Cu metafora la psiholog

“Slăbuţă idee” – neconvingătoare, inconsistentă; “fază fierbinte” – intensă, importantă; “persoana caldă” - amabilă, bună; “grea sarcină” – dificilă, care cere efort. Toate acestea sunt metafore, pe care oamenii le folosesc pentru a transfera calităţi concrete, palpabile asupra unor noţiuni abstracte, precum inconsistenţa, intensitatea, bunătatea, dificultatea etc. Ele sugerează receptorului să se uite în realitate altfel, să facă nişte apropieri mai incitante şi mai zglobii pentru a-l scoate din amorţeala şi din blegoşenia cotidiană obligându-l să… gândească. Doar ştim cu toţii cât de greu le e unora să-şi folosească neuronul :)

Paranteză: prima dată când întâlneşte asemenea paralele (cu cat mai inegale, cu atât mai memorabile) ascultatorul se cutremură spunându-şi în barba nerasă “ce chestie, dom’le”, după care a suta “auditie” a metaforei îl plictiseşte şi nu îi mai provoacă nici un frison intelectual. În acest moment, când metafora încetează să mai spună spună ceva, ea e sleită, slabă “moarta” şi devine cliseu - precum acest “slabă moartă” - , iar mintea receptorului se blegoşeşte din nou, se întoarce în năclăiala iniţială.

Revenim. Psihologii au încercat să afle cum au apărut aceste comparaţii, transformate ulterior în metafore, şi s-au pus pe experimente. Concluzia a fost că nu mintea creatoare este autoarea intersectărilor de sensuri ci corpul. Nu instinctul creator, ci a mai animalică pornire a condus la “poetizarea” realităţii. Altfel spus, ele nu sunt nici pe departe metafore.

Bunătatea vine din cană

La Universitatea Colorado, au luat nişte subiecţi şi le-au dat să ţină în mână câte o cană de cafea fierbinte, iar alt grup a primit câte una de cafea rece, fără să li se spună că experimentul deja începuse. După câteva minute li s-a cerut subiecţilor să definească personalitatea unui om abia descris de cercetători ambelor grupuri, in acelaşi fel. Posesorii de cană fierbinte l-au perceput pe individ mai generos, mai sociabil şi mai blând decât cei care au avut cana rece.

Un interviu greu cât un clipboard

În Olanda şi în Portugalia, alte două grupuri au primit nişte chestionare de evaluare a unor valute şi a vieţii din Amsterdam. Foile chestionarelor erau prinse pe clipboarduri. Intr-un grup clipboardurile au fost mai grele decât în celălalt. Cei care au primit greutăţi şi-au luat sarcina mai în serios, au fost mai atenţi cu răspunsurile, le-au elaborat mai mult. Au perceput aşadar sarcina ca fiind dificilă, grea, şi s-au comportat ca atare. Aceeaşi reacţie ar putea oferi şi un pix mai greu!

Între două rafturi

În alt experiment, cei care aranjau plăci marmură pe un raft mai sus, puşi să povestească o întâmplare în acest timp, au ales poveşti mai optimiste decât cei care o aşezau pe un raft mai jos. Partea de sus este dintotdeauna văzută ca locul fericirii şi al forţei senine: “prieten sus-pus”, „spuse sus şi tare”.

Un şerveţel pentru imoralitate

Persoane care au fost rugate să îşi amintească un episod urât, imoral, puse să aleagă între un creion şi un şerveţel umed, de şters pe mâini, cele mai multe au ales... Da, răspuns corect: şerveţelul. Cele care au rememorat un eveniment plin de moralitate şi etică au ales creionul. Continuarea experimentului a relevat că persoanele care s-au simţit “murdărite” de imorala întâmplare, acum retrăită, s-au comportat mai puţin vinovate după ce au folosit şerveţelele. Odată “spălat pe mâini”, vina se cară mai uşor.

În continuare psihologii scotocesc în perimetrul aceleiaşi idei, lansând, printre altele teoria “scaunului inconfortabil”: un scaun incomod în timpul unei negocieri ar obliga negociatorul la o mai mare chibzuinţă şi răbdare în alegerea soluţiei. Poate de aici vine si “un om incomod”, adica unul care se lasă greu dus de nas (în cazul în care nu e dobitoc de-a binelea şi nu înţelege!). Amintiţi-vă ce sentiment de jenă şi lipsă de credibilitate şi confort estetic faţă de prezentatorii tv vă aduce un clipbord subţire pe care aceştia îl manevrează în timpul emisiunilor româneşi. La alte televiziuni, ele sunt solide, bine făcute, sugerând stabilitate şi certitudine – solicitând telespectatorului o implicare relaxată.

Lustruirea ca stare de bine

Cu toate aceste teorii în cap, poate n-ar fi rău de luat în calcul sfatul de la finalul unuia din articole-sursă. Când vine un prieten în vizită, întâmpinaţi-l mai degrabă cu o cafea caldă decât cu o bere rece, iar la birou încercaţi să fiţi înconjuraţi de obiecte pufoase şi lustruite, asigurându-vă un confort pe care altfel numai animalul din domniile voastre îl simte şi vă împinge la comportamente inumane. :))

Până vă lustruiţi, animalic, toate obiectele din jur, meditaţi asupra următoarelor locuri comune din limba noastră de azi şi imaginaţi-vă, ca nişte intelectuali ce sunteţi, ce a fost în capul celui care le-a scornit – atunci fiind metafore: femeie uşoară, bătut în cap, boul satului, viaţă de căcat, o scârbă de om, paraşută (nu obiectul) etc.

Eu sunt adeptul ideii că au fost metafore, ca imaginaţia nesătulă le-a expulzat în limbă şi nu senzaţia de frig sau sete. Pe de altă parte, şi aceste cercetări par să strecoare în concret nişte adevăruri, deşi poate ar mai trebui să fie un pic lustruite sau mai pufoase măcar.

Inspirat de aici.