Tache de Catifea - Stefan Agopian




De mult voiam sa ma intalnesc cu Tache cel de catifea al lui Agopian. Azi am terminat-o. Cu greu am terminat-o. Dan C. Mihailescu si Eugen Negrici o apreciaza tare. Alex Stefanescu, daca nu ma insel, are mari rezerve pe care si le-a exprimat intr-o emisiune tv. Nu stiu ce zic tinerii Paul Cernat si Daniel Cristea-Enache de Stefan Agopian.

Cea mai intalnita sintagma referitoare la carte este “fantezia creatoare”, asa ca eram foarte curios sa vad cum arata fantezia asta. Din pacate, imaginatia lui Agopian doar se arata, nu se si simte. Din nou – daca nu ma insel, Stefanescu acuza scriitura lui Agopian de artificialitate. Asa am resimtit-o si eu. Valuri de fraze lungi, stilizand o lume imaginara, cam in genul psihedelic in care visualurile din winamp transforma mp3-urile in imagini fara “rost” – exagerez un pic. La inceput te captiveaza culorile miscatoare de pe monitor, dar sfarsesc prin a te obosi, asa cum am avut mereu senzatia ca proza, adevarat (prea) catifelata, a romanului se foloseste de stil pentru a ma atrage, psihotic, intr-o poveste firava. Si nu neaparat in subtirimea naratiuni m-am simtit pacalit, ci in efortul de a introduce fantasticul peste tot ca sa motiveze textul – “din cauza asta ma citesti, pentru ca am imaginatie”, parca imi murmura Agopian mereu in ureche.

Jos palaria pentru enorma libertate folosita in construirea de lumi. JOS! JOS! Palaria! Palaria! Totusi, pe mine nu m-au tinut legat de ele, nu m-a convins delirul lor, n-am avut, cum se zice, organ pentru receptarea acestui discurs.

Cu toate acestea… Inceputul promitea enorm si imi si reprosam in gand de ce nu citisem mai de mult cartea. Apoi, totul se inmoaie.

Sunt cateva momente remarcabile, ca stilistica si naratiune, care m-au incantat puternic: cand boierul Lapai vine in petit si ramane o noapte intreaga, calare si nemiscat in ploaie; episodul boierului gras, si el venit in petit, care ramane blocat in usa; sferele facute din carti care plutesc in aer, moliciunea din certitudinile lui Tache, materializarea aerului care ajunge sa fie racait cu unghia, profesorul particular care isi strange singur degetele in usa timp de o ora. Si mai sunt cateva de care nu imi amintesc acum.

Schematismul descrierilor, dezvoltate ca enumerare, m-au secat. N-am simtit nuantele statice: culori, trairi, detalii vestimentare. Or fi fost, dar organul meu receptor, specializat in asa ceva, mi-a fost bruiat, aproape distrus, in acest caz, de tabloul general desenat cu ajutorul unor cuvinte si fraze elastice parand capabile sa se intinda la infinit. In schimb, enumerarile, alipirile brutale, ca intr-un scenariu de film, au fost la loc de mare cinste.

Un stil unic la noi, perfect de acord, un talent remarcabil, dar obositor si frustrant pentru mine, cititorul. Poate oi fi eu de moda prea noua (nici cu Sadoveanu nu m-am impacat prea bine), dar imi place ca spectacolul “fanteziei creatoare” si maiestria scriiturii sa sustina si o poveste care sa ma dea pe spate. Pentru ca de acolo, pe spate fiind, sa pot vedea si mai relaxat stralucirea stelelor (apropo, Agopian exceleaza, placut-obsedant-reconfortant, in surprinderea jocului luminii si al umbrelor, acolo unde te astepti cel mai putin).

Daca mai este unul din familia exploziv-creativa a lui Agopian in literele romanesti, va rog sa mi-l semnalati aici. Multumesc!