Acces la intoarcere.

Craciunul, poate mai mult decat celelalte sarbatori, prin atmosfera si traditie, il face pe om (crestinul declarat, in special) sa se aplece mai mult asupra lui insusi si asupra celorlalti. Se foloseste mai mult sintagma "e vremea sa..." decat "e timpul sa...", semn ca, inconstienti, ne intoarcem, prin limba, la vremuri mai vechi, cand trecerea nu era asa fulgeratoare ca acum. Tot de Craciun ne potrivim pasul la ritmul pe care il credeam uitat, iar privirea nu mai sta in pamant sau in monitor, ci se intinde catre ceilalti. Brusc, de parca n-ar fi existat niciodata, regasim numerele de telefon ale unor prieteni pe care nu i-am sunat tot anul sau ne amintim de lista lucrurilor pe care ni le-am propus si pe care nu le-am dus la capat sau pe care le-am savarsit totusi.

"Magia Sarbatorilor" ? Publicitatea si mass-media au furat expresia aceasta, au terfelit-o in slogane si in promouri de radio si televiziune. Am ramas, in schimb, in aceste zile, cu starea de regasire, cu accesul la intoarcerea spre sine si spre cei dragi.

Spre cititorii acestui blog, din care pe multi ii consider prieteni, se indreapta gandurile mele de bine. Si gandurile acestea nu vin doar din pricina Craciunului, da? :)

La Multi Ani, dragii mei!


Poet român, în zilele noastre.


"Fiindcă de mică purtai rochii vaporoase cât fierul de călcat la care te uitai şi ziceai că seamănă cu barca din care cobora mereu un miros de peşte căruia mama îi spunea tata"

"orice femeie
este
o vânzătoare a ceva ce nu îi aparţine"

"atunci când mă uit prin binoclu
vreau
să mă văd pe mine făcând semne de fericire
şi tu să fii cumva în ochii mei"


"viaţa are un tic şi deschide uşi pe care le găseşte închise"



"lumina cădea pe trepte ca o minge
noi
aveam mersul ghemuit în glezne
hainele ne erau îmbâcsite cu numele noastre
dar pe cine să luăm la subraţ să fugim unde

uşa de la intrare
făcea zgomot când intra cineva
atunci unul dintre
noi
a inventat jocul
cine deschide primul uşa cu puterea gândului"


"prietenilor le zic
e trist şi durează"


"la bătrâneţe voi ajunge să văd în alb negru
o să confund şoşonii mei cu ai ei
şi o să râd pe chestia asta
ca şi când aş râde cu ea"


"când rămâneam amândoi în pat iubito
ca două bărci uitate de ape de sate în noroi
pe creştetul Pământului
unde pocneam în ceaţa plină de cariatide
sub greutatea unui pescăruş rătăcit
cu mâinile transformate în vâsle"


"am auzit că marea se mută
şi nici pescăruşii nu mai sunt ce au fost
au schimbat aripile în ceva pe înţelesul nostru"


"mov
mergeam deseori pe linia de tren
plină de mărăcini
în căutare de şopârle

eram trei
o sfântă treime a copilăriei
cu pantalonii zdreliţi

când ajungeam acasă
acelaşi chip de mamă mă întâmpina
ieşind parcă direct prin uşă

acelaşi miros de mâncare
proaspăt pregătită ca pentru un zeu

mă sprijineam cu mâna stângă de peretele din hol
pentru a mă descălţa
mama îmi pipăia noua vânătaie
inflorită pe genunchi

şi rămâneam aşa
cu un picior în aer
aşteptând cu înfrigurare
sărutul pe pata mov"

Acestea sunt cateva citate din creatiile lui http://alexandervsalexander.blogspot.com/. Ultima este o poezie completa, care mie imi place foarte mult.

Cu totul intamplator am ajuns pe siteul lui. De obicei, nu stau mai mult de cateva secunde pe siteurile de acest gen. Pe al lui l-am parcurs aproape in intregime, in 3-4 reprize. Mai peste 2-3 saptamani, pret de cateva minute, disparate, l-am cunoscut si personal pe poet. Mi-ar fi placut sa pot scrie imediat despre evenimentul, absolut impresionant pentru mine, unde l-am intalnit pe amabilul si discretul Stefan Ciobanu. Evenimentul = Cenaclul "Pariu pe prietenie"

Cel mai tare chef: în alimentară.

Din adolescenţă mi-am dorit să fac un chef într-o alimentară: mi se părea că e o încălcare frumos-explozivă a normelor, fără să agresez, prin asta, pe nimeni. Pe atunci nici că se putea. După '90, ideea revenea la intervale neregulate. Până într-o zi... de fapt, o noapte.

Să tot fi trecut vreo 8 ani de când acest vis mi s-a împlinit. Prietenul nostru avea una în centrul Micului Oraş. În faţa înghesuitului său magazin se desfăşurau tarabele pe care, ziua, se ridicau grămezile de legume şi fructe, uneori brânză sau peşte. Noaptea, tarabale păreau, în lumina neoanelor prăfuite, un teren de luptă abandonat, care aştepta dimineaţa şi, odată cu ea, combatanţii: vânzătorii - cumpărătorii. Asta vedeam prin termopanul magazinului: tarabe aliniate, nişte cazemate.

Când l-am întrebat pe Pitzi dacă nu facem un chef la el in magazin, a zis din prima “da”, abia apoi s-a uitat la mine, pe diagonală: Chiar vrei tu să facem asta? Desi proprietar, el mergea acolo zilnic şi vindea cot la cot cu cele două vânzătoare. Se săturase de locul ăla, normal. Ne-am adunat 10-15 prieteni in spatiul mic: un metru in spatele tejghelei, in prelungirea celor două vitrine frigorifice, doi metri între tejghea şi geam = spaţiul clienţilor, pe o lungime totală a magazinului de 4-5 metri. Evident, toţi ne-am înghesuit după tejghea. Toti voiam să pătrundem pe teritoriul, în general, interzis.

Trebuia să ne trecem tot ce consumam pe o listă. Cel mai haios era că trebuia să ne cântarim tot ce luam din galantar: salam, branză, măsline, bomboane, napoplitane, etc., iar Pitzi, pentru că eticheta era îndreptată spre culoarul cumpărătorului şi nu o puteam vedea, era mereu întrebat de preţul fiecărui produs ca să putem calcula valoarea. “Cum dracu’, mă, le ţii minte pe toate?” Nimeni nu voia să stea în “spaţiul clienţilo”, cu toţii ne doream să fim vânzători in noaptea aceea de iarna (fără zăpadă). Eram ca nişte copii lăsati să se joace, fără nici o interdictie, cu lucrurile unui matur – ceea ce până atunci fusese de neimaginat. Ne împingeam unul pe altul în faţa cântarului – marea atractie a petrecerii - încântaţi că putem interpreta rolul vânzătorului. Mai târziu câtiva au intrat şi in pielea unor cumpărători, parodiind tipologii ale clientului excentric sau pretenţios-enervant.

Pitzi se uita la noi, cu ochi miraţi şi zâmbitori, şi nu prea întelegea de unde venea exuberanţa noastră. Am început să bem şi calea spre înţelegerea copilăriilor noastre a inceput să se netezeasca şi pentru el. Un radio cam dărâmat mârâia intr-un colt, sus, pe raftul cu sticle de alcool scump. Am terminat repejor o sticlă de tărie pe care o avea de aproape 2 ani şi pe care, aşa cum mărturisea, o ţinea acolo pentru impresie: ştia că era prea scumpa pentru majoritatea localnicilor, dar dădea bine, ca prezentare. La plecare raftul de sus, ala “special”, pentru impresie, era pe jumătate gol.

Dupa o oră, cam cât a ţinut acomodarea cu cântărirea produselor, cu cercetarea micii magazii, cu inspecţia rafurilor şi a vitrinelor frigorifice, cu împărtăşirea secretelor de mic comerciant, lumea a început să danseze pe muzica radioului care parcă se auzea mai tare si mai clar. Se făcuse 12 noaptea şi toţi vorbeam din ce in ce mai tare. Alimentara devenise un club, un bar unde clienţii consumau, dar aveau şi grijă să-şi noteze ce au consumat pe o bucata de ambalaj cartonat. Se dansa în apropierea cârnaţilor, a sticlelor de ulei şi a cutiilor de lapte, se comenta The Doors lângă cofragele de ouă şi lângă salamul de biscuiţi...

Din când în când, prin piaţă mai trecea cât un locuitor al Micului Oraş. Unii se opreau uluiţi şi priveau arătarile, ielele de ambele sexe, care dănţuiau sau discutau sprijinind tejgheaua, in alimentara altadată liniştită. Alţii, de frică să nu iasă nebunii prin geam la ei, ne priveau cu coada ochiului si grăbeau pasul, se opreau undeva dupa un stâlp şi îşi făceau cruce. Noi îi vedeam şi râdeam ca descreiraţii…“Mai taie şi tu o sută de caşcaval din ala la 70…”

Spre zori, am inceput să facem curaţenie, am împărţit suma totală la câţi am fost, pentru a plati consumaţia, n-am lăsat bacşiş şi am luat-o spre casele noastre. Ce surpriză or fi avut vânzătoarele dimineaţa descoperind, la o primă vedere, înainte să citească biletul lăsat de şeful lor, cât se consumase peste noapte ?! :)

Încă mişunam prin spaţiul mic al alimentării, să strângem şi să măturăm, când la tarabe începuseră să îşi facă apariţia vânzătorii cu legumele şi fructele lor, crucindu-se de viermuiala, colorată şi zgomotoasă, din micul magazin, pe care, până atunci, îl găseau la ora aia mereu gol, inchis, albit doar de lumina neoanelor. Se ocupau cazematele: “războiul” zilnic din piaţa Micului Oraş începea. Cheful din alimentară se încheiase… şi de atunci nu s-a mai repetat.


"Mi se pare ca se evadeaza suparator de mult din literatura propriu-zisa"

Ultima mea informatie despre Mircea Horia Simionescu (n. 1928, Targoviste) era ca traieste la capat de cale ferata damboviteaza, la Pietrosita, localitate aproape de zona mea natala. In revista Gaudeamus, a targului de carte omonim, M.H.S. apare cu un foarte scurt interviu, luat de Cosmin Ciotlos. Pentru cei care nu au ajuns la targ sau nu au vazut revista, redau mai jos cele cateva randuri-raspuns ale marelui scriitor (ale carui carti apareau insa “la reduceri”, la standul Humanitas):

Ce asteptati de la editia Gaudeamus de anul acesta?

Traiesc destul de inafara miscarilor stradale ale vietii artistice, asa incat nu prea mai stiu care e peisajul literar de azi. Incerc, totusi, sa-l urmaresc. Mi se pare ca se evadeaza suparator de mult din literatura propriu-zisa. Poezia, de exemplu, cade in reportaj, in naratiune, in sentimentul strict al autorului singur. Ce astept, deci, de la targul de carte? Astept sa gasesc vibratia curata a interiorului nostru, zvacnirea nefalsificata, purificarea de niste articulatii recente in ultimii ani. Caut Cartea.

Volumul de poezie pe care tocmai l-ati publicat, Versuri de folosinta limitata (la editura Bibliotheca), e o carte eveniment pentru cititorii dumneavoastra. Daca ar fi sa il caracterizati rapid si fantast, ca pe una din cartile Bibliografiei generale, ce-ati spune despre el?

Propunere, incercare. Nu astept ecouri. Eu un volum al libertatii depline. L-am inregistrat pe reportofon, deci contine doar niste formule pe care le gareaza subconstientul, niste formatiuni de calciu incremenite. L-as defini ca pe o iluzie care a capatat pasi si mers.

Nimic despre cartile de la Gaudeamus 2010

Cine spune ca nu se citeste in Romania se insala. Multa lume am vazut la Gaudeamusul asta. M-am invartit 3 spre 4 ore printre standuri. Cititorii se imparteau in doua categorii, din perspectiva respectului pentru “aproapele”, pentru vecinul de stand, care si el cauta o carte acolo. In prima categorie intra agitatii nesimititi, orbii, care nu vedeau si nu simteau ca universul din jurul lor era totusi limitat. Te impingeau si te jucau in picioare la propriu. Si sa nu credeti ca era diferit de la o editura la alta, ca depindea de gustul pentru un anume tip de carte. Humanitas, ALL, Corint, Polirom, etc – IMPINGATORII se lafaiau chiar si acolo unde nu incapeau doua carti una langa alta. IMPINSII, la randul lor, se strecurau pe unde puteau, ocoleau standuri intregi ca sa nu deranjeze. Impinsii citeau si carti tehnice, si de bucate, si ezoterice, si ii vedeai zdrobiti pe la toate standurile. Impinsii nu mergeau cu ochii in jos (spre deosebire de categoria opusa) si stateau mereu cu simturile video si tactil aproape de explozie. Eu m-am incadrat in cele doua tipuri, pentru ca, oricat bun simt as fi avut, unii meritau jucati in picioare, asa cum si ei voiau sa ma joace pe mine. Am ales deci sa le respect regulile jocului :)) De cateva ori, ca un Robin Hood veritabil, am protejat impinsii de impingatori, bucurandu-ma pe ascuns de rolul pe care mi-l asumasem (asta dupa ce m-am intremat cu o cafea si m-am hidratat cu o bere).

Dupa aproape o ora si jumatate de ochi bulbucati aruncati peste rafuri, am facut o pauza la restaurant. Fara gluma: eram rupt de oboseala. O bere si o cafea mi-au adus si mai aproape oamenii care venisera in miezul cartilor.

La o masa: un domn cu barba, unul fara si o doamna vopsita blond – toti trei peste 50 de ani. Barbosul a vorbit fara sa fie intrerupt numai despre filme. Cand m-am asezat eu la masa era la productiile romanesti. Nu il auzeam prea bine, dar nu le-a vorbit de rau. Apoi a trecut la Kurosawa. Insotitorii lui il ascultau in tacere. Doamna blonda a fumat tigara de la tigara, privind printre cei doi, prin monologul barbosului, catre barul departat la care barmanii se miscau cu incetinitorul, ca in celebra scena cu gloante din Matrix.

Pe langa masa cinefililor a trecut o duduie care isi infigea cu mare indiferenta tocurile cui in linoleumul zgomotos si cu mare ingamfare posteriorul bine strans de blugi in privirile tuturor. Cursul despre filme a incetat cateva secunde, lungi, tarkovskiene. Barbosul a urmarit blugii stransi, apoi a dat de privirea distanta a doamnei vopsite care a scuturat indiferenta a 40 tigara in scrumiera cu varf si a zis molesita: “Ii mai dau 10 ani si gata”.

Dupa cusatura blugilor s-a tinut si domnul care a vorbit despre istorie, la alta masa. Dupa ce ingamfatul posterior i-a iesit din vizor, domnul a inghitit in sec. Cred ca miscarea marului lui Adam a fost vazuta si de cele 10 perechi de ochi care i-au urmarit siderati si aproape nemiscati peroratiile despre istorie: Garda de Fier, Carol, guvernul actual, Cuza… Cred ca era vreun profesor universitar, in pragul pensionarii, sau vreun guru al acelui grup care ii sorbea fiecare cuvant.

Eu mi-am permis sa urmaresc mai mult timp blugii – ma “documentam”, da? :)) Asa am vazut cum, din sens opus, au aparut doua doamne, ponosit imbracate, dar cu o asa de mare prestanta, incat ma intrebam daca nu s-au ratacit prin restaurant. Mi le-am imaginat ca fiind niste profesoare care plecau de la scoala obosite dar cu constiinta lucrului bine facut. Calcau cu grija sa nu deranjeze cu abia perceptibilul zgomot al pasilor lor. Calcau de parca mangaiau linoleumul in care, cu doar cateva secunde mai devreme, stapana posteriorului ingamfat infipsese turbata pantofii cu toc cui. Au trecut nebagate in seama de nimeni pana in coltul restaurantului, si-au strans la piept gentile scorojite asezate in poala, asteptand venirea ospatarului. In zece minute, cat am mai stat eu acolo, au ramas nebagate in seama in coltul acela retras.

Dupa cele 20 de min de pauza, m-am aruncat din nou in valtoarea vizitatorilor si a cartilor. Re-intrarea mea in décor a fost fix in cea mai dragalas-absurda discutie intre doua vanzatoare de carte, tinerele si cam sleampate (nu stiu de la ce editura; erau pe un culoar):

- Fata, ca animalele se imping astia…

- Nu-mi spune ca eu ma oftic de mor…

- De ce, fata?

- Nu pot, fata, sa plec de aici sa ma duc la expozitia de ti-am zis ieri… aia de haine.

- Chiar ca…

Le las cu marele lor necaz si ma strecor spre editura Corint sa iau o carte Taniei. Cand dau sa intru, aglomeratie mare, lumini de televiziune si niste membre care nu faceau parte din decorul obisnuit al unui targ de carte. Am dat vina initial pe jumatatea aia de halba de bere de sub cealalta jumatate, de spuma. Ceva nu era la locul lui. Fac un pas inapoi si ma izbesc frontal niste priviri pierdute de caprioare la fel de pierdute. Pornesc in jos de la ochii lor umezi si tampi spre restul corpurilor. Iar restul se dezvaluie a fi format, in majoritate, din adaos substantial de silicon si din membre lungi, evident inferioare, si usor dezechilibrate, scurse pana in podea. Undeva, departe de ochii caprioarelor, umeziti de alergia provocata de apropierea cartilor un domn junior al unui mare senior politic dadea autografe pe cartea recent lansata. Nici nu conteaza cine era autorul (Andrei Hrebenciuc). Conteaza insa ca un tinerel, sub 25 de ani, scotocea portofelul cam pustiu, langa casa, sa vada daca are bani destui sa ia aceasta creatie despre criza economica. Plin de cosuri, aspirantul la invatatura celebritatii insotita de turma de caprioare, se uita ba la banii putini, ba la crupa ciutelor cu boticul rosu de plictiseala. A gasit in final bani suficienti pentru carte si a cumparat-o. A strans-o la piept apoi visator, cu ochii la blondina de langa el. Ea i-a aruncat o privire superioara, apoi si-a intins, dracoasa, bluza subtire peste cele doua bucati de silicoane de calitate superiora. I-a soptit vecinei, tot cu superioare, ceva la ureche. Au pufnit amandoua in ras. Baiatul s-a inrosit si a plecat.

Asa am vazut eu Gaudeamus 2010. Pentru reduceri de pret si evenimente, discursuri si alte concluzii culturale, puteti cauta pe google.

P.S. Am plecat cu o carte pentru Tania si una pentru mine. Chiar am inceput sa o citesc pe a mea si, pana acum, sunt incantat de ea. O sa si scriu aici curand despre “Carte de colorat pentru orbi” de Maria Ellis.

Zona Sinistra - Adam Bodor

Zona Sinistra (nu sinistră) este o carte a carei atmosfera usor nu o poti uita. Intamplarile ciudate (nu fantastice!!) se petrec intr-un teritoriu pe care il simti, din primele pagini limitat, inchis, mai ales pentru ca e situat aproape de granita. Desi locurile, dupa denumirile lor, par reale, tot spatiul este inventat, dupa cum a si recunoscut autorul in interviul de aici (în engleză), lămurind nişte controverse critice. Unii comentatori străini (la noi nu am gasit inca romanul băgat în seamă) au interpretat cartea drept o alegorie a spatiului concetrationar sau a tarilor supravegheate, de tip comunist. Bodor este nascut in Romania si a pleca legal 1986 in Ungaria, unde locuieste si acum.

Unde se petrece actiunea prea putin a contat pentru mine. Uluitor e felul simplu in care constuieste misterul, ca un abur, care nu ştii dacă te va arde, împins de presiune, sau e doar asa, o chestie frumuşică, de "atmosferă". Chiar dacă am inteles repejor că se foloseste de natură pentru tensiona sau relaxa firul povestirii, tot nu am desluşit care naiba e mecanismul prin care o face. Cuvintele te pregatesc, simţi că urmează ceva tare când colo...:

"Peste vale s-a lăsat o linişte jilavă, cătrănită, în adâncurile ei, dintre stivele de scânduri, icnea din când în când câte o bufniţă, câinii lătrau prn curţi şi, într-un târziu, s-a auzit cum cele trei vagoane o iau spre gară încet la vale, înapoi către Sinistra. Uneori se mai auzeau din întuneric şi smiorcăielile lui Hamza Petrika. Îşi ştergea nasul, scâncea ca un căţel sensibil, jignit. Albinoşii au nervii slabi, îţi pierd repede cumpătul, mi-am spus în sinea mea:

- Nu te deranjează mirosul meu? – m-a intrebat doctorul Oleinek, poate numai ca sa tupa tacerea ce se lasase probabil din cauza mirosului sau. – Fii sincer, stiu ca put.

- Da’ de unde

- Am avut multe neplaceri din cauza asta.

- Ai un miros foarte natural.

- Nu mă amăgi, toate femeile mi-au dat papucii. Mi-au spus-o in faţă că din cauza mirosului. Dar nu mi-am facut probleme din asta."

Femeile se imprumuta de la un barbat la altul fara multe comentarii sau ifose. Femeile, cu rost pur sexual, trec de la unul la altul din ordinul unei alte femei, politista-sef (care pare cam încuiată, dar stie, a dracului, exact ce spune unul si altul, fara sa-i fi putut auzi). Mesajele catre subordonati se transmit prin intermediul unor biletele agatate in copaci. Fiecare isi alege ce nume vrea sa aiba in acele locuri unde astepti zile in sir sa fii acceptat de catre capiii politiei de frontiera, care actioneaza ca niste adevăraţi baroni locali de-acum. Se bea spirt filtrat (“spirt denaturat”) prin paine si daca nu se gaseste paine, se filtrează prin mânecă (prin materialul din care e făcută). Politistii, rai în general, isi respecta cuvantul, când şi-l dau. Un tata isi cauta fiul adoptiv intrand in acest spatiu incontrolabil si imprevizibil.

Si peste toate cade uşor, când nu se prăvăleşte, aşa o atmosferă calm-neliniştitoare, că altfel nu îmi vine cum să îi zic. :)) N-o să vă pară rău, daca veţi ajunge la cărţulia (adică mică în dimensiune) atât de densă şi atât de robust scrisă a prozatorului ungur, de origine română (născut la Cluj, 1936), nominalizat Nobel pentru literatură. De cand a plecat, Bodor a venit o singură dată in România, pentru lansarea (abia acum!!!) a câtorva cărţi de-ale lui în limba română, la Festivalul de Literatură Bucureşti (FLB). La plecare, în 1986, şi-a jurat să nu mai calce în România, dacă am înţeles eu bine din ce a spus la FLB.


Romanul a fost scris in 1992, a trecut prin 16 traduceri si mai asteapta inca trei.


Zona Sinistra - Adam Bodor, Editura Humanitas, 202 pagini, format mic.

"Ningea cu femei micuţe" (Alexandru Ecovoiu)

Sigma de Alexandru Ecovoiou

- citate -

Scrisul! Scrisul ti-a stricat viata!... Esti robul frazelor tale! Acum, astepti salvarea de sus… Sa-ti pierzi până şi iluzia asta de libertate... Trăieşte ceea ce mai ai de trăit, nu te tîmpi de tot pe ultima sută!... (...) Lasă-te de scris, caută-ţi o altă femeie, scapă de paraşuta asta cu care stai, şi apucă-te ca lumea de băut! Doi, trei ani plini şi gata! Dezmeticeşte-te, odată! Ieşi iar pe străzi, ca pe vremuri, şi uită-te după femei! Nu ca un stricat, ca un estet! Numai la picioarele lor dacă te uiţi, şi eşti aproape salvat! Treci peste ţîţe, numai silicoane; priveşte-le gîtul! Cine a privit un gît de femeie, cu adevărat, în afara lui Modigliani? Pentru că ele chiar aşa au gîtul, lung, cum l-a desenat el. Nişte girafe. Ai văzut cum şi-l sucesc! Măcar mergi în urma lor şi adulmecă feromonii! Pînă o nimereşti pe cea potrivită! Asta cu feromonii e adevărată! Numai că sînt deştepte, îşi dau cu parfumuri, să deruteze bărbaţii! Nu te lăsa înşelat de parfumuri!

Isus pierise; Toma – Geamănul – era viu! Aici era minunea! Toma fusese cel care li se arătase unora, pe urmă! “Toată credinţa”, îşi zicea, convins Mentorul, “pe Toma s-a clădit...

Călugărul ştia şi obîrşia oamenilor. Spunea despre femei că se trag de pe luna – chiar menstrele dovedesc asta –şi că bărbaţii fuseseră cîndva ambigeni: năşteau copii mici cît degetul, pe anus. Ţâţele tatălui-mamă purtau atunci lapte, o picătură ţinea atunci de foame o zi. Femeile au apărut peste noapte. Ningea cu femei micuţe, pe care ambigenii le-au hrănit la sînul lor. Când au crescut, acestea s-au jucat cu falusul, cît un viermişor – cum aveau pămîntenii, atunci – făcîndu-l să lase sămînţă. Din aceste mîngîieri s-au născut primii bărbaţ adevăraţi.


- scurt comentariu -

In centrul cărţii stă Obsesia: pentru găsirea Adevarului din spatele Bisericii, din spatele Crestinismului; pentru aflarea rostului din lumea asta, pământească; pentru apărarea creaţiei (a romanului, din calculator, la care lucrează) de imixtiuni externe (ochii prietenului Hardtmunt); pentru prietenie; pentru tradare... Obsesia roade, ca d-aia ajunge obsesie, si toate discutiile sunt apasate, devastatoare, total-esentializate, fara prea multe nuante de gri.

Personajele, din zilele noastre – primul plan narativ, sunt dure, risca tot, pentru ca au experienta riscului si au vazut ca nu pot castiga, dar se agita, si in agitatie consta de fapt traiul lor. Toti trei, Scriitorul , Icsa si Hardtmut dau de multe ori senzatia ca urmeaza sa se sfasie intre ei. In discutiile lor apare si Preotul, alt participant feroce la discutii.

Realitatea celor 4 personaje deja amintite se intretaie cu fictiunea din romanul Scriitorului – al doilea plan narativ, actiune care se petrecere in secolul 16. Avem aici si Saramago - Evanghelia dupa Isus Cristos si D. Brown - Codul lui Da Vinci. Din pacate, misterul, puternic la inceput, intretinut corespunzator, se pierde inainte de jumatatea cartii. Raman disputa, scenariile si fluctuatiile de interpretare, alternative la textele biblice, cu precadere Noul Testament. Aici, in aceste despicari migaloase de fir in patru – cinci – zece a intamplarilor si semnificatiilor din Evanghelii am gasit eu marea placere a lecturii romanului. Cu blasfemiile lui (intalnite si la altii, mai ales agnostici) m-am delectat. :)

Desi surprinzator pentru o carte romaneasca, prin problematica, pacatuieste insa chiar prin intinderea analizelor, prin relurea lor – cum ziceam – obsesiva. De aici rezulta si tonul eseistic al dialogurilor, liniar, cam suparator dupa ce descoperi ca „frecventa”, stilul se schimba cu greu. Chiar si eroii par sa foloseasca registre comune, ei reprezinta, daca vreti, dramatizarea unei singure idei complexe, intrigante si, totodata, atat de straina spatiului românesc.

Un roman romanesc aparte, care sigur va incanta pe cei dedati la subtilitatile, mari sau mici, ale Scripturilor si care isi va gasi fani si printre cei care gusta tablourile boeme in care discutiile despre scris, religie, sex si vechi conspiratii mondiale, se intind pana tarziu, spre dimineata, printre pahare cu vodca sau bere. O carte buna si, pentru mine, o mare surpriza venita din partea unui scriitor român (si am cartea in biblioteca de cel putin 4 ani).


P.S. Pretul redus la care se gaseste cartea acum, pe anumite siteuri, (SUB CINCI LEI!) este de-a dreptul penibil. Insa, înainte de toate, este grăitor pentru cititorul român de proză care refuză asemenea creaţii, repezindu-se la noile "biografisme", cu grad redus de imaginaţie (şi de stil). Am înţeles că totusi cea mai buna carte a lui Ecovoiu este Saludos, care, si ea, este de gasit cam tot pe la acelasi pret, sub 10 lei. O caut!



100 de ani de fiţe româneşti

Poza este din 1913, când puţine erau vehiculele cu motor la noi. În afară de maşină, atitudinea domnilor de acum un veac se regăseşte, uimitor şi identică, în chipurile tâmpe şi ţepene din decapotabilele de azi. Deci fiţa românească e mai veche decât credeam. :)))

Poza este luata de pe siteul http://art-historia.blogspot.com/, un site pe care il apreciez foarte mult pentru profesionalismul si patosul abordarii.

Fals Tratat de Estetica a manelelor

Pre-ambul:
Cum cred ca sunteti convinsi ca nu sunt un ascultator de manele, trebuie sa va marturisesc totusi ca nu de multe ori am ramas sursprins de “versurile” lor: comic-stupide, stupid-profunde, bascalioase, simplu-sentimentale, urias-banale. Manelele au marcat o generatie. Am mai spus-o de la tribuna acestui blog :) vremea lor a apus, odata cu moartea interesului mass-media pentru ele, interes pe care tot mass-media l-a nascut.
Con-text:
Mi-a placut multa vreme sa merg in discoteci, cu cat mai prapadite, mai speluncoase, cu atat ma atrageau mai mult. Saptamana viitoare voi scrie mai amplu despre acest subiect. Ei bine, acum multi ani, sa tot fie vreo 8, intr-o club-discoteca provinciala, instalata intr-o fosta autogara, cu pardoseala de ciment lipicioasa de la bauturile varsate pe jos, cu cioburi de sticla care scrasneau spre marginile “ringului de dans” (suprafata improvizata intre mese), intr-o astfel de atmosfera-haos trebuia sa curga si momentul manelist, mai spre dimineata – cum stabilise, am inteles, patronul ca sa tina totusi localului o imagine mai cool. Cand melodia, cu versurile de mai jos, a sarit din difuzoare, clientii, pana atunci oarecum paralizati pe la mese, au innebunit brusc si si-au angrenat mainile si şuncile in miscari vibrante si valuroase. Urma sa vina imediat si apocalipsa dansului din buric. La cerere, anuntata la micorfonul cu ecou, maneaua, care nici nu se terminase bine, a mai topait o data in sala ce, altadata, adapostea muncitorii navetisti ai industriei comuniste. Apocalipsa zic, caci pe jumatate din mese s-au cocotat pitipoance si pitiponci provinciali, copii, demne de imensa mila, ale exemplarelor din Marele Oras.

Pre-text:
Balerina, balerina, esti fata frumoasa
Da-ti chilotii jos, urca-te pe masa
Balerina, balerina, esti fata frumoasa
Da-ti chilotii jos, esti periculoasa

Text:
Inainte de a patrunde profunzimile mesajului, :) trebuie sa spun ca am facut o mica excursie pe google. Credeam ca “frumoasa” e mai rar in lirica manelista. Surprinzator, nu e. Nici “balerina” nu e rar, cuvantul desemnand, cum am dedus, baiadera manelista. Cu toate astea, ce-o fi fost in capul celui care a adus in rimele manelelor cuvantul “balerina”? Cum o fi putut asocia autorul finetea si amplitudinea baletului cu monotonia miscarilor maneliste? Nu stiu cum, dar a adus cultura inalta in subcultura momentului.
Cand eu am auzit prima data, m-am mirat de asociere. Ia uite, bre, ce baieti culti si ironici, mi-am zis. Dar nu aveam dreptate, “balerina” avea deja istorie in curentul menlist. Revenind… Fata e “frumoasa” deci, nu e nici “bunaciune” - un obiect sexual, imagine care e larg raspandita in muzica genului. Si, dintr-o data, aceasta delicat-stravezie statuie – “balerina frumoasa” este agresata si sparta printr-un ordin: “da-ti chilotii jos!” Se schimba si raportul, de la plan general, la detaliu. De la balerinele lui Degas la Courbet – The Origin of the world”, cu escala prin “Woman in white stockings”.

Cel de al doilea ordin-amenintare “Urca-te pe masa” arata in mod clar mediul obscur in care are loc dansul. In carciuma, la nunta sau in bucatarie, pentru manelist masa este cel mai pretios teritoriu: aici mananca, aici bea, ea este “sprijinul” lumii lui “interioare”, ea aduce fericirea mai aproape de burdihanul in tricou mulat si sclipicios. Astfel se vede ce uriasa importanta i se acorda frumoasei belerine. Locul atat de scump manelistului, masa, devine soclul pe care dansatoarea este impinsa sa se cocoate. Mancarea si bautura trec pe locul doi, dupa senzatia estetica. :)) Asa ai fi tentat sa crezi pana acum. Un lucru e cert oricum. Manelistul, daca nu sacrifica spatiul placerilor sale fundamental-bucale, este sigur ca acestea au fost, MOMENTAN, satisfacute si ca el a descoperit in imediata proximitate un nou impuls. Sexual, sub masca dansului. Dar menelistul nu sacrifica nimic aiurea. In locul bucatelor alese, este urcata balerina pentru a fi la randul ei sacrificata de privirile admirativ-hulpave. Sacrificiul consta in stergerea trupului femeii pana la perimetrul ascuns pana acum de lenjeria intima. Dansul se pierdu. Sa fi fost oare doar un pretext? Admiratia pentru “statuia” dansatoare de pe masa, noua scena, mai mica, se focalizeaza acum intr-o arie restransa cu sensuri restranse, intelese de toata lumea, caci, inainte de a fi artisti, am fost animale :)

Admirand-o de jos, ca pe o bacanta inaltata la rang de zeita fara desuuri, care calca anapoda printre farfurii, carnati, sarmale si furculite slinoase, manelistii din jurul mesei se simt toti niste zei Bachus. Acum, de la inaltimea ei golaşă, balerina nu mai e frumoasă. N-a respectat degeaba ordinul, amenintarea, de a renunta la ultima textila si de a se urca pe masa. Acum balerina ameninta si ea, cu voie de la zei excitati-ingenunchiati in josul soclului-templu. Acum balerina e “periculoasa”.

Monologul interior al cîinelui meu vagabond

Dacă recent mi-am deschis cumva calea spre penibil, scoţând aici şi acum din folderele trecutului ce scoteam mulţi ani în urmă din cap, m-am hotărât să merg mai departe. Poate unii vor renunţa să mai treacă prin blogul asta, poate vor veni alţii. Sigur însă lumea nu se va schimba nici pic... :))


Monologul interior al cîinelui meu vagabond

E totul curbat şi cu ţâţe-n urechi

Miroşi ruşinat din ibricele vechi

Gagica din colţ te curbează

În stilul ei omenos

Scoate din tine mirarea din “tu”

Şi pictează-mi un os

E frumos, nu rotund!

Tu ce zici, să mă tund?

Iubeşti prea mult, stăpâne,

Faci paşi prea apăsaţi, prea tăcuţi

Am auzit că–n Neverland sînt făcuţi

Iubeşte mai greu

Ce dracu’

Eşti om

În locul lui “voi” îl tot mângâi

pe “vom”

E totul pătrat şi cu

sâni primăvară nu faci

iarăşi taci, mă priveşti rotundo-

pătrat

Rupe-ţi lanţul acum

şi bubuie-mi un lătrat!

(mai ,1996)

Festivalul de Literatura Bucuresti 2010 - ziua 2



A doua seara a venit cu mai putina lume – mai usor de facut rost de scaune, deci. Citisem pe ici - pe colo despre cartea Radacina de Bucsau (Polirom) si ma gandeam sa o cumpar acum, beneficiind de o reducere care ar fi dat bine la un asemenea eveniment, chiar si desfasurat intr-un clubulet. Cele 10 procente cadou din pret au dat doar penibil. Inainte sa cumpar, mi-am zis ca n-ar fi rau sa il aud pe autor, ca doar asta era si rolul lecturilor publice, nu? Dupa ce Iulia Popovici, unul dintre moderatori, a prezentat cartea ca avand sanse sa schimbe fatza literaturii romane, (unii au descris-o ca pe o capodopera!) m-am felicitat a doua oara ca am ajuns acolo. Lectura lui O. Nimgeanu n-a fost rea, dar fragmentul ales de autor m-a determinat sa las pe altadata citirea cartii, chiar cu riscul de a nu fi sincron 100% cu un mare roman. In schimb mi-a placut de Nimigean, ca orator: fluent, coerent, increzator in discursul lui, cu un patos cald si calm. La un moment dat a folosit un neologism (pe care nici eu nu il stiam). Niste gasculite au schelacait ironice pe sub masa, cum ca omul si-a permis, s-a dat mare si a folosit cuvantul acela rar. In plus, o adevarata belea semantico-existentiala, pana chiar si prietenul uneia din “ciupi-ciupi pe lectura” era strain de sensul notiunii. De cat asa cititori mai bine lipsa si toata lumea se retrage in munti sa faca lecturi (t)urbane :)))

Modest, Nimigean a zis ca nu crede ca va schimba literatura romana cartea lui si a cerut chiar sa ii fie privita creatia cu ingaduinta. Mi-a placut de el. Dintre toti cei pe care i-am auzit lecturand in cele doua seri, el s-a apropiat cel mai mult de conceptul de “lectura-spectacol”, ceea ce ar trebui sa se intample la asemenea evenimente.

Dan Sociu, cand i-a sosit randul, a recunoscut ca ii vine greu sa citeasca dupa Nimigean (am inteles ca sunt chiar prieteni) si ca, in fatza fragmentului pe care urma sa il citeasca, publicul “trebuie sa isi coboare asteptarile literare”. Mama lui – a povestit el -, a rupt din carte paginile in care aparea ea, inainte ca aceasta sa imprumute volumul unei cunostinte. Nici de creatia lui sau nu m-am simtit atras, cel putin nu de ce a citit atunci. Chiar imi parea rau ca nici unul nu ma convinsese. Ca oameni, pareau misto.

Sociu a explicat foarte mult contextul in care scrisese ce scrisese. Ciudat treaba, pentru ca nu era un making of, nici o despachetare a actului de creatie. Explicatiile lui mi-au parut mai mult o incadrare a textului, ca si cand TEXTUL nu putea trai decat in CONTEXT. Se vedea ca rememorarea era insotita de trairea chair atunci si acolo, in fata noastra, a momentelor evocate.

Tot timpul am facut comparatie cu seara precedenta, cu Vosganian, Teodorescu, Bodor. Acestia s-au chinuit in naratiunile lor sa slefuiasca verbul, ei sunt niste stilisti ai trecutului incheiat. Pe cei din seara asta, Sociu si, mai putin Nimigean, i-am simtit mai mult ca pe niste cautatori in prezentul personal, auto-fictionalizandu-l ici colo. Prima seara a Festivalului a fost a “marii istorii”, a doua a “micii istorii”.

Ognjen Spahić a citit din volumul Copiii lui Hansen (Polirom). A povestit o chestie interesanta despre ghidul Michelin. Ghidul indica, pentru mai multe informatii, cartea lui, insa el a inventat totul fara sa fi vazut vreodata o leprozerie. Chiar se gandea, in gluma (?), sa ii dea in judecata pe tipii de la ghid.

Nici a doua seara nu a fost rea, dar deosebita mult de prima, mai putin spumoasa, dar atragatoare totusi prin "zbuciumul" aratat cu dezinvoltura de tinerii scriitori. Sambata nu am mai ajuns la Festival. Vineri, cat s-a discutat pe podium despre autofictiune, folosirea unor nume ale unor persoane reale si alte intimitati mai mult sau mai putin literare, eu m-am jucat cu creionul pe hartie. Ce a iesit pe jumatatea de A4 sta in capul postarii de azi si nu e de vanzare :))

P.S. Daca nu am fost clar: nu am citit nimic pana acum din cei trei autori prezenti vineri seara la Clubul Taranului Roman, dar o voi face.


Foldere din trecut

Uneori, foarte rar, diminetile de sambata ma prind rascolind prin folderele in care imi pastrez micile mele jucarii literare din tineretea apropiat-departata. Asta poate sa aiba vreo 15 ani. De ce o pun aici? Cred ca din respect pentru randurile astea care nu au vazut vreodata mai mult de 4 ochi si pe care nu le mai simt ale mele. De ce acum? Habar n-am! :)

P.S. Luni voi scrie si despre a doua zi de la Festivalul de Literatura Bucuresti 2010. Seara a doua a fost diferita de prima. M-a ajutat sa inteleg (un pic?) mai bine unde/cum e de fapt literatura tinerilor scriitori azi.



Acte


Actul întâi


Nimeni nu îmi zice de ce trebuie să răspund prezent

Lumile astea pe care le ştii zac în tine

Ca o marmotă împachetând zilele altora

Mirosul de ciocolată urcă până la etajul meu

Şi mă trezeşte

Dacă zei stau în spatele genunchiului

E semn

Că minunile se rup în două

Şi se împart la trei

Eu-Voi-Resimiţire

Am avut profesori care m-au mângaiat

Pe faţă cu minciunile lor şi ale altora

Am avut zei care m-au liniştit pe fatza

Cu nerăbdarea lor de a mă trece

Şi pe toţi i-am recunoscut în pahare de vodcă

Nici gheaţă nu le-am dat, nici bacşiş

Doar un copil împotriva tuturor

Cu mireasma lui vâlvătaie

Cu fuga lui către mine, ăla care nu mai am

Cum să fiu

Ci doar am cum să viu

În patru labe

În două labe, dresat până în ultima clipă

Când, dac-aş muşca, nici cuvântul

Nu mi-ar fi îndeajuns de lanţ

De lanţ aş putea să îi muşc

Să îi las,

Să le las

Ca orice câine de rasă

Şi vodca de pe masă

Să o iau, mă prefac că o beau

Şi răspund printre ulucile scârbei

Un sincer prezent.


Ultimul act

- ...Şi ne-a tot lătrat, săracu’, “Atenţie la copil”!