Locomotiva Noimann - NICHITA DANILOV

(Birth Of A Goddess - Salvator Dali, 1960)


Din sacul fara fund al imaginatiei poetice


Delimitarea vis-realitate se scurge cand intr-o parte cand in alta, isi intinde brate bine camuflate in celalalt teritoriu din care se intoarce si mai plina de esente. Asta se intampla pe orizontala. Pe verticala, infipte si generate din panza aceasta a confuziilor intentionate, se ridica halucinatiile. Ele sunt cele declarate, constientizate de personaje, pentru ca restul transformarilor (de pe orizonala) sa fie cumva acceptate ca “obiective”.

Fiecare particula se poate metamorfoza. De fiecare data cand este enuntat un obiect si ti se pare ca autorul insista asupra lui, te poti astepta ca acel obiect sa o ia razna in alte forme, alte stari. “cifrele îşi agitau elitrele, scoţând un zgomot neplăcut. Îi intrau în nări, în ochi, în gură (… ) se zvârcoleau transformându-se din insecte în omizi păroase”. Regnurile, asa cum le stim noi, sunt desfiintate, un picior vorbeste, din trupul unei femei se cauta solutii pentru numerele de la loterie, in cavouri se trag adevarate chiolhanuri, la carciuma se nsc discutii cu aer caragialesc, facaturile diavolesti sunt unde nici gandesti, graviditatea (vezi Will Self) e o chestie relativa… De fapt, totul este relativ in roman.

Nu vreau sa intocmesc aici un inventar al transformarilor pentru ca astfel as fura la drumul mare din farmecul lecturii.

Cine a experimentat drogurile sau a citit texte din autori care au trait experiente de acest gen vor regasi in Locomotiva Noimann din plin contururi deformate non-stop, instabilitatea raportului spatiu-timp, pulverizarea intregului si exagerarea detaliului.

Danilov, poetul, isi aduce artileria specifica liricii sale si face din halucinatiile eroilor lui romanesti exercitii infinit mai valoroase literar decat stupizeniile tinerilor autori care se cacaie in romanele lor “existentiale” si minimaliste sa redea atmosfera "deliranta", cum ar veni, de pe vremea cand ei, ca autori, se drogau (??!) in intunecate, sordide garsoniere :)))

Inainte de incheiere, ce vede romancierul in cartea lui: “N-as zice ca e vorba de realism magic, ci mai degraba de unul psihologic. E vorba de asumarea sau, mai bine zis, accesarea unei anumite traditii, care incepe, sa zicem cu Rabelais, Cervantes, are tangenta cu romanul gotic englezesc, continua cu Poe, Gogol, Dostoievski, Flaubert, Canetti, Kafka, Celine, Joyce, Faulkner si Musil, se intersecteaza, in latura lui carnavalesca, cu Mateiu Caragiale, Creanga, si Principile lui Barbu, iar pe linia ironica trece prin Bulgakov, Eugen Ionescu, Becket, Borges, Marquez, Arghezi si Urmuz. Ar putea fi vorba totusi si de un realism magic al Balcanilor, dar atunci ar trebui sa includ pe lista si muzica lui Bregovic, proza lui Bulatovic, a lui Danilo Kiss si filmele lui Emir Kusturica sau de cele ale lui Fellini...” (dintr-un interviu in Suplimentul de Cultura)

Daca nu ar fi existat anumite pasaje de prea mult monolg interior, de prea mult vartej non-narativ, as fi spus ca Locomotiva Noimann este o carte care m-a uluit/placut de la cap la coada (cum ma asteptam dupa primele 50 de pagini). Asa, cu aceste fragmente, cand tensiunea din firul epic scade pe alocuri, nu pot sa spun decat ca romanul este o uriasa surpriza placuta pe care am descoperit-o in literele romanesti. Si careia i-am gandit o relectura la anu’, in vara, in liniste, in locuri departate de crizele economice modiale si mioritice…

Cititi-o! E foarte tare, ciudata, ca si cum ai calatori pe un suvoi de lapte, ba cald, ba rece, peste toate obiectele banale ale unui mare oras! :)