Analiza din psihanaliza

Ieri n-am scris nimic, am rasfoit “Un omul sfarsit” al lui Papini si un fragment de acolo mi-a amintit un vis de acum vreo 4-5 ani. Am retrait nu doar visul pentru cateva secunde, ci si momentul in care l-am povestit sotiei mele in dimineata urmatoare. Era vorba de un drum frumos asfaltat, curat, ne-romanesc, :) curbandu-se usor, la baza unui deal molcom, spre o padure profilata in partea dreapta, intr-un aer curat de dimineata. Daca nu urmareai soseaua la dreapta, te puteai duce inainte si ajungeai in orasul vazut nu prea departe. La orizont nu rasareau acele elemente industriale care te intampina in mai toate orasele din Romania… Era un alt fel de oras, mai cuminte, mai “dintr-o alta lume”, aparent a noastra si nu prea… Cotinutul visului nu conteaza, nici nu mi-l amintesc prea bine, ci legaturile care s-au re-facut, dupa atata amar de vreme, intre o imagine provocata de un text, insusit constient, si o alta nascuta in somn.

Dupa care am stat eu si am cugetat, in timp ce ma cruceam de cat de prost, mizerabil si flescait poate sa mearga internetul, incercand sa re-fac legatura cu diferite siteuri. Dintr-o data mi-am dat seama ca mult din ce apare pana acum in romanul “Concert in Si Bemol pentru Cainele Pamantului” sunt teme care ma preocupa de cel putin 20 de ani: cersetorul, obligatoriu din oras, la sat nefiind asa ceva, viata colcaitoare din bloc si dintre blocuri, intinderile coplesitoare dintre munti, misterul lucrurilor marunte si al coincidentelor cotidiene, basmul sânilor estetici, batranii cu spiritul tanar, care se apropie nu de moarte ci de o intelegere a lumii share-uita tainic intre ei, femeile nearatoase dar influente in mersul lumii si grijulii cu barbatii pusi de straniile increngaturi ale naturii in varful pomului cunoasterii, mirajul miturilor si coborarea, tupeista, alaturi de ele, furia si salvarea din fata mortii pe cai… specifice :))

M-am psihanalizat, cum ar veni… :) Si n-am facut-o cu vreun scop, ci asa, just for fun… Mai ales ca am zis mereu, in aprige contraziceri, ca nu e nimeni mai in masura sa intre in psihicului fiecaruia decat el insusi. Nu e locul sa va relatez aici, si poate nu am s-o fac vreodata, cam cum decurg disputele mele pe tema psihologilor si a psihanalistilor, carora le recunosc niscaiva merite, pe ici pe colo, si anume in locurile marunte. (no offence, daca trece vreunul dintre ei pe aici, e doar o opinie personala care nu va deposedeaza nicicum de locul important ocupat in mentalitatea momentului)

Dar ce ziceam?... Da, ca am postat acest text din 3 motive: 1) aveam chef sa pun ceva pe blog, lamurindu-mi, scriind, si temele din roman – cea mai mare parte dintre ele 2) am descris, astfel, si mai mult, pentru curiosi, din atmosfera cartii la care lucrez 3) am constatat ca la cata lume, putina, (dar de soi!) intra pe blog, pot sa zic cam ce vreau io si cat vreau io despre mine si despre viziunile domniei mele :)))

Hai, va salut si va urez un weekend fara obsesii!

P.S. Imi mai fac o tigara din tutunul care nu se gaseste in Romania noastra si ma intorc la pensionarii mei dintre blocurile Marelui Oras!

Blogul cu fluturi supraponderali

Imi face o enorma placere sa impart cu voi un blog intamplator descoperit, al lui ivcelnaiv (http://ivcelnaiv.blogspot.com/). Autorul, necunoscut mie, isi ascunde creatiile sub cuvantul "versez". Este mult mai mult: talentul si viziunea "bazată" a omului fac tumbe in fiecare bucata, chiar daca unele par mai pe fuga facute, iar unele mai muncite. Totul cu o economie de cuvinte intru maximum de sens: o abordare taman buna acum in secolul ultra-vitezei. Din cele "mai muncite" (parerea mea. de fapt, poate i-au venit in cap ca apa pe Dunare), va aduc un exemplu:

povestioare din deşertul cu mult soare (3)

un fluture cu imprimeu floral
cam aiurit şi supraponderal
ce răspundea la numele gilbert
făcu el ce făcu şi se pierdu-n deşert

norocu-i scoase-n cale o cămilă cu freză aurie
el profită şi o-ntrebă naiv - "scuzaţi... o florărie?"
din număratul paşilor, un pic cam deranjată
cămila îi răspunse destul de îmbufnată;

fluturele gilbert porni greoi în direcţia indicată
şi-n faţa unui cactus ajunse, cu fruntea asudată;
însă, ce crunt spectacol pentru privirea-i istovită
căci singura floare de cactus era proaspăt ofilită;

se prăvali-n nisip, căzu de pe picioare
murind îmbălsămat de razele de soare;
cactusul mormai - ia uite, ai naibii fluturi beţivani,
aştia nu ştiu c-avem deschis doar o data la 50 de ani?
_________________________________________
P.S. Frumos, nu? Hai, mai cititi-l odata! :)

(poezia o gasiti aici)

Spamul, intre literatura si metafizica :))

In sfarsit am primit si eu un spam cu un titlu interesant “You are old enough to have a designer watch”, intr-o traducere aproximativa: “Esti indeajuns de batran sa ai un ceas conceput de un designer”. Nu l-am deschis, evident. Apoi mi-am dat seama ca maximum simbolic al batranetii ar fi cand voi primi un spam, sau orice anunt, solicitat sau nu, care sa sune “You are old enough to have a watch designer”, care ar inseamna “Esti indeajuns de batran sa ai un designer de ceasuri”.

Atat, un schimb de locuri intre doua cuvinte, si sensul, mai ales pentru un ateu, merge intr-o alta directie. In plus, fascinatia vine, din nou, din frumusetea si surpriza vorbelor, nu de la ceasuri si nici de la publicitatea on line. Nu sunt pasionat de aceste obiecte (pe asta de acum, l-am primit cadou, precedentul s-a stricat), si nici de publicitatea online, pe care o fac doar… contracost.

Mai ramane sa ma lamuresc daca designerul de ceasuri pe care il astept ar trebui sa aiba varsta mea sau sa fie mai tanar si, nu lipsit de importanta, daca e femeie sau barbat. De acum o sa deschid infrigurat (!) in fiecare dimineata mesajele nesolicitate din email, presupunand ca undeva ascuns in internet cineva stie exact cati ani am si ce se potriveste exact fiecarei varste la care ajung.

Cat ziceati ca e un ceas?... :)

Mi-am desenat personaje din romanul meu


M-am reapucat, de vineri, sa scriu la roman - asa ca mai "subtire" cu blogul, macar o perioada, cat voi putea sta pe scris. Pentru cei multi care nu stiu, e vorba de “Concert in Si Bemol pentru Cainele Pamantului” (cu varianta “Concert in Si Bemol Major Pentru Cainele Pamantului). Il scriu cu gandul sa iasa ceva inexistent pana acum in literatura romana. Cum mai ziceam, unii il vor iubi, altii il vor distruge fara nici cea mai mica remuscare. Evident, cu minima conditie sa aiba subiectul adoratiei sau respingerii, :) adica publicarea aventurilor din lumea fantastica si ascunsa care la suprafata este de o banalitate si normalitate care ii face… cinste.

Daca ultima data, in etapa incheiata in august, de cand nu am mai putut scrie, grija cea mare era sa nu uit detalii dintr-o secventa in alta, pentru a le uni in final intr-o constructie pe care am conceput-o in urma cu mai mult de 4 ani, de data asta m-am concentrat asupra unui singur episod. Sunt de 3 zile cufundat in intalnirea celor 4 pensionari din fata blocului H8, le revad chipurile si gesturile aproape in fiecare pauza de citit. Da, paradoxal, am si citit destul zilele astea: am terminat excelenta carte a lui Radu Aldulescu “Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare” si la fel de impresionanta “O coborare in infern” de Doris Lessing.

Intre timpii de lectura, ma opream si mi-i imaginam pe Nea Misu – fost profesor de istorie, Nea Ghenadie - fost maistru, si Nea Nelu Dumitru – fost contabil (celebru pentru problemele sale cu “gazele”) cum stateau ei in fata blocului si, la umbra ciresului si blocului plin de banalitati aparente, isi beau berea oferita de ticnitul dar respectatul “om al ploii”, mecanicul auto Nea Pompiliu.

Vineri, inainte sa ii “vad” pe toti foarte clar, cand inca erau doar niste personaje-idei, le-am facut o schita pe care am lipit-o pe perete sa ii am mereu sub nasc cand scriu. Poate si din cauza ei, poate si pentru ca sunt absorbit doar de scena asta, barbatii si mediul care ii inconjoara, intalnirea lor “baieteasca” imi este deja, de sambata seara, un film finit, impartit bine pe cadre. Punerea filmului in litere inseamna, dincolo de cautarea celui mai bun amestec de cuvinte, efortul de a-mi reaminti ce a facut imaginatia lasata sa se fugareasca singura, atat prin jurul blocurilor din Marele Oras, dar si pregatind drumul subteran spre Micul Oras, acolo unde fantasticul, tot ascuns, este miez suculent si tulburator.

Doamnelor si domnilor, in imaginea de mai sus ati facut cunostinta cu cei 4 pensionari, o parte din personajele “Concertului in si bemol major pentru cainele pamantului"

Pentru o intelegere mai usoara a… capodoperei, in stanga se afla un bloc cu o bancuta in fata; tot in stanga, sus, intre primii doi, e un cires batran, iar in dreapta nu o e o scara, ci un rand de garaje :)) “H8” e numarul blocului, iar Ghenadie tine subrat o cutie de table.


P.S. Nu stiu cum am ajuns sa scriu din nou... Sigur o parte din "vina" apartine cartii lui Radu Aldulescu.


Later edit (28 ianuarie 2010) A doua jumatate din “O coborare in infern” de Doris Lessing nu mi-a placut aproape deloc. Incantarea mea enuntata mai sus (cand inca nu terminasem romanul) tinea doar intalnirea cu acea lume fantastica de la inceput. Dupa ce se trezeste asa-zisul profesor, puteti sa inchideti cartea si sa o lasati deoparte.

Inutilele multumiri ale jurnalistilor catre publicul lor

“Va multumesc pentru ca ascultati radio… bklksk”, “Multumindu-va ca ne-ati fost alaturi in emisiunea noastra, bla-bla…” Multe prezentatori de radio si tv asa isi incheie programele: cu o placaciune pana la pamant in fata celor care i-au urmarit. Din aceasta falsa prosternare eu cred ca, undeva in strafundul sufletelului lor inca nepatat pe alocuri, ei se simt datori audientei. Parca isi dau seama ca talkshowul exfoliat, reportajul balacit sau stirea din bete de chibrit, ofertele lor, cu alte cuvinte, sunt inghitite de spectator ca un compromis sau din lipsa de altceva mai bun. “Ne scuzati, pare ca spune omul de la microfon, ca suntem asa de neinteresanti, dar va multumim ca ne acceptati plictiseala sau aiureala. Avem si noi o familie si va suntem recunoscatori ca ne dati ratingul cel de toate zilele si de toate painile”

Ca (tele)spectator, n-am nevoie de multumiri. Ascult un program sau ma uit la o emisiune (tot mai rar) pentru ca ma intereseaza. Intr-un fel, eu ar trebui sa ii multumesc realizatorului sau prezentatorului ca imi da ceva care ma intereseaza. El imi vinde mie un produs care imi trebuie.

Chiar si multumirile vanzatorilor din magazin sunt de o aceeasi natura. Zic ei, descoperind, in ultimii ani, smekeria: “multumim ca ati cumparat de la noi”. Ei, nu mai spune, chiar nu ai de ce.:)) Am intrat in acel magazin pentru ca era mai aproape de casa, ca am loc de parcare, ca are aer contidionat, ca e e vanzatoarea mai amabila sau mai exotica :) Asa cum nu sunt tampit sa ma duc la cumparaturi in Pitesti pentru a-i face un favor vanzatorului, nici la Cultural nu ma uit sa ii fac un bine lui Patapievici (exemplu e la intamplare, nu stiu daca el multumeste sau nu). Deci nici un vanzator nu are de ce sa imi multumeasca mie, cumparatorului. Daca multumirile si plecaciunile jenant-mieroase se vor a fi amabilitate si respect, atunci exprimarea lor e prost aleasa. Un “va mai asteptam pe la noi” e de ajuns pentru ca vanzatorul sau realizatorul de emisiune sa isi exprime incantarea/satisfactia pentru afacerea incheiata. Nu de putine ori, acest raport de care vorbesc aici isi gaseste formularea recunostintei reciproce in mod natural:

- Mai trec pe aici pentru ca… (berea e rece sau pot plati cu cardul)

- Sunteti oricand binevenit… (si vanzatorul, fara sa il acuz, nu o sa rosteasca niciodata “pentru ca aveti banu’ gros si ne-ati cumparat cat trei”)

De fiecare data cand aud “va multumim ca ati fost alaturi de noi”, ma intreb daca prezentatorul o face fara sa gandeasca (cel mai posibil) sau, din prea mult gand, isi da seama ca marfa i-a fost proasta iar cumparatorul prostit.

P.S. Fara sa gandesc, am comis-o si eu pana acum, cand am multumit unora pentru vizita pe blog. Recunosc, am fost un tampit si nu mi-am dat seama ca si ei, cei putini care trec pe aici, vin cu un... interes. Sau cu doua... :))

Imaginea evreului in cultura romana - Andrei Oisteanu

In urma cu 4-5 ani am descoperit un nou unghi, un alt filtru, prin care poti privi istoria lumii: din perspectiva evreilor, a prezentei si a migratiei lor dintr-un teritoriu in altul. Aproape nici un eveniment major al istoriei, cu precadere cea a lumii occidentale, nu poate fi pe deplin inteles fara a se lua in calcul rolul jucat de reprezentantii acestui popor.

Cunoscusem prin “Dumnezeu, evreii si istoria” (Max I. Dimont) si prin “Mituri fondatoare ale antisemitismului” (Carol Iancu) tratarea ideii la nivel macro, european si mondial. Prin cartea lui Andrei Oisteanu am ajuns la specificul acestei idei in Romania.

Fascinanta lucrare pentru oricine vrea sa stie ce neam suntem, cum ne-am lasat condusi de mimetism sau cum am dat dovada de inventivitate, toleranti sau, mai cu seama, antisemiti, in marile sau micile aspecte ale iudaismului.

“Imaginea evreului in cultura romana” a lui Andrei Oisteanu este “o excelenta si docta exegeza, situata la interferenta dintre imagologie si antropologie, privind imaginea evreului in cultura romana si central europeana” (Zigu Ornea), unde “cititorul va petrece cateva ceasuri de lectura pasionanta si, daca e om intreg, va cadea pe ganduri” (Andrei Plesu), intalnindu-se cu “formele uneori hidoase si nocive, alteori hilare si beningne, pe care le poate lua o reprezentare a “evreului” contopind prejudecati, stereotipuri si stravechi deprinderi ale demonizarii intalnite in cultura europeana”.

P.S. Pentru eventualii carcotasi: nu sunt evreu, doar ateu, “om intreg”, vorba lui A. Plesu si "nu vreau sa mor prost", dupa cum zicea Alexandru Dragomir. :))

(Dati click pe imagini si le puteti vedea mai mari.)


muzica imnului statului Israel are radacini in "Cucuruz cu frunza sus"


casatoriile mixte


culoarea roscata a pistruilor - legende


"evreul-furnica" si "romanul-greiere"


cum au detronat bauturile tari vinul in Tarile Romane






Desi se interzicea calatoriile in zilele de Sabat, rezolvarea a venit de la apa pusa sub sezut





etimologia cuvantului "iarmaroc"



“Imaginea evreului in cultura romana”, Andrei Oisteanu. Editura Humanitas, 2001. 490 pagini, ilustrata alb-negru.

Casa de hartie - Carlos Maria Dominguez


„Eu apuc fiecare carte si, daca nu e marcata, n-am orgasm”

Nu ma indoiesc ca orice pasionat de carti va indragi micul roman “Casa de hartie”. In pur spirit latino-american, Carlos Maria Dominguez e obsedat de carti. In acelasi spirit, inteles si insusit doar de cei care se infioara la atingerea literei tiparite, argentinianul autor se arata, fara pic de indoiala, un maestru al scrisului.

Pe scurt: Bluma Lennon, profesor universitar, e accidentata mortal la Londra de o masina in timp ce, traversand strada, citea un poem de Emily Dickinson. Naratorul, cel care urmeaza sa o inlocuisca la catedra, primeste, prin posta, „Hotarul din umbra” de Joseph Conrad. Plicul e pe numele Blumei si vine din Uruguay. De aici, drumul este facut inapoi, in abordare clasica, cu intentia de a se descoperi adevarul, taina si trecutul celei suspect disparute, dupa ce l-a intalnit pe uruguayanul bibliofil Carlos Brauner.

Un mister bine dozat, desi in prima treime e mai diluat, pentru ca finalul sa zbârnâie. Tensiunea din ultimele pagini e prezenta atat la nivel epic, prin adaugarea de noi intamplari, cat si la cel stilistic. Romancierul erupe in descrierile finale, tinut parca in frau pana atunci de grija pentru constructie.

Viata bibliofililor si a cititorilor obsedati. Vag cunoscuta, necuprinsa si neinteleasa. Cu stranii apucaturi, care-i poate inspaimanta pe neintitati. Cu toate acestea, lumea cartii nu e deloc o initiere in universul livrescului, ci o potentare a misterului, chiar si cu usoarele accente ironice, inevitabile totusi, cand e vorba de exces. Dupa scena finala, iti dai seama ca autorul te-a dus usor de nas. Daca iti place unde te-a dus si cum te-a dus, rememorand, ganditor si zambitor, locurile si ideile prin care ai fost, inseamna ca esti un cititor inteligent (si model – dupa U. Eco). Iar eu ma bucur ca ai descoperit cartea, trecand, la fel de misterios, prin blogul asta. Si acum, fara gluma: cata lectura, atata evaziune si tot atata „nebunie”. Cititi-o pentru nebunie si pentru cel putin un orgasm... intelectual :)

P.S. Va veti fi dorit, cu siguranta, ca romanul sa fi fost de mai mare intindere. Pana atunci, pana la aceste regrete, va ofer cateva extrase:

„Desi, trebuie sa marturisesc, sunt un cititor extrem de limitat. Simt nevoia sa citesc intregul angrenaj de note, sa clarific sensul fiecarui concept in parte, si din aceasta pricina, cu greu ma apuc sa citesc o carte fara sa-mi iau inca vreo douazeci langa mine, uneori pentru a imbogati interpretarea unui singur capitol.”

„Baia avea carti pe toti peretii, mai putin la dus, care nu se deteriorau, caci renuntase la spalatul cu apa calda, pentru a evita producerea aburilor. Vara sau iarna, facea dus cu apa rece”

„De exemplu, nu indraznea sa puna un Borges langa un Garcia Lorca, pe care argentinianul il calificase drep un „andaluz profesionist”. Si nici un Shakespeare langa un Marlow, date fiind insidioasele acuzatii de plagiat dintre cei doi...”

„Eu apuc fiecare carte si, daca nu e marcata, n-am orgasm”

Casa de hartie - Carlos Maria Dominguez. Editura RAO,2005 (format mic, 118 pagini, din care 23 sunt prefata)

L'iceberg (2005)


L'iceberg
e o comedie, belgiana, de sorginte absurd-minimalista. Pe gustul meu, deci! :)

Subiectul: o femeie, dupa ce ramane blocata, o noapte intreaga, in camera frigorifica a unui restaurant, se “indragosteste” de gheaţă si de frig. Si, pentru ca cele doua pasiuni se regasesc intr-un singur loc, femeia (marcata vestimentar de roşul păcatului) pleacă in cautarea unui… iceberg. Odata intrata pe fagasul pasiunilor, femeia, mama a 2 copii, nu se mai poate opri: isi paraseste si caminul conjugal, indragostita de un marinar, surd si mut, :) care numai infatisare de “lup de mare” nu are. Sotul o urmareste pe “nebuna”, incercand sa o aduca pe calea cea… buna. Si, uite asa, dintr-o viata anosta, cuplul are parte subit de o aventura.

Inteligenta creativa a celor 3 realizatori-actori plaseaza povestea eroilor in chenarul unei alte povesti anuntata in deschiderea filmului: o ultima vorbitoare de limba inuktitut (nordul Americii de Nord) marturiseste camerei de filmat (gen Discovery) visurile ei de a se casatori si de a-l invata pe sot, apoi pe copil, limba ei nativa.

Cadrele sunt realizate cu multa migala, "curate", respectand nu doar o armonie geometrica, dar si una coregrafica, dupa cum veti vedea mai jos.

Dialoguri putine, esentiale, concise. Exemplu:

- Vreau un timbru?

- Unul frumos sau unul urat?

- Unul frumos.

P.S. In 2008, cei 3 regizori-scenaristi-actori (Dominique Abel Fiona Gordon Bruno Romy) scot “Rumba”, facut parca in graba, cu mai putina grija la detalii, lucru pe care l-am apreciat in L’iceberg.










"Politist, adjectiv" - o virgulă


Sunt in clasa celor care nu au gustat filmul, fara sa ma reped in prima banca.

Cu secventele lungi – acuza generalizata – m-am obisnuit relativ si am asteptat recompensa precum un turnator (!) de metale grele ziua de salariu. Sunetul neclar, in buna traditie romaneasca, te face chiar sa te simti ca intr-o turnatorie de metale grele.

“Politist, adjectiv” este “fantana” lui M. Duchamp, este viata pe care o cunosteam prea bine, reconstruita identic (si tipic romaneste) in film. Prin urmare, re-pozitinarea nealterata intre limitele ecranului ar fi trebuit sa ma senzibilizeze. Sunt un nesimtit la disclocarile astea, un nesimtit român, asemeni unui aborigen confruntat cu extazul newyorkezilor adunati in jurul unui bumerang, al strabunicului sau, expus intr-un muzeu. Nu ma incanta sa fiu din nou martorul unor intamplari pe care le-am mai trait in mod aproape identic. Inteleg ca sunt invitat sa fiu partas la experienta unei asteptari in anticamera, dar astept in schimb ceva nou, filtrat, deformat, flamboiant, schematizat, etc...

Personajele din secretariatul comandantului sunt exact ca in viata reala, privite de camera de filmat exact de pe locul unui martor tacut al acelor ne-intamplarilor. E ca si as fi invitat la o petrecere, care nu se tine intr-un club luxos, ci intr-un beci luminat medieval cu torte, dar toata lumea s-ar comporta identic ca intr-un club. Pentru mine, aceste intalniri tin de “ne-intamplare”: se creeaza contextul, dar nu se petrece, nu se intampla nimic deosebit. Admir deci ideea, apreciez experimentul, dar ma car dracului acasa… sau intr-un club.

Sotiei mele i-a placut, chiar daca nu foarte tare. Dar ea nu a stat pe coridoarele politiei capitalei si nici nu a avut cum sa studieze zeci si zeci de minute chipurile inexpresive, robotizate, parca fara de drame, ale slujbasului roman, gradat sau nu. Orice s-ar spune si oricate teorii ale receptarii artei s-ar emite, cari dupa tine in fatza lui picturilor lui Durer sau filmelor lui Roy Andersson nu doar experientele tale estetice, oricat de multe si variate ar fi, ci si pe cele cotidiene, marunte, extenuante sau fericit-odihnitoare.

Ziceam de salariul pe care il astepti la sfarsit de luna. Scena DEX-ului a reprezentat plata muncii mele (plin de bune intentii, pe bune!). Ivanov, in rolul comandantului, este incredibill. Desi nu prea iti vine sa crezi ca un asemenea comandant de politie exista, actorul te duce fix in locul in care nu mai incotro si crezi. Asta da, aici am simtit filmul, arta. Si am râs… Si m-am bucurat ca un proaspat eliberat din parnaie de spectacolul capcanelor mestesiugit intinse de politisul mare politistului mic… Si mi-am zis, freacandu-mi palmele batatorite “A dracului munca asta in turnatorie, dar a meritat…”

Daca show-ul oferit de comandant m-a scos cu eleganta din zona “adevarat sau fals”, ideea politistului cu constiinta nu m-a "prins". (Sunt in total si exploziv dezacord cu ideea de "arta moralizatoare"). A fost ca si cand ar fi venit unul la mine si mi-ar fi zis “bai, eu joc canasta pe plajele sud-americane cu a.l.s.”, iar eu trebuie sa il cred doar pentru simplul motiv ca o spune. Ei bine, vreau dovezi, macar sa simt o agitatie sincera a individului care face aceasta afirmatie, chiar daca o “joaca” :))

Pentru scena magistrala din biroul comandantului, “Politist, adjectiv” ramane pentru mine o virgula. Astept ca dupa ea sa apara acel ceva mai bun, anuntat de replicile care vor ramane in istoria cinematografului romanesc.


Pata bej din supermarket

Femeile moderne au in instinct asortarea in culoare. Prin cartierele mohorate ale oraselor, predomina hainele gri si maronii – cenusiul blocurilor si maroniul gunoaielor putrezite. Se inconjoara de alta nuanta de gri cand se duc in birourile inox-ate ale cladirilor din centrul Marelui Oras, isi agata multicolore textile cand stiu ca vor fi vecine, chiar pret de o clipa, cu lanurile de maci de la marginea soselelor.
Am senzatia ca e mai mult decat o armonizare cu decorul, mai mult decat o incercare de a impresiona mascul prin integrarea lor in relativ. Prin felul in care se imbraca, majoritatea femeilor nu fac decat sa se puna la adapost, accepta conditionarea exterioara. De aceea se si ridica ele impotriva celor extravagante, care doresc impunerea de noi “apucaturi” in moda, care nu respecta culoarea decorului (vezi povestea panterei negre aici).
Cum ziceam, femeile actioneaza din instinct chiar si in acest cazuri.
O dovada in plus ca asa este am descoperit tot in supermarket… Poate v-ati plictisit de subiectul asta pe blog, dar, desi il urasc, ii descopar acestui colcaitor spatiu calitati din ce in ce mai interesante.

Femeia era la standul de oua. Ridicata pe varfuri, ca sa poata vedea mai bine, isi alege cele mai frumoase si mai mari oua din cele 3 micro cofraje aliniate in fata ei. Ce alege pune in cutia din mijloc. Cerceteaza ouale, toate bej, cu atentie, sufla peste ele, le mangaie gratios si le culca, grijulie, in cuiburile din carton bej. Isi trece firele de par blod si scurte dupa urechi, incetinind miscarea in dreptul tamplelor masluite cu fond bej, dupa care face un pas inapoi. Se pare ca lipseste ceva. Supermarketul isi vede de treaba lui, de intermedierea hranei intre rafturi si burtihanuri. Pe femeia slaba, relativ tanara, in incremenirea contemplativa (precum pantera neagra cu pomelo), cu piciorul drept usor dat in spate nu o baga nimeni in seama. In afara de mine. Pe femeia nici frumoasa, nici urata, manuind magistral ouale de gaina, nu o aduce nici un barbat in imaginatia lui bolnava si nativa.
Femeii, aproape nevazuta, ii mai vine o idee. Desface o cutie in spatele celei in care isi alesese deja niste oua minunate, lucind in lumina de neon a supernarketului. Se da inapoi cativa pasi si se ridica din nou pe varfuri, in pantofii bej. Imi dau seama, intr-un tarziu, ca vrea sa vada daca in cutia abia desfacuta din spate sunt oua mai mari decat cele alese de ea. Se joaca putin, ganditoare, cu lantisorul auriu de la gat.

Da, un ou este mai inalt decat ale ei, poate cu un milimetru-doi.

Il schimba. Mai face un pas inapoi, cauta din nou alinierea varfurilor rotunjite, in timp ce isi trage in jos, instinctiv, puloverul bej inchis peste talia joasa a pantalonilor bej deschis. “Asta e!”

Ia cutia cu cele 10 oua si se departeaza de raft. Abia acum, un barbat o mangaie in imaginatia lui bolnava si nativa, abia acum cand femeia – blonda spalacit, cu ambalajul de carton strans la pieptu-i de pitulice – se profileaza, pe albul gresiei de supermarket, ca o pata bej, o uniforma de camuflaj perfecta pentru culesul, neprogramat si nesimtit, al celor mai frumoase 10 oua, in coaja bej, din supermarket.

De dragul povestii, ar fi fost bine ca ea, dupa ce le-a platit, sa se impiedice si sa le sparga. Nu s-a intamplat asa: căcăniul bejuliu al femeii a ramas fără pată!

Cel mai frumos si uimitor vers


      Avea aproape 3 ani şi se juca în faţa televizorului, pe covor, înconjurată de jucării. Tatăl ei se uita, obosit, la un meci de fotbal – lucru care i se întâmpla foarte rar. Mama ei era în uşă, discutând cu un musafir care tocmai pleca, şi îşi privea odrasla cum vorbea jucăriilor nişte lucruri (aparent?) fără sens. La un moment dat copilul a spus ceva, bramburind în continuare ursuleţii şi păpuşile unele peste altele.
      Tatăl, adică eu, a rămas interzis. Am pus-o pe Tania să repete. În următoarea secundă, dupa şoc, am crezut că nu am auzit bine. Copilul, fără să-mi răspundă, nici măcar nu a întors capul spre mine, concentrată mai departe la joaca ei şi la dialogul imaginar cu grămada de jucării răspândite pe podea… Mama ei şi vecina au rămas şi ele surprinse. Toţi au rămas surprinşi. Toţi apropiaţii noştri cărora le-am povestit de atunci marea şi inexplicabila întâmplare au rămas surprinşi. Acum a venit şi rândul vostru să rămâneţi…
     O vreme am crezut că Tania ar fi auzit la televizor acele cuvinte, dar am renunţat repede la ideea că într-o emisiune de desene animate, aşa stupide cum erau şi sunt, vreun personaj ar fi putut spune “Dacă nu te-ai fi născut, ţi-ar fi fost dor de tine”.

YI YI / A One and a Two (2000)

"Pot sa vad doar ce este in fata mea, nu si in spate. Deci pot sa vad doar jumatate de adevar."

YI YI (A One and a Two) este o supa lunga care are parti enervant de bune, memorabile chiar. Un “soap opera” de 173 de minute, care descrie viata unei numeroase familii din mediul urban taiwanez. Dramele lor sunt dramele omului contemporan, le auzim la fiecare pas, le vedem in multe filme, ne-am saturat de ele pana peste cap. Si totusi de ce l-am rabdat pana la capat?

Apare, in cotrapartida plictiselii, un pusti, al carui rol merita toata stima. Aparent apatic si neimplicat (din familia fetitei Alice din “Alice in the Cities”), cu gesturi retinute, el exploreaza idei care celorlalti le sunt total straine. Fotografiaza tantari prin casa, pentru ca numai asa o poate convinge pe mama lui de existenta lor. In parcarea subterana are acest dialog cu tatal lui:
- Tata, eu nu vad ce vezi tu, iar tu nu vezi ce vad eu. Cum pot sa stiu eu ce vezi tu?
- Buna intrebare. Niciodata nu m-am gandit la asta. De aceea avem nevoie de un aparat de fotografiat. Vrei sa ai unul sa te joci cu el?
- Tata, putem sa stim doar jumatate de adevar?
- Nu inteleg.
- Pot sa vad doar ce este in fata mea, nu si in spate. Deci pot sa vad doar jumatate de adevar, corect?
Dezarmat de intrebarile filozofice ale pustiului, tatal revine cu picioarele pe pamantul mlastinos al realitatiii imediate, intrebandu-l unde sa o scoata pe maica-sa la plimbare pentru ca era prea depresiva in ultima vreme. Mai tarziu, pustiul chiar sa apuca de fotografiat cefele oamenilor. Cand unchiul sau isi descopera spatele intr-o poza il intreaba de ce, iar baietelul ii raspunde inocent:
- Tu nu poti sa o vezi, asa ca te-am ajutat eu.

O adolescenta isi surprinde mama in pat cu profesorul de pian si se intreaba retoric si tipand:
- Cum se poate ca tu, mama mea, sa te culci cu profesorul meu de muzica?
La care profesorul, un agarici, alergand dupa adolescenta prin casa, incercand sa linisteasca spiritele, in timp ce isi baga in pantaloni camasa, raspunde incredibil:
- Si profesorii sunt oameni.

Un adolescent, ca sa isi impresioneze iubita, face urmatoarea afirmatie, preluata de la unchiul sau: “Traim de 3 ori mai mult, dupa ce s-au inventat filmele. Filmele de ne dau de 2 ori mai multa experienta decat luam din viata cotidiana” Ca sa exemplifice, se refera la faptul ca stim din filme atat de mult despre crime ca si cand le-am fi facut noi, deci, cum ar veni, suntem mai bogati in stari sufletesti prin intermediul artei. Tipul, oricum o prezenta trecatoare in poveste, isi anunta inca devreme dereglarile emotionale, pentru ca in final chiar sa ucida o femeie.

Puse una peste alta, gasiti in acest foarte aclamat film de catre critici o poveste de dragoste elucidata dupa zeci de ani, drame adolescentine, conflicte banale intre soti, epuizari nervoase la serviciu, lume interlopa, nunta, nastere, moarte, karaoke etc… As putea spune ca are din toate cate putin, chiar si sex, amintitindu-mi si de zgomotele iesite prin peretele vecinilor de bloc.

Pentru cine se incumeta, urmariti in cate cadre apare culoarea portocalie (ca in exemplele de mai jos), ca o pata izolata - de cele mai multe ori, aparent nesemnificativa, care focalizeaza atentia in cadrele respective. Si mai important chiar, ca joc al camerei, este pozitonarea acesteia fata de usile deschise sau intredeschise, usi care abunda in film, ca simbol al sufocarii in spatiile mici, interioare.











Alice in den Städten / Alice in the cities (1974)

Palmasii holywoodieni ar fi facut o comedie hăhăită din intalnirea unei fetite de 9 ani cu un jurnalist sobru si singuratic. Neamtului Wim Wenders i-a iesit o drama de “compensatie”, in care eroii pornesc la drum (road movie) pentru a se completa reciproc.

Toleranta initiala dintre cei doi se transforma in final intr-o relatie calma si blanda de tip fiica-tata, trecand prin izbucniri nervoase si reprosuri obraznice. Pornesc la drum ca doi straini, fara sa isi zambeasca unul altuia, fara ca el sa aiba altceva decat un sentiment, penibil si strain, al datoriei fata de un copil de care trebuia sa aiba grija si pe care urma sa il livreze la destinatie ca pe un pachet.

Pentru Alice, cea cu parinti divortati, trecand dintr-un oras in altul insotita de mama ei, calatoria neasteptata alaturi de jurnalistul aflat in pana de inspiratie devine un prilej de bucurie ascunsa – are un tata, fie el si provizoriu, care o insoteste.

Fetita joaca excelent. Stapanire de sine, masca rece a trairilor – impecabile. Rigiditatea celor doi este acompaniata si completata perfect de imaginile urbane alienante, fara sa fie totusi agresive.
Regizorul s-a tinut departe de orice stridenta moralizatoare si i-a reusit.

Inadaptati fiecare in parte in lumea lui, cei doi ajung sa se adapteze unul altuia, intr-un ritm al povestirii lenes si parca dintr-o alta lume. In fond, Alice si Philip asta si fac, dintr-o adresa in alta, in cautarea bunicii ei, cei doi isi construiesc mica lor lume efemera, in ciuda diferentei de varsta.

Un film cald, de o simplitate regizorala care cere mult de la spectator. Ramane ca, in fatza lui, fiecare privitor sa (isi) dea cat poate... :)











99% dintre oameni sunt urati

Pantera neagra din supermarket

99% dintre oameni sunt urati, iar 1% sunt urati... pentru frumusetea lor. Cel mai bine se observa asta, daca priviti cu atentie lumea iesita la cumparaturi in supermarket. Asa ma uitam eu, inainte de Anul Nou, la oamenii care se buluceau, impingandu-si anevoie uratenia printre rafturi, cu senzatia ca, de fapt, impingeau doar carucioarele pline cu produse ieftine si proaste. Si, cu cat erau mai urati, cu atat mancarea cumparata de ei era mai proasta si mai ieftina. Iar din saracie, uratenia lor urma sa se faca si mai mare, pana cand se dovedea ca departarea lor de frumusete era semn al unei tragice apropieri de boala si, dintr-o asemenea proximitate, cine sa mai viseze macar o clipa ca ar merita sa urce pe coperta vreunei reviste glossy?

Asa ma gandeam eu din masa celor 99%, in vreme ce ma abandonasem necesarei tampenii a cumparaturilor. Ca sa treaca mai usor vremea pana la iesirea in parcarea eliberatoare, le priveam fetzele partenerilor mei necunoscuti in aceasta slinoasa activitate.

Dinspre raionul de fructe, simt un nucleu de energie necunoscuta, revigoranta. Carucioarele se loveau mai des unele de altele si nu scoteau obisnuitul harjait, ci mai degraba un clinchet. Barbatii, cei mai irascibili in general, in loc sa se incrunte la fiecare ciocnire inter-carucioasa, isi continuau, senini, incremenirea privirilor spre un anumit punct, pe care il presupuneam dupa un stalp. Chiar si femeile, tinere sau mai varstnice, total sau partial inestetice, isi ciuleau ochii spre locul cu pricina, dupa care le infigeau, clocotind de invidie, un cot in burtile grase ale sotilor lor.

Trec de stalp, filand imaginea ca pe vremuri biletul la loz in plic. Fiara, costumata in negru din cap pana in picioare, plesnea de frumusete si vitalitate. Ciorapii negri zbarnaiau, din pantofii cu toc-cui, intinsi pe fibra tanara, pana sus, pierzandu-se sub fustita mulata, fara replica, peste niste linii animalice unice, comparabile doar cu celelalte linii de mai sus, de pe partea opusa, la fel de vinovate in perfectiunea lor.

Animalul scormonea in gramada de pomelo si smulse unul. Intarzie o clipa cu el in mana, intr-o postura hamletiana, ca o invitatie indiferenta si trufasa, adresata oricarui doritor de a-si construi un triunghi imaginar din fructul acela mare si bombat, strans in plasa, si celelalte doua bombaciuni, ale ei, ce pareau, in contra naturii, nesustinute de nici o plasa.

Fiara, robusta si impunatoare, ucidea, prin injosire, orice vietate din jurul ei. Frumusetea panterei negre facea pana si fierul caruciorelor pline cu E-uri sa scanceasca la contactul cu alte carucioare, intesate de conservanti. Pantera parea ca musca din toti clientii supermarketului, insa numai clientii-masculi se lasau, visatori, muscati de ea. Clientii-femele ar fi vrut sa poata sari la gatul ei, sa o albeasca, sa o uniformizeze, dar, de la nivelul lor de suricate, latrau chitaind la sotii lor, la prietenii lor, care erau bucurosi, poate pentru prima data in viata lor, ca sunt atunci si acolo la cumparaturi.

Nimeni nu era interesat de chipul panterei ascuns de palaria neagra, elegant-tipatoare, cu borurile largi si valurite. Toti (mai ales barbatii) se multumeau cu agresiunea curbelor si cu zvacnetul vertical al animalului iesit la vanatoare de priviri.

Eu, mai putin vrajit, m-am dat aproape sa ii vad mainile. Albe si delicate. Oricat m-am aplecat, pretinzand ca nici un pomelo nu era pe gustul meu, nu am reusit sa ii zaresc fatza.

Dupa ce m-am departat, mi s-a parut mult timp dupa aceea ca zaresc pantera neagra la fiecare stand, unduidu-se, curbandu-se ca o umbra amenintatoare. Apoi am uitat de ea…

La coada, bucuros ca supliciul cumparaturilor s-a incheiat, am descoperit alaturi de mine pantera neagra, la fel de agresiva, la fel de frumoasa si curboasa. M-am prefacut ca aranjez ceva in cos si i-am zarit fatza o secunda, sub palaria neagra cu borurile largi, protectoare. Un chip de suricata, un ten albicios si schimonosit, batran si vlaguit, fara patima si expresie. Un chip de o uratenie tipatoare.

Pana am platit la casa, m-am tot gandit la tristetea hidoasa de pe chipul tinerei femei catre care nu am mai intors o clipa capul, desi era la doar juma’ de metru in spatele meu. Vraja se dusese in pastele ma-sii si procentul de 1% de oameni frumosi mi se parea atunci cam mare.