Corecţii - Jonathan Franzen


Premise
1) N-am citit recent proza americana lansata in ultimii 10 ani. 2) Viata nord americana, deci inclusiv Canada, imi este cunoscuta din povestirile catorva prieteni, care au trait/traiesc pe viu dezastrul instrainarilor de acolo (vestul european nu este nici el departe de aceeasi degradare). 3) Strainii sositi la noi freamata de emotie si mirare la fiecare intalnire si primire calduroasa ale romanilor, care, n-or iesi ei cu painea si sarea pe strazi, dar stiu sa suguiasca strasnic in engleza americana, intr-un bar aprovizionat cu whiskey american, sau prin mahalele, la o bere nemteasca… facuta in Romania :)
Pornind de aici, romanul remarcabil al lui Jonathan Franzen vine perfect sa confirme imaginea pe care o aveam despre America. Daca relatarile prietenilor meu puteau sta sub semnul calomniei inadaptatului, n-am cum sa nu ma incred in propunerea unui creator care dovedeste pe parcursul intregului roman un spirt de observatie echilibrat si intocmai calibrat pe emotiile si relatiile interumane.

Cu economie, despre sentimente
Viata familiei americane se scurge intr-o dependenta emotionala si injositoare fata de economia acestei tari. Ai crede ca nu sunt constienti de asta, insa iata ce gandeste Gary, un om neinteles de sotie, de copii, de parinti si de frati, si pe care nici el nu face eforturi sa ii inteleaga: “Deprimat? Nu era deprimat. Semnele vitale ale sprintarei economii americane se prelingeau pe ecran(…) Dolarul american isi batea joc de euro, tragandu-i-o pe la spate yenului.” Daca Gary, fratele cel mare se amageste cu graficele, fratele cel mic, Chipper, si Alfred, tatal bolnav, sunt “imagini gemene ale deprimarii, stand cu ochii lasati in farfurii”. Raporturile dintre ei sunt reci si aride, asemeni graficelor care stralucesc pe monitoarele burselor. Totul se desfasoara conform unor reguli indelung exersate, intre axa x, a traditiei familiei, si y-ul consensului social. Totul e supus corectiei, normei. Or, prin moartea spontaneitatii, emotiile si energiile lor nu se mai indreapta in primul rand spre familie, nu se mai dezvolta, ci merg catre sex (lesbianism, promiscuitate, amantlâcuri), munca sau spre riscul propriei vietii in lumea interlopa. Dar nici in afara familiei nu sunt mai fericiti, rateaza tot, ca niste animale care nu isi mai recunosc drumul spre barlogul haitei si nici nu mai sunt capabili de noi relatii. Nu sunt fericiti si nefericesc si pe ceilalti cu o meticulozitate bine calculata (vezi traseul “bucataresei” Denise, care se amarashte de mama focului ca salata ei de varza nu a fost observata de un critic culinar – “Nici un cuvant despre salata mea de varza murata, spuse ea, furioasa pana la lacrimi”).
Departarea si intimitatea
Un pensionar, tipicul calator in croaziere ieftine, observa: “Ma intreb daca nu cumva suntem deprimati tocmai pentru ca nu mai exista frontiere. Pentru ca nu ne mai putem preface ca exista locuri pe care nu le-a vazut nimeni, niciodata. Ma intreb daca nu cumva depresia colectiva nu e in crestere in intreaga lume”. Departarea dintre membrii “clanului” este un al motiv al instrainarii si se incearca anularea ei prin multele discutii telefonice, in care se cersesc promisiuni si se minte senin, evitandu-se – occidentala si contemporana lasitate! - confruntarea pana in ultimul moment. Chiar si dupa izbucnirea scandalului, se poarta ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. (Ar mai fi de "atacat" aici tema "frontierei" in literatura americana, dar cere un lung excurs; si-a asa a iesit diatamai textălăul)
Deloc paradoxal, trambitarea traditiei si a cutumelor familiale, desi nu ii aduce deloc mai aproape unul de altul, ii sufoca, le reduce la zero spatiul proxim, le tortureaza inepuizabil propriile constiinte care isi cer locsorul lor. Chiar daca batranul si bolnavul tata are un loc de refugiu in subsolul casei, spune la un moment dat “Nu cer decat un pic de intimitate”. Inventatorul Alfred este de altfel grila prin care eu am vazut intregul roman. El nu cere numai intimitate, ci isi afirma un crez care palpaie tot mai stins in lumea occidentala “Trebuie sa te impaci cu o oarecare doza de imaginatie. Altfel nu se poate”. Ca si cand ar fi gasit o ilicita cale de retragere din constrangerile mediului, Alfred are scapari de memorie, iar scaparile de fluide il indeparteaza si ele de familia careia i-a fost candva de folos.

Cand Franzen e Miller, Arthur Miller.
Odata cu renuntarea la mancare (plus dereglarile psihice), personajul se “infrateste” cu Willy Loman al lui Arthur Miller, din Moartea unui comis voiajor. Singurul dintre copii care ramane atasat de tata este Denis, doar ea intelege ca pentru el “iubirea nu era o chestiune de apropiere, ci de distantare” si ca acesta prin “timiditatea, formalismul si crizele lui de furie tiranica, isi aparase lumea interioara atat de feroce, ca daca il iubeai, asa cum il iubea ea, invatai ca lucrul cel mai frumos pe care il puteai face pentru el era sa ii respecti intimitatea” Paralela cu piesa lui A. Miller continua si prin rolul princiapl al mamei in familie. Enid o mosteneste briliant pe Linda Loman in incrancenarea de a aduna “orbeste”, fara simtul realitatii, copiii in jurul mesei de Craciun. Asemanarea dintre cele doua se opreste insa aici: Enid (care, apropo, incepe sa si drogheze usor) nu il iubeste pe Alfred si se gandea ca la 75 de ani, dupa ce ii moare sotul, marele incapatanat al familiei,“sa faca niste schimbari in viata ei”.

Scriitura, un bob zabava.
Scriitura se imparte in doua categorii. Majoritara este cea simpla-descriptiva, fara inflorituri, “realista”, bruta. Minoritatea apartine subtilitatiii, zabovirilor asupra detaliilor, pasaje in care Franzen te trage amagitor dar sigur dupa el: “Noua amanta a lui Alfred potolise ceea ce mai ramasese din fiara din el. Era mult mai simplu, decat sa stea botos sau sa isi dea frau liber furiei, pur si simplu sa inchida ochii. Curand, toata lumea pricepu ca avea o metresa invizibila, pe care o primea in salon sambata dupa-amiaza cand programul de lucru de la Midpac lua sfarsit, o metresa pe care o lua cu el in toate calatoriile de afaceri, in bratele careia se prabusea pe paturi care nu mai pareau atat de zgomotoase, o metresa pe care o vizita fara gres in serile in care isi lua de lucru acasa, o metresa cu care impartea perna de campanie dupa masa de pranz in excursiile cu familia, in timp ce Enid conducea masina cu viteza de melc si copiii stateau amutiti pe bancheta diin spate. Somnul era femeia, perfect compatibila cu meseria, cu care ar fi trebuit sa se insoare inca de la bun inceput. Supusa cu desavarsire, iertatoare fara limite si atat de respectabila, incat puteai sa o iei cu tine la biserica, la concert sau la reprezentatiile Teatrului de Amatori…”

Sexul lui si prietenia ei
Mai raman, evident, multe concluzii de tras din aceasta exemplara carte, si fiecare si-o va imbratisa pe cea mai… apropiata de mintea si de intimitatea lui. La finalul  comentariului acestui roman (pe care il recomand mai ales pentru a intelege ce ne asteapta), un exemplu de mentalitate, in care se amesteca sexul, antipatia si razbunarea, cu ironia si artificialitatea noii societati. Iata ce gandea potentiala amanta Denise (ea a vrut, n-a vrut el), dupa ce sotia Robin ii raspunde glacial la telefon:“M-as fi putut culca cu barbatul tau. (…) Ce-ar fi sa imi arati un pic de prietenie in schimb”? I-o va arata cu varf si indesat (sic!) mai tarziu... :))

P.S. Americanii lui Franzen sunt singuri, precum ai lui Hopper.
Eduard Hopper – Morning Sun

14 Responses to "Corecţii - Jonathan Franzen"

mofturi says
22 aprilie 2010, 11:11

In roman este demitizata familia americana. Destramarea si degradarea este in concordanta cu evolutia societatii americane. “Ca sa stim ce ne asteapta” spui. Aici cred ca te cam inseli putin. Noi suntem gata degradati si la pamant. Franzen parca ar fi prevazut criza din America. Dar in carte este analizat un trend, criza fiind ceva trecator(la ei). Omul contemporan american incepe sa-si piarda valorile. Ceva il submineaza. Romanul este o radiografie a acestui fenomen. Recenzia ta este forte buna. Cred ca poate foarte bine sa stea alaturi de altele publicate in revistele literare. Singurul aspect oarecum nesatisfacator este ca se termina cam brusc. In afara de asta, chestia cu romanasii nostri care « stiu sa suguiasca strasnic in engleza americana » vrea sa sugereze ca noi suntem grozavi, ceea ce nu se confirma in comparatie cu americanii sau canadienii. Sau n-am inteles eu bine ce-ai vrut sa spui. Ma opresc aici, felicitandu-te pentru aceasta recenzie la o carte care merita mai mult discutata si analizata.

mofturi says
22 aprilie 2010, 14:29

E foarte misto noul look!

Liviu Drugă says
23 aprilie 2010, 09:25

Sa o iau “numeric” :)
1. Subiectul “America” mi-a amintit ca nu l-am citit Francis Fukuyama si o voi face in viitorul apropiat.
2. Cand am zis “ca sa stim ce ne asteapta”, ma gandeam la disparitia sentimentului de apartenenta familiala, nu la criza economica. Specific asta, pentru ca declinul economiilor isi revine, este supus… corectiilor. Declinul relatiilor interumane ma indoiesc ca mai poate reveni la importanta solida din trecut, de nucleu formator al statelor nationale. Disolutia de azi a granitelor a dus si la disolutia familiei – cum zici si tu, “omul american incepe sa isi piarda valorile”. Din acest punct de vedere noi suntem inca bine. La noi, familia e inca “sfanta”. Mai ales la sat, unde granita, de care vb. Mai sus, s-a pastrat in mentalul comunitatii, cand da tatal un telefon de aduncare, copiii vin nu de frica, ci tocmai sa fie parte din nou a unei “cetati” bine aparate si organizate. Eh, dupa ’90, granitele au inceput sa cada si din capul românului, a inceput sa fie si el american, sa nu mai aiba probleme cu explorarea noilor teritorii. Devenit explorator, s-a obisnuit cu stattul de “strain”. Americanii, asa cum apar si in acest roman si asa cum sunt inca de la inceputul istoriei lor, sunt “strainii” prin definitie. Straturile ulterioare de emigranti din SUA le-a consolidat si confirmat celor care erau sentimentul instrainarii. Pentru ei ruperea de familie inca din adolescenta este fireasca. La noi, e inca anormala: parintii inca platesc scoala copiilor.
Totul e legat, si iar m-am lasa prins in lung comentariu, de deschiderea orizontului. In fata noului, bucuria omului este mare, asa simte ca traieste mai intens, iar valorile traditionale, ce “de acasa” se subtiaza. “Acasa” va deveni un cuvant arhaic in DEX :) Vezi ca nu se mai zice “familie”, apare mai des “ai mei” – deja inconstientul forteaza un fel de aparare exagerata. Tocmai pentru ca a inceput sa se simta al nimanui, românul il aduce in fatza pe acest “ai mei”. Usor-usor ne occidentalizam si vom aduce corectii doar economiei, fiecare stand singur in apartamentul lui, muncind singur, dar iesind seara de seara sa se acupleze haotic prin carciumi dupa ce va fi baut sau drogat strasnic. Bucurie sau nu, :)))) sexul va continua sa fie important pentru noul om.

mofturi says
23 aprilie 2010, 11:07

Asa e familia romanilor - cum spui. Cu tatal in capul mesei. Chiar si familia taraneasca mutata la oras mai are caracteristici traditionale. Iar orasele noastre sunt pline de tarani. Sunt foarte surprins ca de la un timp soferii de autobuz asculta muzica populara. Si dau sonorul tare, sa se auda si-n autobuz. Eu detest muzica populara, desi am crescut la tara.Cand aud chelalaitul Irinei Loghin imi vine sa ma arunc pe fereastra. Soferii de pe RATB parca s-au mutat de doua minute de pe caruta pe autobuz Mercedes. Dar cand tatal suna goarna, copiii se aduna in jurul mesei de duminica. Eu cred ca in America familia este compusa din « ai mei ». Cam ca in Seinfeld, prieteni sau colegi de serviciu formeaza sau tin loc de familii.

Liviu Drugă says
23 aprilie 2010, 11:19

Da, unde "ai mei" este un grup de prieteni dragi, pentru care nu esti dispus la mari sacrificii. M-a surprins odata remarca unui amic adresata unui alt amic, care se vaita si care era trist si suparat. Primul ii zice amaratului: Ce te vaiti, ma, ma indispui? Nu stii ca prietenii sunt pentru distractie, pentru relaxare? Gata, acum mergem sa ne destrabalam.
Interesant, nu?
Muzica populara din autobuze a aparut recent. E o chestie interesanta aici: eu cred ca e reactia impotriva manelelelor respinse de majoritatea calatorilor. In plus, muzica in spatiul public cred ca e si semn de relaxare, nu doar de nepasare a soferului fata de calatori, un semn ca viatza nu mai e vazuta asa de horror. Asa cred eu, dar poate e o doar o falsa senzatie

mofturi says
23 aprilie 2010, 12:08

Probabil ca e o reactie contra manelelor. Altfel muzica este sigur ceva relaxant, dar cultura muzicala a soferilor e de sorginte populara. Dar si tinerii din sate si comune au cam trecut pe rock si genurile de muzica de pe la discoteca lor. Sigur ca soferii n-or sa dea Bach sau Buxtehude ! In orice caz, bine ca n-am auzit manele, care se poarta la soferii de taxi!

Liviu Drugă says
23 aprilie 2010, 12:16

Mai adauga la cultura populara, atidudinea lor de la volanul autobuzelor si troleibuzelor. Sunt lenti si cu privirile mai mult inexpresive, uitandu-se in lungul carosabilului precum strabunii lui se uitam in marginea campului fiind siguri ca o sa duca la capat munca grea, ca in fiecare an.
In fond, folclorul este putinul la care mai au acces in mod direct - si nu as zice ca sunt un mare iubitor de irina loghin :))

mofturi says
23 aprilie 2010, 12:38

Revenind la Corectii, acolo parca e un sfarsit de lume. Mai bine zis, o lume in cadere. Fug reperele.

Liviu Drugă says
23 aprilie 2010, 12:39

Rockul de la tara e dovada, nu?, ca Benone Sinulescu iese din topuri si fiul taranului din satul Gornesti (nu stiu daca loc. asta exista) se va adapta minunat la o rockereala sau housereala in Amsterdam.
Asta e cursul inevitabil al istoriei.

Liviu Drugă says
23 aprilie 2010, 12:44

D-aia vin si zic :), in Corectii vedem ce o sa faca familia din Gornesti, stabilita peste 2 generatii in Amsterdam.
Walden-ul lui Henry David Thoreau, minunata carte, anunta din secolul 19 problemele pe care le au acum americanii

mofturi says
23 aprilie 2010, 13:01

Da, este tranzitia spre alte forme de distractie, muzica si manifestari impuse de progresul comunicarii si a mijloacelor facile de difuzare (cinema la tine acasa etc) Totusi, in America situatia e alta. Nu stiu daca ai citit Middlesex de Jeffrey Eugenides sau Istoria secreta de Donna Tartt sau American Psycho de Bret Easton Ellis. Sunt romane foarte bune, poate cele mai bune despre societatea americana contemporana. Dar Corectii este cel mai bine scris.

mofturi says
23 aprilie 2010, 13:14

progresul....al

Liviu Drugă says
23 aprilie 2010, 13:49

Nu am citit niciuna din cartile astea. Middlesex e "pe teava" pentru saptamana viitoare. Cred ca inconstient am evitat literatura americana contemporana pentru ca nu mi se pare ca ii cunosc fatzetele civilizatiei americane. Si atunci, din romanele lor trebuie sa raman cu literatura. Daca o au, asa cum e e in Corectii, bine, daca nu, nu ma intereseaza fictionalizarea unei societatii care e disecata de filme si stirii peste tot si inca de ani buni. Oricum o sa pun pe lista si cartile mentionate de tine. Si "Multumesc!" pentru recomandarea "Corectiilor" :)

Liviu Drugă says
23 aprilie 2010, 13:51

a se citi "pentru ca mi se pare ca ii cunosc fatzetele..." Mi-a scapat un "nu" acolo