M-as obisnui si cu asta

In urma cu vreo 12-13 ani, caram monitoare si calculatoare grele pe la cabanele din muntii patriei sa dam muzici, simandicoase sau rockeristice, din mp3-uri in boxele si mai grele. Voiam atmosfera si "plateam" din belsug sa o avem, incarcand masinile noastre obosite (si deseori inzapezite) cu toate sculele necesare, intr-un fel pe care azi il consider inconstient, dar foarte flowerpower! :) Apoi au aparut laptopurile si, ca niste "batranei"simpatici, azi ne sclifosim doar cand e sa urcam pantele cu boxele in brate din masinile aflate la doar cativa metri de usa cabanei.

Visam la instrumentul de mai jos pe vremea cand imi caram, mototolite si cu cerneala luata pe degete, reviste de literatura din Bucuresti, "pe" tren, spre Micul Oras, in care abia daca ajungeau una sau doua. Visul asta se petrecea acum vreo 20 de ani. Pentru generatia fetei mele, asa cum i-am si zis, aratandu-i minunatia electronica, instrumentul de mai jos o sa fie un lucru banal. La liceu (poate si in "generala") tinerii il vor duce cu gratie si indiferenta in mapele tot mai subtiri, care in epoci nu indepartate se numeau "ghiozdane". Cat de dur, bolovanos si antipatic poate sa sune acest cuvant - "ghiozdan"...

Oricat de mult mi-ar placea cartile, atingerea si privelistea lor pe rafturi, sunt convins ca m-as putea obisnui sa citesc dintr-un asemenea device intr-o cabana romaneasca, inconjurata de zapada, in timp ce intr-un colt ar zumzai un Keith Jarrett, dintr-un laptop din cele cu difuzoare tot mai performante.

Pana atunci insa, ma duc sa mai "pun" de un Borges, in fotoliul din casa, dintr-un Bucuresti inconjurat si indesat de zapada care poseda aceasta unica insusire de a fi mereu si mereu surprinzatoare. Poate ca de asta noi, romanii, nu ne plictisim niciodata iarna! :))

Mag+ (video prototype footage only) from Bonnier on Vimeo.

Cum se termina un blog?

Eram sigur ca voi face un an de blog in preajma Craciunului, acolo era fixat momentul in memoria mea cea plapanda si capricioasa. Cand colo, ce chestie, anul s-a implinit pe 11 dec. De obicei, presupun, acoperind inapoi vremea petrecuta pe blog, autorii isi analizeaza “trecerea”. Ei bine, n-am chef de analize. Un lucru e sigur: trecerea! Am traversat cu el anul asta, cateodata obosit si torpilat, alteori extaziat ca un drogat, ca atunci cand treci ziua in amiaza mare prin intersectia Marelui Oras si nimeni nu simte ca esti bucuros. In aceeasi masura, si el s-a strecurat prin mine, etalandu-mi, cu tupeu de borfas, detalii care poate n-ar fi trebuit asezate in cuvinte. M-am lasat, cum s-ar zice, dus de blog.

Nu stiu ce va urma, nu stiu cum se termina un blog. Ieri noapte, citind Borges, ma gandeam sa il salvez (anticiparea irnoniei !) pe blog (s-o putea?) prin download si apoi sa ii dau peste bot un spectaculos “delete”. Gestul e simplu si, prin cate acte cvasi-extreme am trecut eu, ce mai conta inca unul :))

P.S. Google a facut sa treaca pe aici, dupa postarea comentariilor despre cartile Hertei Muller, un numar substantial de cautatori ai ei, unde “substantial” inseamna cel mult… 20. Multumesc sincer, fara fasoane oscariene, tuturor celor care se opresc aici.