Oameni de hartie - Salvador Plascencia

Daca va continua sa scrie asa, n-am nici cea mai mica indoiala ca mexicanul Salvador Plascencia va deveni, destul de rapid, una dintre marile figuri ale literaturii lumii.

Romanul este experimental, dupa cum scrie pe coperta 4, insa mai mult ca forma. Recompui cu usurinta universul multistratificat si multiunghiular al naratiunii. Mai ales dupa ce te familiarizezi cu maniera brusca de adaugare a perspectivelor individuale ale personajelor. In stil cubist, perspectivele nu par sa se armonizeze la inceput, se contrazic, fiecare isi revendica adevarul ultim sau par din alta lume. Dupa o vreme, daca esti cititor destept (ceea ce vi se si intampla!) renunti sa mai astepti ceva, pentru ca ratezi orice continuare posibila. Acesta este si unul dintre motivele pentru care m-a fascinat aceast carte. Autorul iti zice, direct, de la inceput ca nu are rost sa stai mereu la pânda ca sa gasesti un fir logic. Pe la jumatate, cand logica se descopera totusi, e prea tarziu sa te incordezi: te-ai obisnuit sa te abandonezi taieturilor si alipirilor mereu surprinzatoare.

Lumea dominata de planeta Saturn e plina de obsedati, de drame domestice, de fantasticul lui Marquez incrucisat cu al lui Borges, de violenta (tratata ba in cheie minor, ba cu umor), de tristete (mai ales de tristete), de barbati parasiti si tristi si de femei parasitoare, fara remuscari, de intoxicatii, de ironii anticatolice (Biserica Hotilor), de prevestiri a la Nostradamus (exista un copil autist cu acest nume), de mult foc si fum, de arsuri (automutilari), de romantism (cand desuet, cand tragic) de multe, de multe, pentru ca fiecare cuvant este cu precadere in slujba descrierilor de actiuni.

Bucati din epopeea cuprinsa ca intr-un glob de sticla, din cel cu fulgi de nea cazand peste o casutza mica (!): pentru ca facea pipi pe el in pat (in care pune chiar si nisip), Federico de la Fe este parasit de nevasta care ii lasa si fetita in grija. Barbatul, plecat in State, descopera ca, daca isi arde pielea (devenind un “Colectionar de arsuri”), scapa si de tristete, si de enurezisul nocturc. Prea tarziu insa: o ia razna (sau nu!!!) si angreneaza o grupare de tineri intr-un razboi cu… Saturn. Convinge o parte din micul oras ca planeta le supraveghea gandurile si faptele din ceruri. Intre timp, razboiul se porneste, iar prima decizie majora este ca sa isi captuseasca interioarele caselor cu plumb, pe care il luau de la niste broaste testoase mecanice uriase - un experiment scapat de sub control – si care, printr-o forta enorma, aduceau continentele unele mai aproape de celelalte. Se mai intampla o multime de lucruri pana cand, intr-o scena demna de filmele violente japoneze, in urma unui cunnilingus executat unei femei din hartie, barbatul isi face limba vraiste, cu sange tzasnind la greu. Se mai adauga multime de alte secvente, descrise pe scurt, si palma in care se ghicea firul vietii devine oglinda-ecran ca in povestea-desene animate “Alba ca Zapada”. Generalul comunica ordinele de razboi printr-un tub pus la urechea locotenentului sau. O nevasta care fuge cu altul se inteapa (in mod voit) cu ace de albina, tinute intr-un borcan. Unul dintre personaje, ca un adevarat tradator, ajunge la Saturn, moment-cheie al epopeii, cand cititorul se mai relaxeaza, fericit fiind ca a gasit aceasta carte la reduceri, la standul Nemira.

Si cum se mira cititorul, care am fost eu, ca o asemenea carte a ajuns la reduceri, asa va veti mira si voi de farmecul si spectacolul gasit in aceast roman despre care multe se pot spune dar mie mi-ar lua mult timp iar voua surpriza.

Un citat totusi sa va dau pe la nasucul delicat al domniilor voastre de cautatori inversunati de noua si buna literatura: “Au luat-o inspre sud si au iesit din pagina, fara sa lase nici o urma care i-ar fi putut atrage atentia lui Saturn. Iar dupa tristete nu mai e nimic”

Oameni de hartie de Salvador Plascencia. Editura Nemira, Colectia Babel. 2005. Traducator Anca Stoiculescu.



Drumul meu spre un litru de lapte

Inainte de a scrie aici despre “Oamenii de hartie” ai lui Salvador Plascencia, trebuie sa notez, tot aici, despre scurtul dar bogatul in evenimente traseu al meu de azi catre un litru de lapte.

Pe trotuar un pensionar isi repara masina care avea usile larg deschise, de toata lumea putea sa veda zecile de chei si piese raspandite pe toate banchetele. Lucra undeva la bord. Langa domnul cu capul varat intre volan si bord statea un pusti (genul “cordit”) cu parul dat cu gel, in trening si cu mainile in buzunar:
- Nu i-o fi frig lu’ bagaboanta aia, bre? in timp ce isi aprindea un Kent superlung. Pensionarul a ridicat putin privirea peste bord, ca vanatorul constient ca n-are sansa, catre statia de tramvai. Acum vad si eu ca bagaboanta era o fiinta imbracata complet in alb, cam la 25 de ani, a carei fusta extrem de scurta punea picioarele lungi si aproape perfecte, incalzite doar de niste ciorapi alb-sclipitor, intr-un contrast urias cu griul preelectoral al bulevardului bucurestean.
- O sa vina Gioana din 7 acuma si o sa le scoata pe balamutele astea de pe strada, o sa vezi, i-a zis Vanatorul fara sansa, apoi si-a vazut de suruburile din bord.
Corditul a mai zis ceva de Base, dar nu l-am auzit bine.

La chiosc, madam Veronica, patroana, precum Vanatorul din masina, sta cu capul plecat printre niste cutii de biscuiti:
- Ce-i, Mario, cu Vantu’ asta de a fost prin parcari cu Gioana si Basescu? Cine e asta?
Maria, vanzatoarea, pe la 40 de ani, din spatele tejghelei:
- N-am auzit, doamna, nici un cuvant ca a comentat Gica al meu toata confruntarea. O lada de bere a baut cu vecinu’… Zbierau ca la fotbal, ca le-am si zis ca nu e pe stadion si nici nu e vreo finala.
- Asa le-ai zis, fata? Nebuna mai esti! a chicotit tabagic madam Veronica dintre cutiile de biscuiti. - (catre mine) Ia ziceti, domnu’! Pai ce sa le fac, doamna, parca turbasera, nu alta… (catre mine iar) N-avem lapte… Dar de ce cuvant ziceati ca n-ati inteles?

Imediat dupa colt, o femeie tanara dar prea din vreme vestejita, matura zgribulita frunzele adunate in fatza unui magazin de “totul la 10 lei”. Matura de mult, gramada era maricica. Dadea din buze si din cap, din cand in cand. Vorbea in gand, nepasatoare ca vreunul ar fi luat-o de nebuna. Un “haios” a iesit din magazin:
- Te-a pus ma-ta sa maturi de votare, fa? a ras tanarul scurt si mi-a facut loc politicos sa trec. Ia-o usor ca nu trece Base p-aci, fa! De data asta, a hahait aproape prezidential.
Dupa ce s-a departat Haiosu’, am auzit-o pe zgribulita pipernicita soptind in urma lui:
- Votare pe ma-ta, bou’ dracului!

La alimentara de unde am cumparat litrul de lapte a fost totul normal. A piuit aparatul cu codul de bare, banii mei, restul vanzatoarei, multumesc, o zi buna, sarut mana.

La intoarcere, lumea adunata langa trecerea de pietoni:
- …Ala n-avea viteza, dar era cu capul intors spre statia de tramvai si nu cred ca a vazut-o pe babutza…
- Da’ a scapat baba?
- Eh, abia a atins-o. Da’ o stii, era aia de ti-a dat cu piatra atunci in masina ca te-a vazut cu afisul ala cu Ilieascu in geam…
- Saraca, bine ca a scapat… Mergi la votare?
- Ce dracu’ esti tampit, ma? Tu nu te-ai uitat la televizor aseara?

Ma duc sa incalzesc laptele un pic. Pe mai tarziu, cu “Oamenii de Hartie”.