În ce condiţii (exterioare) scriu cel mai bine

Mă ţin de promisiune, cum se vede treaba, şi, pentru puţinii curioşi, mă descriu pe dinafara, atunci când scriu.

Pentru momentele in care trebuia sa creez texte, pentru publicitate, presă scrisă sau televiziune, nu faceam mare caz de conditii, pentru că, precum in orice alte industrii, trebuia să stai la “strungul” tău si să îţi produci norma, respectând termenul limită, fără să emiţi mari pretenţii. Chiar şi aşa, pentru „lucrările migăloase, care se cereau finalizate în timp foarte scurt, încercam să îmi găsesc un loc liniştit. Am reuşit performaţe şi în spaţii gălăgioase foarte, cu înjurături urlate şi cu uşi izbite violent, însă ele au fost nişte excepţii.

Astfel, ajung la linişte. Am încercat cu muzici de tot felul, familiare şi noutăţi, în surdină sau nu, clasică sau electro, toate s-au dovedit perturbatoare. Vara aceasta, de pe un cablu de telefon, m-a distrus psihic :)) o vrăbiuţă care, de fiecare dată când ieşeam să scriu în curte, ea începea (sau continua) să ciripească neîntrerupt. Mi se părea că era ca o alarmă de maşină chelăcăind non-stop. Sincer, câteva secunde, după 3 zile de ciripeală stridentă, m-am gândit cum să o extermin. Imediat, mi-am dat seama ca eram un bou şi că nu merita biata păsărică (vă imaginaţi glumele prietenilor mei, pornind de la acest cuvânt) să piară din cauza derapărilor mele psiho-pupu... Impresionat totodată de puterea watt-ilor ieşită din boţul acela de carne împăiată, mi-a venit la un moment dat ideea să leg o sfoară de cablul de telefon pe care stătea păsărica mamii ei !!!, să o trag câţiva metri până la masa unde scriam şi, prin smucire, să fac megafonul să zboare de pe cablu, când îşi începea recitalul obsedant de liniar şi lipsit de creativitate. Totuşi, avea ceva creativitate şi, probabil, chiar un dezvoltat instinct al pericolului şi al scenei, pentru că de a doua zi, păsărica a început să zbiere de sub un colţ al casei vecinului, dintr-un cuib încropit la repezeală. Am aruncat, transpirând de nervi, de câteva ori cu pixuri şi caiete după ea, înainte de renunţa definitiv. M-am întors, de câteva zile, la masa din curte pentru că, după torenţialele ploi de săptămâna trecută, nu am mai auzit fiara. Să se fi înecat mica trompetă?

Mă autoabsorb atât de mult în actul scrisului, când e linişte în jurul meu, încât de câteva ori m-am speriat serios. Cel mai haios (în aparenţă, aş zice) eveniment de acest tip a fost când, chinuindu-mă îndelung să descriu, săptămâna trecută, zborul sincron al unor gândaci într-un apartament, am tresărit puternic, sărind cu tot cu scaun la un metru de masă, când Tania a făcut un scurt “click” cu pixul, lângă mine. Să îmi faci o programare Maria la tine la spital? :))

Din 15 în 15 minute mă ridic de la laptop să merg la baie, unde mă spăl pe mâini. Am obsesia mâinilor spălate, curate, netranspirate. Da, ştiu că e o boală, dar nu una periculoasă :)

Nu pot să creez dacă e prea cald sau, mai ales, dacă e frig.

Mişc ecranul laptopul înainte şi înapoi, în funcţie de cum apropii sau depărtez de mine instrumentul.

Picioarele, stând pe scaun la masa de scris, trebuie să fie flexate la un unghi mai mic de 90 de grade, altfel am o senzaţie de disconfort, de parcă ar trebui să mă ridic şi să plec în secunda următoare.

Prefer să scriu cu fonturi fără serife, liniuţele din marginile literelor râcâindu-mi slab dar constant învelişul vizual. De un an-doi, sunt pe „eurostile” şi mi-e bine. Din păcate, am diacritice doar pentru scârbosul şi slinosul, pentru păianjenul ăsta fleşcăit de times new roman”.

Pe vremuri, acum mulţi ani, ţineam, uneori, un pahar de whisky lângă laptop, să-mi ung inspiraţia, când nu reuşea să treacă de vreun cuvânt sau imagine. Mai recent, găsisem în ţuiculiţă, adunată în păhărelul mic de sticlă, un ajutor, odată la câteva zile. Din păcate, ritmul (nesănătos) de viaţă solicitat de creierul meu nu a corespuns cu ritmul acceptat de ficatul meu şi, foarte recent, nenea doctorul a zis că, dacă nu vreau să fac buba şi mai mare, să îmi caut de ajutor în alte părţi. A trebuit să îl ascult, autoimpunând-mi un chinuitor şi cretinizant regim, care mi-a dat peste cap tot ceea ce credeam eu despre traiul oamenilor... vii. Doar în amintire (nu foarte depărtată!!!) mi-au rămas fumul de ţigară mixat cu gustul de cafea, ambele însoţite de relaxantul gest al mâinii, în a cărei mişcare lentă sau agitată, mi se elibera, salvator, toată tensiunea din creier. Vai, ce vremuri! :))

Cu toate astea, lipsa toxinelor se... simte. Parcă-s oleacă mai vioi: scot un timp mai bun când mă duc, dimineaţa, să iau pâine de la chioşc… :P