Şi eu am fost ţăran


Zilele trecute am sapat, in curtea cumnatului meu: cateva ore, caldutze si insorite, am mutat niste radacini de trandafiri si am executat niste lucrari de imbunatatire a randamentului si a esteticii :) celor cateva butuci de vita de vie...

Asa mi-am amintit de intalnirile mele, rare, cu munca pamantului. Cea mai interesanta experienta am avut-o pe cand, faimos producator tv, :))) mergeam, aproape de orasul de bastina, si dadeam cu sapa la porumb in weekenduri, mancam pe o fata de masa decolorata oua fierte si rosii, pate de ficat si copane de pui prajite dar reci, beam apa de izvor – ca un adevarat taran! :P

Campul larg cu plantele scunde era traversat, undeva in departare, de o cale ferata pe care trenul, ca o jucarie, aparea de cateva ori pe zi fluierandu-ma parca la misto - venea doar de la Bucuresti. In capat de tarla (mostenita de mama, odata cu certificatele de proprietate) se ridica tzantzos un nuc batran la umbra caruia ne intindeam osciarele obosite si mainele batatorite si reluam discutia despre cum efortul nostru era inutil, ca suprafata era prea mica pentru a scoate ceva din ea. Mama o tinea pe a ei, ca nu si nu… Dupa 3 sezoane de scormonit pamantul radacina porumbului – primavara si de cules prapadenia de recolta - toamna, mama a inteles si am renuntat. Noaptea visam, printre crampe musculare, numai plante de porumb fluturandu-mi prin fata ochilor, ca niste fractali video. Verdele plantelor si maroniul uscat al pamanului…

Partea interesanta e ca nu uitam sa introduc in mijlocul naturii, la munca campului, civilizatia: un radio mic, de unde ascultam stirile BBC in engleza sau Romania Cultural. Agatam micul aparat de o planta, la umbra, si, cand nu ii mai auzeam bine chitaitul, departandu-ma de el in timp ce inaintam printre randuri, il aduceam iar langa mine si tot asa. Dupa ce il inchideam, fosgaiala usoara a frunzelor si suflul vantului se auzeau si mai bine si mai impunator, dandu-mi seama cat de mici eram, pierduti in miezul hectarelor (din care noi aveam un caca-maca).

Dintre rarele senzatii de taran pe care le-am trait, asta, cu porumbul, mi-a ramas cea mai vie in memorie. Ar mai fi, pe locul doi, sfecla smulsa cu bocancul si culesul strugurilor in armata – dar despre astea poate alta data. Poate primavara viitoare… :)

P.S. Am mai scris foarte putin la roman, dar am citit foarte mult.

4 Responses to "Şi eu am fost ţăran"

anaid says
26 martie 2010, 08:21

si cati dintre noi n-am fost macar odata tarani? cine n-a fost, nu stie ce-a pierdut dar nu-i tarziu nici acum sa incerce. :) e ca o adaptare "pentru o zi presedinte" -" pentru o zi taran" e incomparabil ,cu siguranta as fi o zi taran decat o viata presedinte.
p.s. inspiratie la scris.:)Cu cititul si eu stau mai bine decat cu scrisul,imi place sa le savurez.

Liviu Drugă says
26 martie 2010, 15:07

pe atunci cantecul Parazitilor nu aparuse, dar comparatia ta se sustine f bine. Aducandu-mi aminte de zilele alea ACUM, le SIMT mai bine, atunci erau ceva intre efort si ciudatenie, nu le dezmeticeam prea bine...

mofturi says
28 martie 2010, 13:24

Si eu am fost taran cand eram mic. Acum sunt taran mai mare in Bucuresti. Mai mare ca varsta, ca in rest...
Si ce-ai mai scris la roman ?

Liviu Drugă says
28 martie 2010, 21:38

@mofturi Am mai scris, cam incapatanat as zice, :) tocmai despre chestia asta, cum in Marele Oras multi tarani se afla, si ei toti gesticuleaza si traiesc in spiritul satului, inconstienti sau nu. Poate mai posteze ceva aici luni-marti despre "aventurile" mele recente intr-ale scrisului :)