Leapsa de la Serban Tomşa

"Pe cine ar alege nenea Iancu – sosit azi cumva de la Berlin – pentru a-l portretiza cu prioritate în comediile sale? Ce politician, analist, politruc, divă s.a. ar merita un rol principal în opera bardului (sic!) din Haimanale?"

Cred ca i-ar fi foarte greu lui Caragiale sa mai scoata azi umor din personajele de tipul celor care l-au facut celebru in ultima suta de ani. Azi stim aproape tot despre aproape toti. Or, umorul este tocmai sa mai descoperi ceva in plus fatza de ceea ce iti este deja foarte familiar. Cine vrea sa devina personaj are azi toata mass media la dispozitie. Orice cretin atras de putere sau celebritate poate sa apara oricand la o televiziune in direct si sa faca giumbuslucuri spre deliciul moderatorului care baleshte cu gandul la audienta. Balesc si telespectatorii care nu mai trebuie sa mearga la teatru ca pe vremea lui Caragiale sa vada piesa – totul e sub telecomanda si la comanda lor. Azi, actorul personajul, sursa de inspiratie si autorul se ingramadesc toate intr-un singur om (cu animalice instincte) care nu isi mai stie adevarata fata nici uitandu-se in oglinda.

Cu simtul lui dezvoltat al realitatii Caragiale ar descoperi ca din politica si lumea “artistica” greu se mai scoate umor de calitate. Totul e subrezit de prea mult folosire, e un circ mai mult tragic, care distreaza o natie pur si simplu indobitocita, fara ragaz sa se intoarca o clipa, critic, la rasul ei desantzat si animalic. Ar fi de ajuns nenea Iancu sa se uite la toate showurile care screm poante desalate si s-ar orienta spre altceva. Geniul sau ar gasi resursele in alte teritorii, neexplorate si nemascarite inca de mass media romaneasca. Nu imi permit sa ii dau eu sugestii, le-ar identifica singur , :) mai ales dupa ce ar trece repede peste putinele drumuri importante pe care literatura ultimului secol le-a trasat prin cultura romana.

Ce sa mai zic, nene Iancule, nici unul nu mai merita vreun rol principal azi - parerea mea! :) Sa nu scrii nimic despre ei, nici macar ca roluri secundare, ca se scriu singuri prost-scarbos-slinos. Uita-te la ei, la televizor si in ziare, si razi de ei. Da-i dracu’ in (auto-) fictiunea lor…

Şi eu am fost ţăran


Zilele trecute am sapat, in curtea cumnatului meu: cateva ore, caldutze si insorite, am mutat niste radacini de trandafiri si am executat niste lucrari de imbunatatire a randamentului si a esteticii :) celor cateva butuci de vita de vie...

Asa mi-am amintit de intalnirile mele, rare, cu munca pamantului. Cea mai interesanta experienta am avut-o pe cand, faimos producator tv, :))) mergeam, aproape de orasul de bastina, si dadeam cu sapa la porumb in weekenduri, mancam pe o fata de masa decolorata oua fierte si rosii, pate de ficat si copane de pui prajite dar reci, beam apa de izvor – ca un adevarat taran! :P

Campul larg cu plantele scunde era traversat, undeva in departare, de o cale ferata pe care trenul, ca o jucarie, aparea de cateva ori pe zi fluierandu-ma parca la misto - venea doar de la Bucuresti. In capat de tarla (mostenita de mama, odata cu certificatele de proprietate) se ridica tzantzos un nuc batran la umbra caruia ne intindeam osciarele obosite si mainele batatorite si reluam discutia despre cum efortul nostru era inutil, ca suprafata era prea mica pentru a scoate ceva din ea. Mama o tinea pe a ei, ca nu si nu… Dupa 3 sezoane de scormonit pamantul radacina porumbului – primavara si de cules prapadenia de recolta - toamna, mama a inteles si am renuntat. Noaptea visam, printre crampe musculare, numai plante de porumb fluturandu-mi prin fata ochilor, ca niste fractali video. Verdele plantelor si maroniul uscat al pamanului…

Partea interesanta e ca nu uitam sa introduc in mijlocul naturii, la munca campului, civilizatia: un radio mic, de unde ascultam stirile BBC in engleza sau Romania Cultural. Agatam micul aparat de o planta, la umbra, si, cand nu ii mai auzeam bine chitaitul, departandu-ma de el in timp ce inaintam printre randuri, il aduceam iar langa mine si tot asa. Dupa ce il inchideam, fosgaiala usoara a frunzelor si suflul vantului se auzeau si mai bine si mai impunator, dandu-mi seama cat de mici eram, pierduti in miezul hectarelor (din care noi aveam un caca-maca).

Dintre rarele senzatii de taran pe care le-am trait, asta, cu porumbul, mi-a ramas cea mai vie in memorie. Ar mai fi, pe locul doi, sfecla smulsa cu bocancul si culesul strugurilor in armata – dar despre astea poate alta data. Poate primavara viitoare… :)

P.S. Am mai scris foarte putin la roman, dar am citit foarte mult.

Concert in Si Bemol pentru Cainele Pamantului (fragment de roman în lucru)

Inainte sa cititi fragmentul asta (second draft), e bine sa stiti ca l-am pus aici ca sa va dati cu parerea. Daca nu o s-o dati, mai bine nu cititi. Treaba voastra, io va zic... :)))
Geamgeria (titlu provizoriu, de lucru)
- Ce de vara se facu si anul asta, mai Benule!
La parterul lui D8, chiar pe colt, dupa intrarea in scara C, se afla geamgeria lui nea Vasile. Lumina sticloasa de sfarsit de august nu ajungea in mod direct pe Aleea Margaritarului, se reflecta din cerul senin si glacial care acopera, perfect intins, fara pic de nor, Marele Oras. Nici cateii vagabonzi, nici pisicile grasane ale Cartierului Marginas nu au iesit inca in penumbra racoroasa de la ora 8. Dimineata, mai ales dimineata, linistea se scurge intr-un strat gros peste alee, venind dinspre blocurile D4, D5 si D6, insirate unul langa altul, pe sub cei cativa pomisori (zarzari, pruni, visini), peste balariile inghesuite in tufe inalte cam de un metru, peste varfurile uscate ale ierbii, se mai strangea in fata ciresului de la geamgerie si, dupa ce se latea din nou in dreptul lui F2 (construit mai nou, si aflat in linie cu D 8), se sufoca iesind la soare in drumul asfaltat impecabil, care ducea spre autostrada.
De 30 de ani exista geamgeria acolo.... De 30 de ani, lucreaza si domnul Silviu Stefanescu acolo. Uneori, cand nu trece nimeni pe alee, ca acum, se gandeste la ziua in care a spart din greseala geamul de la biblioteca satului. Era tot vara si atunci, tot spre sfarsit, cerul senin si plat, exact ca in dimineata asta. Copilul Silviu se juca pe ulita prafuita cu vara-su, lovind aiurea o minge din petice hexagonale, alb-rosii, pe care o gasisera in mod straniu la marginea padurii. Ca noua era mingea. In sat, nu existau cladiri asa inalte ca blocurile din Marele Oras ca sa faca mai toata ziua umbra, iar soarele stralucitor l-a orbit cand s-a intors sa loveasca mingea cu calcaiul cum vazuse el la televizor ca faceau marii fotbalisti. E adevarat si ca, exact in acelasi timp, i s-a scurs si transpiratia in ochi, adunata pe frunte dupa atata fugarire a mingii pe langa gardurile satului. Inainte sa i se limpezeasca privirea, a auzit geamul facandu-se tandari care s-au ascuns imediat, fine si amenintatoare, prin colbul ulitei. La atelierul de geamuri din sat, cand a vazut taietura diamantului, s-a indragostit intai de subtirimea ei, dupa care fiscuiala trecerii lui peste sticla aproape ca l-a vrajit ca basmele cu zane goale spuse de bunicul sau dupa ce tragea rachiu la masea. Mai mult sunetul diamantului l-a atras, i se parea ca nimic din natura nu seamana cu acel zgomot, fin si amenintator, de o blandete stranie, inumana. Apoi a descoperit sticla si, mult mai tarziu a inteles adancimea oglinzii.
Domnul Silviu Stefanescu e acum, ca intotdeauna, in: halatul albastru inchis, „de cooperativa”, ciorapi flausati gri si papuci albastri din plastic, subtiati la calcaie de atata mers lenevit, camasa cadrilata alb-albastru, inchisa pana la ultimul nasture, pantalonii gri de training patati de vopsea si aracet. Se uita la doamna Filofteia, care a iesit la balconul blocului de vis-a-vis sa scuture anemic o patura rosie. Domnul Stefanescu sta pe bancuta de lemn facuta chiar de el, simte linistea dintre blocuri ca pe un strat de frisca rece intins gros peste o prajitura, orice fel de prajitura, abia scoasa din frigider si se gandeste la bibliotecara care l-a amenintat atunci, la spargerea gamului, ca il lasa repetent – ii era si profesoara de romana. „O vaca!”.
- Buna dimineata, doamna!
Doamna din balcon da din cap la fel cum scutura patura. „Are coafura bibliotecarei”.
- Cum adica, s-a facut vara mai multa anul asta decat anul trecut, dom’le?
Pe bancuta de lemn, langa domnul Silviu, sub cires, sta si incearca sa gaseasca un raspuns oarecare Nea Benu, un pensionar, care iesea in fiecare dimineata pe la 8 sa cumpere lapte proaspat pentru nepotul sau de 5 ani de la tarani aciuiti printre blocuri, aducand cu ei in Marele Oras si impotriva legii produse, ambalate dubios dar sanatoase, din gospodariile lor de dincolo de Padurea Verde.
- Eh, nu intelegi... Nu-i problema! Daca toti am intelege tot, ce am mai avea de vorbit? Ne-am uita unii la altii si am da din cap ca niste boi la marginea iazului uscat.
Se scamoseaza frisca dintre blocuri: „Sticle goale cumpar!”
- Azi au venit mai tarziu, continua domnul Silviu. Mai striga si ei o luna, maxim doua, dupa aia, vine frigul si nu mai stii nimic de ei. Ai observat cum vin cu plamanii proaspeti primavara? Tipa de se clatina geamurile pana la etajul zece. Anul trecut umblau cate doi: el zbiera dupa sticle goale, ea ca are ghiocei. Business ca lumea, mon cher.
- Eu nu le dau niciodata nimic, mai bine le sparg.
- Ca nu le dai, nu comentez, dar sa le spargi ca sa nu le dai, da-mi voie sa comentez un pic: esti cam tampit.
- De ce? Intrebare tampa si atrofiata.
- Vezi ca sunt mai multe lucruri pe care nu le intelegi, nu trebuie sa te ingrijorezi.
Vocea cumparatoarei de sticle – o tiganca tanara, dupa sonoritate - se inalta din nou intre blocuri, ca o palnie cu teava in jos, undeva nu prea departe, poate pe langa Rabla lui nea Pompiliu, si se revarsa in ecouri pana la cei doi batranei atat de diferiti de pe bancuta din fata geamgeriei.
- Bine, atunci, macar zi-mi de ce a fost vara asta mai multa.
Stefanescu il priveste cu coada ochiului, in timp ce se apleaca sa isi traga in sus soseta flausata de la piciorul stang:
- Am vandut mai multe oglinzi decat anul trecut.
Ii face cu ochiul serios, apoi isi trage flausata si la dreptul.
Nea Benu asteapta continuarea, are o fata plata precum cerul albastru de deasupra lor. Geamgiul isi indreapta spatele si apoi privirea spre aleea din dreapta. Nea Benu se uita si el in departare, dar alege aleea din stanga, ca si cand ar fi vrut sa nu il incomodeze pe celalalt nici macar in spatiul privit.
Geamgiul isi trage picioarele sub bancuta, rezemandu-se pe varful papucilor:
- Bai, domnule Benu, esti tu greu de cap, dar esti baiat bun. Hai sa te luminez. Daca e vremea frumoasa, lumea iese din casa. Corect?
- Asa e.
- Daca iese din casa, trebuie sa fie frumos imbracata lumea asta, nu? Ia gandeste-te, tu nu te uiti in oglinda cand pleci din casa, ca te vad mereu aranjat?
Nea Benu asteapta cuminte continuarea in: camasa apretata, vesta subtire tricotata, lavaliera de matase la gat, pantaloni la dunga – toate in asortate tonuri de gri si visiniu. Genunchi si pantofii, lipiti unul de altul, ca un scolar atent din banca intai.
- In fiecare zi, duce demonstratia mai departe domnul Stefanescu, pe un ton neted si retinut, cu mainile in buzunarele descusute ale halatului albastru-palid, apari ca un dandy pe nenorocita asta de alee marginasa a noastra. Tu te uiti in oglinda, deci cand iesi, sa zicem... Ai sigur o oglinda acasa, in hol...
- Dar n-am cumparat-o de la tine, sare Nea Benu, si isi trage mai aproape de el plasa cu laptele pentru nepot.
- Stiu, ti-a adus-o fi-to din Spania, dar altii n-au ajuns pana pe plantatiile din Spania. Daca e frumos afara, sa revin, te schimbi mai des, e si cald, ce sa mai... te tot schimbi, deci faci miscare in fata oglinzii. Multa miscare in spatiu inchis implica si riscul de a deregla spatiul ala, adica oglinzile se mai ating uneori si se sparg in cele mai multe cazuri.
- Vara se sparg oglinzi, am inteles.
- Ai inteles pe dracu’, Benule. Ai inteles doar concluzia, de fapt nu ai inteles-o, ai memorat-o.
- Ma jignesti, am inteles cu caldura, cu schimbatul...
Vantul fosneste un ambalaj mototolit pe langa ei, amandoi isi tin mai departe privirile pe aleile din fata pe care si le-au ales la inceput.
- Bine, bine... Mai e o chestie.
- Ce chestie?
Stefanescu il ia de dupa gat cu mana stanga, tragandu-si in acelasi timp capul aproape de barbia lui Nea Benu, semn ca invatacelul trebuie sa se concentreze asupra unui lucru care trebuie soptit: Vara se cumpara oglinzi lungi.
- De ce? Ca sa se vada mai bronzati? se da invatacelul inapoi clipind din ochi si asteptand o apreciere cat de mica.
Geamgiul isi indreapta spatele si calca, scurt, pe ambalajul care ajunsese acum langa piciorul lui drept, sugrumand astfel sopacaiala abia infiripata intre ghemotocul de hartie colorata si cimentul denivelat de sub banca. O pasarica se asaza, cu o zbatere scurta scurta de aripi, pe gardul ruginit si stramb, de langa ei. Din departare, de sus, se aude un scartait de fereastra deschisa.
- Esti pe-aproape, Benule. Unde naiba te bronzezi tu sau unul care sta in custile astea de la bloc, unde, daca nu te duci la mare?
Intrebarea intinsa si calma e intrerupta de intrebarea-tresarire:
- Ce custi, ma?
- Apartamentele, despre asta vorbesc.
- Aha.
- Deci n-ai unde sa te bronzezi. Te intinzi tu pe iarba din spatele blocului, macar in weekend? Iesi tu pe bloc sa te bata soarele in cap si sa stai in mirosul de smoala topita?
- Eh, pufaie fudul batranul danddy, daca mai ies fetele alea de la parter ma duc si eu sa mai umblu la antena.
- Las-o dracu de antena, ca esti pa! Ce, iti mai merge antena? Hai lasa-ma!
Stefanescu rade fasait printre dinti, intelegand, dupa fata confuza pe care o etala spilcuitul de langa el, ca invatacelul intelegea ca era acolo o ironie, dar nu era sigur despre ce e vorba.
- Se cumpara oglinzile lungi ca mai slabeste omul vara, ca e cald, Benule, si mai da animalul de la oras jos din grasime si vrea sa se vada pe de-a-ntregul, sa ii creasca increderea de sine... Ca nu da drumul la aer conditionat, ca e scump curentul, si daca da drumul, se ard transformatoarele si, iar nu e bine, pentru ca nu merge liftul si trebuie sa o ia animalul pe scari.
Palnia se apropie de ei: „Sticle goale cumpar”
Doua pisici, grasane si roscovane, ies relaxate de pe scara doamnei Filofteia, care da in aleea de privit a domnului Stefanescu. Roscovanele trec cu cozile fluturand la unison foarte aproape de discutia despre oglinzi, de pasarica de pe gard, o iau prin deschizatura de maxim 3 metri dintre D8 si F2, catre terenul viran din spatele D-urilor, acolo unde e improvizat terenul de fotbal al cartierului. Mai departe ar putea sa treaca prin lanul ingust de porumb si sa se piarda in Padurea Verde, dar nu le mai urmareste nimeni sa vada ce destinatie au.
Aleea Margaritarului se anima, linistea se pierde. Trecatorii aleii si locuitorii blocurilor marginase incep sa linga la unison si inconstienti stratul gros de frisca rece, asa cum si-l imagineaza geamgiul. La chioscul de la scara B a aparut noua vanzatoare si se chinuie sa deschida, zdronganind un musuroi de chei, noul lacat, un tanar isi fluiera iubita de la etajul 2, doi catei alearga a harjoana dupa hartie de ciocolata scapata de sub papucul de plastic, francezul de la scara B iese cu bicicleta din bloc, se pornesc cateva motoare intre blocurile din apropiere, un DJ penibil se aude din ce in ce mai tare de la etajele superioare. Silviu Stefanescu se ridica.
- Te-am salutat, Benule! Si lasa fetele alea de la parter in pace. Mai bine ti-ai lua o oglinda mai lunga in hol, nu te costa asa de mult, ai venit a doua zi cu sireturile desfacute. Noroc ca iti aduce taranca aia laptele in sticla de plastic, ca te impiedicai intr-o zi si ajungeai la nevasta-ta cu botul alb de lapte si rosu de sange.
Apoi geamgiul intra in obscuritatea magazinului sau unde, insirate-rezemate de pereti, oglinzile abia daca au puterea sa traga in incapere putin din lumina de afara. Trece pe langa masa plusata pe care fiscuieste de obicei cu diamantul suprafetele lucioase si ajunge in camera din spate. Aici: o lumina chioara, galbena, 6 scaune in jurul unei mese rotunde si vechi, cu doua teancuri de carti de joc, tocite, aliniate perfect, plasate la mijloc, cu 30 de centimetri intre ele, multe rame de lemn aruncate de-a valma, un frigider, patat de rugina. Deschide frigiderul in care nu se afla decat un tort acoperit cu frisca. Cu un strat gros de frisca. Pune tortul, ceremonios, in mijlocul mesei, exact intre pachetele de carti de joc, deschide geamul mic de sus, nespalat parca de ani de zile. In primul moment, pe fereastra intra un zumzet al vantului venit dinspre Padurea Verde, apoi isi fac aparitia, mulandu-se prin grilajul ruginit, tipic ferestrelor de la parterul blocurilor, cele doua pisici roscovane si grasane. Mladioase, fara sa il priveasca pe geamgiu, sar pe masa, salturi fine, paralele, perfect sincronizate, ca si cand labutele le-ar fi fost legate de invizibile fire. Limbile mici si rosiatice scurma frisca iute, din ce in ce mai iute, pana cand, in doar cateva secunde, cand din tort a ramas doar jumatate, animalele roscovane incep sa isi piarda culoarea. Intai se albesc, apoi devin transparente, perfect transparente, ca niste bibelouri pe care orice locuitor din Marele Oras si le-ar fi vrut in sufragerie cu un mileu sub ele. Limbutele animalelor se misca precum secundarele ceasurilor: incet, sigur, in tacere. Cand ultima picatura de frisca este linsa de motanul cel mai grasan, pe masa inceteaza orice miscare. Intre cele doua pachete de carti de joc tocite stau doua bibelouri de sticla stralucitoare sub forma unor pisici, raspandind o lumina albastruie in camera dezordonata si prafuita, o lumina de culoarea halatului purtat de domnul Silviu Stefanescu.
- Iar intarziati, mai fanfaronilor! mormaie geamgiul cu un zambet acrisor pe buze si pune inapoi in frigider tava goala.

Nothing Else Matters (cover)

Nu doar rockerii fac coveruri dupa piese ale muzicii culte.
Si intrumentistii "clasici" se arunca in partiturile bucatilor de top ale rockerilor. Frumos. Arta. Inca o data, mai flacai si fetiscane, a 21-a oara. Normal ca in buclă, daca tot n-am par :))



Nothing else matters,Metallica arr. K Brouwer by Karianne Brouwer violin, Maaike Schoenmaker cello from Karianne Brouwer on Vimeo.