

Stirile sunt indispensabile ca si micul dejun
"Un om de-abia motaie jumatate de ora dupa cina, dar cand se trezete si isi inalta capul si intreaba “care-s noutatile?” de parca tot restul omenirii statuse de santinela pentru el. Unii dau instructiuni sa fie treziti la fiecare jumatate de ora (…) Dupa un somn de o noapte, stirile sunt indispensabile ca si micul dejun. “Rogu-te, spune-mi orice noutate i s-a intamplat unui om de pe acest glob”. (…) Pentru un filosof toate stirile sunt barfe, iar cei care le editeaza si le citesc sunt femei batrane la ceai, (…) stiri pe care cred in mod serios ca un spirit vioi le-ar putea scrie cu douasprezece luni sau doisprezece ani in avans cu suficienta acuratete.”

Un om care gandeste sau munceste este intotdeauna singur
"Un om care gandeste sau munceste este intotdeauna singur, oriunde s-ar afla el. Solitudinea nu se masoara in milele de spatiu care intervin intre om si semenii lui. Studentul cu adevarat silitor dintr-unul din roiurile Colegiului Cambridge este la fel de solitar ca un dervis in desert. Fermierul poate munci singur pe camp in padure toata ziua, sapana sau taind, fara sa se simta singur, pentru ca este ocupat. La fel, studentul “sta singur in casa toata noaptea si in cea mai mare parte a zilei fara plictiseala”, muncind pamantul ca fermierul.

“Traim inghesuiti si suntem in drumul fiecaruia si ne impiedicam unul de altul si cred ca in acest fel ne pierdem respectul unul fata de celalalt. (…)Valoarea unui om nu sta in pielea lui ca sa o putem atinge”

Satul, o uriasa agentie de stiri
"Dupa cum mergeam prin padure sa vad pasarile si veveritele, la fel mergeam in sat sa vad oamenii si, in locul vantului printre pini, auzeam carutele scartaind (…) Mergeam acolo deseori ca sa le observ obiceiurile. Satul imi parea mie o uriasa agentie de stiri."

Bunatatea, singura investitie care nu da faliment niciodata.
"Intreaga noastra viata este surprinzator de morala. Niciodata nu exista nici un armistitiu de o clipa intre virtute si viciu. Bunatatea este singura investitie care nu da faliment niciodata."

Serenada sau blestemul vulpesc
“Uneori, dupa ce stateam intr-un salon din sat pana cand toata familia se retrasese, m-am intors in padure si, partial in vederea cinei de a doua zi, petreceam ore de miez de noapte pescuind dintr-o barca la lumina lunii, cu bufnitele si vulpile facandu-mi serenade si auzind, din cand in cand, vocea scaraitoare a vreunei pasari”. “Uneori auzeam vulpile cand cutreiereau peste crusta zapezii, in noptile cu luna in cautarea unei potarnchi sau altui vanat, latrand aspru si demonic precum cainii salbatici; caci daca luam epocile in considerare, nu ar putea exista o civilizatie printre animale, la fel ca la oameni? Ele imi pareau mie oameni rudimentari, de vizuina. (…) Uneori una venea pana la fereastra mea, latra un blestem vulpesc spre mine si apoi se retragea.”

Sir Gawain si Cavalerul Verde (partea a 2-a)

Faţetele confuze ale sexului
Bertilak, stapanul castelului in care este gazduit Gawain, ii propune un targ inainte ca primul sa plece la vantoare: sa faca schimb de prazi la sfarsitul fiecarei zile. Ce vana castelanul devenea proprietatea cavalerului ratacitor si invers: “orice ar fi sa gasesc in padure, va fi pe drept al vostru (plural de politete), si, in schimb, orice castig s-ar intampla sa dobanditi, mi-l veti da mie”. In vreme ce Bertilak intra in padure ca vanator, Gawain ramane in castel in calitate de “vanat”, pentru ca sotia gazdei il asalteaza, se intelege abia la final, dupa un plan bine stabilit de vrajitoarea Morgan. 3 zile de vantoare prin codri, 3 zile de asalt al femeii, toate "aranjate" in paralel, pentru a surprinde gradul lor tot mai mare de dificultate. Gawain trebuie sa respecte si intelegerea barbateasca, dar sa isi pastreze si onoarea imaculata de cavaler, conform regulilor epocii. Ma indoiesc ca asa era si in realitate, in conditiile in care femeia e descrisa in acest fel: “Chipul atragator si gatul ii erau cu totul dezgolite, iar in fata pieptul il avea de asemeni gol si spatele la fel”. Sexy medievala doamna apoi “se apropie cu rasul ei cel dulce, se apleaca mult peste fata lui frumoasa si il saruta cu gratie nespusa, iar el ii ura bun venit dupa cum se cuvine (…) si se inalta in el o bucurie fierbinte care ii incalzi inima”. Barbatul ii rezista pana la capat totusi, cu ajutorul divin: “mare primejdie ar fi fost pentru amandoi daca Sfanta Fecioara nu si-ar fi amintit de cavalerul ei” . De observat cum pedepsiti ar fi fost amandoi, desi fapta ispitei e savarsita doar de ea. Recunosc ca mi-a placut de Gawain in acest moment, desi nu stiam atunci de jocul cotoroanţei de Morgan le Fay. Ma gandeam eu ca bine ii face nimfomanei, prea se crede domniţa tare-n nuri! :)

Intr-o prima interpretare, atat Bertilak, cat si Gawain luptau, unul prin codri, altul prin odaile castelului, contra naturii, a instictului animalic. Primul ucide fiarele padurii ca sa se distreze şi sa manance, al doilea (isi) ucide instictul sexual pentru a nu fi “mancat” de sot. Alta decodificare a comportamentului retinut al lui Gawain ar fi ca nu prea ii statea capul la aventuri de acest gen, cand stia ca merge la moarte sigura in lupta cu Cavalerul Verde. Aceasta explicatie scartaie destul de rau, pentru ca, daca tot era sigur ca iese prost din intalnirea cu fantasticul Cavaler Verde, de ce nu ar fi incercat o relatie ilicita cu domnitza darnica si daruita de natura cu toate cele? Pentru ca domnul era putin gay?

Se stie ca nu putine au fost acuzatiile de homosexualitate adresate cavalerilor in Evul Mediu (vezi si procesul Templierilor din Franta anului 1307), de unde si accentele care s-au pus, de catre unii analisti, pe tipul de prietenie dintre cei doi barbati: “Seniorul castelului, de dragul prieteniei lor, scotea vorbe intr-atata de insufletite, incat precum unul ce e gata sa isi iasa din minti si nu mai stie nici macar ce face. In alta parte apare “…iar cand Gawain se intalni cu dansul (Bertilak), fu numai o bucurie fara margini” . De ce s-ar extazia asa, nebuneste, un mascul intalnind un altul, pe care abia l-a cunoscut?

Pe de alta parte, neprihanirea, in sens de virginitate, este specificata drept una din cele 5 calitati fundamentale ale cavalerului Mesei Rotunde, marturisind el insusi in alt loc ca nici o mandra nu ii furase inima si nici o sotie nu il astepta acasa.


Intr-ale Crestinismului

Dezbaterile au fost si sunt probabil multe in ceeea ce priveste semnificatiile crestine din acest roman in versuri. Nu le amintesc aici decat pe cele care mi se par mai relevante si mai usor depistabile: obstacolele peste care este nevoit sa treaca Gawain il apropie de incercarile lui Isus in privinta puritatii si a tentatiilor, in timp ce comoditatea curtii in compania placutei doamnei Bertilak, care ii ofera esarfa tradatoare, il pune in acelasi rand cu Adam sedus de Eva in Rai; dualitatea rau/bine in persoana amabilului Bertilak, devenit Cavalerul Verde ulterior. Ultimele randuri ale poemului (sub forma de proza tradus la noi) suna asa, atragand atentia, daca a uitat cumva cititorul intre timp, asupra adevaratului mesaj al creatiei literare: “Iara acuma fie ca Acela care a purtat coroana cea de spini sa ne inalte pe noi toti pana la fericirea Sa deplina. Amin”


Printre altele, in roman se mai gasesc detaliate secvente de vanatoare si de macelarire a vanatului din care se pot aduce multe dovezi legate de obiceiurile si ierarhiile sociale ale vremii, in special din Tara Galilor.




Asa arata zona unde se presupune ca ar fi fost castelul Bertilak - Swythamley la nord vest de Midland.




Prima pagina din manuscrisul romanului "Gawain si Cavalerul Verde"

P.S. Tot despre un roman mediveal, "Yvain, Cavalerul cu Leul" am scris aici.