CASA, povestire de Paul Sârbu (1)

Despre talentatul scriitor Paul Sârbu am mai scris aici. Straniile personaje şi întâmplări din cărţile sale se trag din straniile personaje şi întâmplări de care doar auzi, când mergi în Deltă. Iar, dacă te duci ca un turism coclit să plângi după confortul aerului condiţionat şi drumurile asfaltate, nu ai nici o şansă să miroşi măcar lumea tragică şi magică, uitată prin stufărişul deltei.  

Căutând pe net Paul Sârbu”, iată ce am găsit pe un blog, despre acest om, aşa cum era văzut de elevii săi în urmă cu mai mult de 20 de ani.

În Letea am făcut clasele I-IV cu un învăţător pe nume Sirbu Paul. Sambata, cand era vremea frumoasa, nu prea faceam ore, ne ducea in padure si ne invata sa desenam! Mutata la oras, cand am facut primul meu desen (cum am vazut eu satul in amurg cand ma intorceam cu bunica de la taiat de papura!) colegii au ras de mine! Chiar nu voiam sa mai prezint tema profesorului. Dar am fost foarte mandra cand m-a intrebat: “Unde ai invatat sa PICTEZI?”. I-am raspuns ca asa desenam noi la scoala! A fost foarte mirat ca acolo se poate intampla asa ceva. Cand nu se putea merge la padure ne citea. Avea o putere supranaturala fantastica asupra noastra:cand termina de citit noi parca ne trezeam din hipnoza! Nu se auzea nici musca in clasa! Asa ne-a starnit si noua curiozitatea sa citim! Invatatorul s-a stabilit in Letea si acum are si niste carti publicate! Un invatator cum numai in carti poti intalni! Unii il credeau putin ciudat! Atunci era foarte tanar. Eu am plecat din sat in 1983!

Paul Sârbu, în continuare profesor la şcoala din Letea, a publicat până acumPoeme, Editura Macarie (1994), Poeme Alese, Editura Macarie (1996), Povestiri din Delta Dunării, Editura Eminescu (1997), Moartea în Deltă – povestiri, Editura Ex Ponto (2002), Samka – roman, Editura Criterion Publishing Norcross, SUA (2003), Dincolo de lume, Editura Ex Ponto (2008).

Mă onorează publicarea (în premieră!) pe acest blog a celei mai recente povestiri semnată de domnia sa. Aveţi răbdare cu textul - cam lung pentru un blog, ştiu - iar, la capătul lecturii, vă veţi bucura sigur că aţi cunoscut o lume sălbatică şi cvasi-ireală, povestită cu forţă şi detaliu de un "meseriaş" al locului, singurul scriitor trăitor în Delta Dunării de azi, Paul Sârbu.

"CASA", povestire de Paul Sârbu

(partea 1)

         Sinica veni în satul nostru să se mărite. Trase la Marusia, rudă cu ea, care are şi renume de peţitoare. Aceasta avea una dintre cele mai coşcovite cocioabe, plină de igrasie, ajunsă astfel în urma unui trăsnet care-i arsese acoperişul, pe care-l ridică mai târziu, după ploile toamnei, cu stuf adunat din mila sătenilor. (Lumea spuse că Sfântul Ilie trăsnise,,ciorticii ” ce sălăşluiau acolo).

        Aşa că peţitoarea o puse în astă primăvară pe viitoarea mireasă la muncă. Sinica fuse văzută zilnic spălând într-o albie de lemn în bătătură, preşuri, carpete, haine, toate zdrenţele din casa Marusiei. Apoi, lumea o zări făcând ceamur pe care-l bătători cu picioarele ei frumoase, de fecioară, ţinându-şi poalele rochiei ridicate, şi apoi lipind pereţii plini de igrasie ai gazdei, care nu avusese până atunci,,slugi” în viaţa ei, şi care muncea cu ziua pe la alţii. Casa Marusiei arătă, în scurt timp, spoită cu lut amestecat cu balegă de cal, văruită, vopsită, mirosind a curăţenie, ba şi cu ghiocei şi zambile răsărite în straturi îngrijite. Apoi, Sinica fu observată săpând grădina şi punând răzoare de zarzavaturi, semănând, prăşind via.

        Sinica era frumoasă, subţire, cu părul bălai ca para coaptă şi părea că rabdă toate caznele, trebăluind chiar cu voioşie, stârnind invidia vecinilor, care o acuzau pe Marusia că o chinuie prea mult pe biata copilă. Se mai spunea că necazurile îndurate la maică-sa, în satul din care venise erau cu mult mai grele, că mamă-sa, Parasca, fusese batjocorită de tot satul pentru că n-avea casă, locuind pe rând la diferiţi puşcăriaşi care mai întâi o primeau la ei, apoi o băteau de-a băgau în spital sau chiar în sanatoriu. Aşa că, împlinind nici şaisprezece ani, Sinica fugise la Marusia, o rudă îndepărtată din mijlocul deltei, cu gând să scape din acel calvar şi să-şi întemeieze ea însăşi o familie, să aibă o casă – mai presus de toate o casă a ei !-, căci, gândea că numai lipsa unei case o făcuse pe mama ei să trăiască în concubinaj cu toţi ,,penalii” din sat. Sinica îndurase toate aceste nenorociri şi umblase cu mamă-sa de mână ,,din tată-n tată”, unii dintre aceşti taţi vitregi încercând s-o siluiască de mică. Casa era o idee fixă în mintea Sinicăi.

        Nu se ştia dacă toate aceste zvonuri erau întru totul adevărate, dar lumea începu s-o căinezee pe viitoarea mireasă, văzând cum robotea toată ziua la Marusia, pe care,, o scosese din mocirlă”. Dar, totodată îşi făcu o bună faimă de gospodină – şi peţitorii nu întârziară să apară.

        Nu avu decât să se gândească bine pe care îl alege, dar asta nu depindea doar de voinţa ei !

        Îi intră în suflet un flăcău înstărit, cu părul cârlionţat, auriu, ca-n poveşti, Hubati, dar părinţii acestuia, gospodari aşezaţi, nu-l lăsară s-o ia, din cauza veştilor ce veniră din satul ei. Apoi voi să ia pe un altul, sărac şi orfan, doar cu o casă moştenită. Chipul acestuia, rotund şi senin ca o lună plină, îi bântuiau somnul. Vaniuşa se îndrăgosti şi el de ea aşa de tare, încât într-o noapte voi s-o fure, s-o ia cu forţa şi s-o ducă la el. Văzând că fata se împotriveşte, flăcăul, băut, ca să-şi facă mai mult curaj, se supără şi o strânse de gât în mijlocul drumului, pe la miezul nopţii, gândind că o va duce în cârcă, leşinată, până acasă şi a lui va rămâne toată viaţa. Tocmai atunci apăru, în uliţă, la miezul nopţii, ca din senin, Spati, care o pândea mereu, disperat. Spati răsări ca un salvator, fata crezu că Vaniuşa e violent şi vrea s-o violeze, iar Spati o scăpă din mâinile acestuia !

        Marusia o sfătui să se mărite cu Spati, flăcău tomnatic şi cam ciudat, din satul vecin, despre care se spunea că are o sută de vaci moştenire, acareturi... Pasă-mi-te, Marusia-şi făcu planul să capete şi ea ceva din această „afacere”. Acesta mai fusese însurat cu Hania, căreia-i umpluse toate degetele cu inele de aur, dar, numai după trei zile, fata-şi scosese toate aceste podoabe, i le aruncase-n faţă şi fugise pentru totdeauna, fără să explice cuiva de ce.

        Spati veni de câteva ori acasă la Marusia, încărcat cu bunătăţi, buturi de carne dintr-un viţel fraged, sacrificat anume pentru peţitoare, o paporniţă de brânză, icre, peşte şi câteva sticle cu vin ,,tămâios”.

        O vecină o sfătui pe Sinica să nu se mărite cu Spati, întrucât ,,e nebun la beţie” şi de aceea nu-l luase nimeni până atunci, dar fata gândi că destul trăise în sărăcie, fără casă, şi apoi ,,pe bărbat îl struneşte femeia cum vrea” o povăţui Marusia. Totuşi sta nehotărâtă. Cum pretendentul era grăbit şi gelos şi-i duse peţitoarei destule daruri şi-i mai şi promise altele, Marusia o forţă pe Sinica, spunându-i că „ori se mărită cu Spati, ori pleacă înapoi, în satul ei, de unde venise !”.

        Speriată şi negăsind aşa repede alt flăcău, Sinica se îmbrăcă gros, cu toate hainele pe care le avea, spunându-i Marusiei că-i e frig, deşi era o toamnă călduroasă, şi fugi cu Spati, acasă la acesta.

        Nunta avu loc repede, întrucât vinul se limpezise în butoaie, flăcăul, care umblase cu mamă-sa pe la mănăstiri ,,ca să i se dezlege cununiile” era grăbit, ca şi mireasa care se săturase să stea pe capul Marusiei şi să trudească la casă străină. Se strădui să-l convingă pe Spati să facă nunta repede, spunându-i că rămăsese deja grea, să fie sigură că ,,bogătaşul” nu ia pe alta.

        La nunta Sinicăi, nu veniră din partea neamurilor ei, decât Marusia şi mamă-sa, Parasca, înţelegându-se ca acestea să dăruiască, ,,de faţadă”, la masa mare, din banii adunaţi din darul de la alţi nuntaşi, ele fiind prea sărace. Din cauză că întreg cortul, din prelată, în care încăpuse mai tot satul, era plin de străini, Sinica părea mereu plânsă şi nervoasă, se simţea părăsită.

        Dar fosta nevastă de trei zile, a lui Spati, veni şi ea la nuntă şi-i şopti Sinicăi ,,Degeaba are vite ! Poţi să le bagi câte-un stuf în partea dinapoi şi să le umfli până li s-or îndrepta coarnele! Că din ăsta tot nu faci om - e nebun la băutură !”

        Tot satul era curios să vadă mireasa, după obicei. Aşa că soacră-să o trimitea mereu în cort, lângă Spati, în capul mesei, să fie admirată. 

Atunci se întâmplă un incident neaşteptat. Sinica veni, la insistenţele soacră-si şi se aşeză ,,ca la vitrină, s-o vadă toţi”, cum zicea ea. Dar, cum rochia avea un fel de cerc oţelit, atunci când se aşeză mireasa pe bancă, rochia i se ridică în sus, astfel că toţi nuntaşii văzură o clipă pulpele pline şi lenjeria intimă, albă şi dantelată a Sinicăi. Până-şi dădu aceasta seama, zăpăcită, ce se petrece, şi până îşi trase cercul înapoi, care iar se ridică îndată ce-i dădu drumul, până se sculă Sinica în picioare ca să cadă rochia în jos, lumea râse şi se veseli cu mare poftă, aplaudând şi chicotind, ciocnind pahare şi chiuind: ,, Bună bucăţică a găsit Spati ! Fragedă, plinuţă! ” Sinica, indignată, sfeclie de ruşine şi furie, înţelegând veselia nuntaşilor, se aşeză din nou, intenţionat, ba îşi şi desfăcu picioarele întru-un fel obscen, lăsând să i se vadă şi părul pubian cârlionţat şi galben ca aurul, ţipând: ,,Na! Uitaţi-vă! Na, mireasă!! Mai vreţi?!” Bărbaţii rămaseră o clipă cu gura căscată, apoi răspunseră, la întrebarea ei retorică, într-un glas: ,,Daaaa !” După care, în hohotele tuturora, Sinica se ridică şi fugi în casă, plângând de indignare. Îl puse pe Spati, care alergă uluit după ea, să ia un cleşte şi să scoată blestemata de sârmă oţelită care-i ridica poalele-n cap când se aşeza! Dar, în urma ei, petrecăreţii spuseră că ,,Mireasa e nebună !” Auziseră ei că şi mumă-sa fusese internată la balamuc şi li se păru că aşchia nu sărise departe de trunchi! Unele femei observară dintr-o ochire că mireasa e grea şi se desfătară cu această bârfă, bănuind că nu Spati fusese în stare de această ispravă, în timp ce bărbaţii îşi plescăiră limba de plăcere şi ciocniră pahare: ,, Bună, mă, a dracu’!”

Marusia, peţitoarea, ameţită de băutură, bârfea cu venin - mai întâi de invidie, că Sinica luă un bogătan care-i umplu degetele de aur, în timp ce ea era tot săracă şi, din câţi bărbaţi nelegitimi avusese ,,nici unul nu-i pusese pe deget un ineluş”, şi apoi, pentru că era nemulţumită, considerând că Sinica şi Spati nu-i dăruiseră peţitoarei îndeajuns de mult, pentru fericirea pe care le-o înlesnise... Aşa că, Marusia, aprinsă de „rachiul roşu”, începu s-o bârbească şi mai amarnic pe mireasă, spunând că trebuia să se dea numai rachiu alb, întrucât mireasa nu părea a mai fi fată mare, iar trandafirul cel roşu din pieptul miresei, semn al virginităţii, trebuia să fie purtat ,,poate doar în ureche!”. 

CASA, povestire de Paul Sârbu (2)

(partea a 2-a)

Marusia o prohodi şi pe soacra mică, Parasca, aflată în celălalt colţ al cortului cu nuntaşi, cum că aceasta,  în tinereţe,  făcea cu mâna de pe marginea drumului la câte un camion cu soldaţi, şi când aceştia opreau, mergea în pădure şi ,,se tăvălea cu toţi, până se sătura ”. Altădată se dusese de bunăvoie într-o unitate militară, pe înserat, şi o companie întreagă trecuse prin patul ei până dimineaţa, când soldaţii în termen o luaseră, leşinată, de mâini şi de picioare,  şi o aruncaseră peste gard, într-un cimitir alăturat. Alţii, mai miloşi, anunţaseră ambulanţa care o dusese la spital, ,,iar doctorii scoseseră din ea, un chil de spermă”. Zăcuse două-trei săptămâni, de parcă fusese ,,ruptă de de câini”, dar când se vindecase, iar ieşise să facă semn cu mâna la camioanele cu soldaţi...

Acest fel de a bârfi ,,prin ricoşeu”, care sugera că ,,ce iese din pisică, tot şoareci mănâncă”, avea un efect devastator asupra victimei, era mult mai puternic decât dacă o vorbea de rău direct pe Sinica... De fapt, Maruria o ura şi pe Parasca, deoarece îl părăsise pe un frate al ei, beţiv, pe vremuri. Lumea asculta într-un colţ al cortului, minunându-se că tocmai fosta peţitoare, care o lăudase atâta, acum o împroaşcă de parc-ar vrea s-o divorţeze!

În biserică, a doua zi, duminică, la cununia religioasă, mireasa, enervată şi plictisită de moarte de ceremonie, zise ca pentru sine, dar suficient de tare s-o audă toată lumea :

- Nu mai se termină, dracu’, slujba asta, că sunt gravidă şi mi se face rău de la fumul de tămâie...!

Sfinţia sa îşi bulbucă ochii pe deasupra ochelarilor, întrebător şi uimit. Când preotul îi puse întrebarea, dacă, de bună voie şi nesilită de nimeni îl ia de bărbat pe Spati, mireasa tocmai privi absentă spre un vitraliu, iar când ceilalţi îi dădură coate, observând că ratase momentul solemn, ea răspunse distrată, ,da”, pornindu-se pe un chicotit sonor, încât şi ceilalţi începură să râdă, socotind-o pe mireasă trăsnită.

Sinica avusese dintotdeauna  această idee fixă! Să-şi cumpere casa ei, deşi socrii aveau două case în curte, pline cu acareturi. Din acest motiv, Sinica  ameninţă că se desparte de Spati, dacă socrii nu sunt de acord ca să-şi cumpere o casă proprietate a lor, cu banii de dar de la nuntă. Mireasa, cu ochii imflamaţi de nesomn, nu se dezlipea de punga cu bani pe care o ţinea zi şi noapte în braţe. După ce se certă ,,pe moarte şi pe viaţă” cu socrii, se mută din nou, pentru un scurt timp, la Marusia, spunându-i lui Spati că, dacă vrea să-l urmeze bine, dacă nu, nu. Flăcăul, uluit, luat pe nepregătite, îşi urmă nevasta, căci îşi aminti cum mumă-sa se umblase pe la tot felul de mănăstiri şi se rugase să se însoare, şi cum plătise tot felul de vrăjitoare ca să-i ,,facă de cununie”. Iar Sinica era o frumuseţe subţire ca o viperă cu părul bălai şi ochii negri şi strălucitori, ce-l hipnotizase !

Mireasa se războise nu numai cu mirele, care nu voise să-şi părăsească cele două case părinteşti, îmbelşugate, ca să se mute în vreo cocioabă cumpărată, dar şi cu cele două sate, căci oamenii nu înţelegeau de ce să părăsească tinerii gospodăria părinţilor, de ce să nu-i ajute la muncă, la îngrijirea cirezii, la praşă, şi toate acestea să le rămână lor moştenire mai târziu, după obicei !

Aşadar, banii dăruiţi la masa mare şi cei pentru ,,sărutul miresei”, care fusese foarte conştiincioasă cu acest obicei, fuseseră adunaţi de Sinica într-o pungă de plastic, pe care o luase cu ea acasă la Marusia, neavând nimic altceva în cap decât să-şi cumpere un adăpost numai al ei. Punga o ţinea noaptea sub cap, şi nu se-ncumeta să-i cumpere proaspătului mire nici măcar o bere, nici să-i dea o leţcaie Marusiei ca gazdă şi fostă peţitoare, deşi aceasta visa chefuri şi petreceri fără număr din aceşti bani şi devenea tot mai nervoasă, văzând că nepoata nu desface deloc punga… Deşi Marusia ,,bătea şaua să priceapă iapa”, spunând că nu mai are prin casă nici făină, nici ulei, nici cartofi, nepoata prefera să rabde de foame, dar nu cumpăra nimic din banii ei, ţinând cu dinţii de ei, să-şi cumpere colibă. De aceea, Marusia o bârfea şi mai abitir prin sat, dar toate acestea încă nu ajunseseră la urechile tinerei. Nu după mult, Sinica plecă, urmată, de voie, de nevoie de Spati, în alt sat, dormiră pe la o rudă a bărbatului, şi adunară toţi moştenitorii unei case din satul nostru. Acolo aflară că proprietarii aveau actele în devălmăşie, nu aveau schiţă de cadastru, nu dezbătuseră moştenirea... Proaspeţii căsătoriţi stătură două săptămâni plecaţi, îi convinseră pe toţi, le plătiră drumul până la un notariat din Tulcea, se tocmiră la preţ, la sânge, reuşiră să legalizeze actele de vânzare-cumpărare ale unei colibe din satul nostru, şi Sinica se întoarse fericită în colibă, aşa cum visase.

        Mai ales ea, începu cu mare poftă de viaţă ,,să-şi scoată la lumină” propria locuinţă, să „rânească”, să dărâme, să frământe ceamur, să o lipească şi să văruiască. Marusia era tot supărată. Când Sinica trecu cu Spati pe la ea, fosta peţitoare sta, cu spatele înspre ei, aplecată, se prefăcea că smulge nişte buruieni. Dacă cei doi tineri se mutau spre capul ei, ea iar se întorcea cu dosul, smulgând iarba din cealaltă parte... Marusia răspândea prin sat zvonuri dureroase şi nedrepte, fabulând, din răutate, cum că Sinica şi mamă-sa, Parasca, se măritaseră amândouă deodată şi că făceau dragoste amândouă în aceeaşi cameră, fără ruşine, privind una la alta cum gem de plăceri, după care se certaseră şi se despărţiseră tot amândouă deodată, din pricină că cea bătrână trăise şi cu ginerele, voind să-i arate că e mai bună la pat... Marusia era obsedată de măritişuri, despărţiri şi incesturi, dar ceva din cele zvonite erau crezute şi amplificate de gura satului, asta lovind-o până la lacrimi pe Sinica, atunci când cineva se încumeta să-i mai povestească cele ce se spuneau pe seama sa... Sinica plângea de se zguduia cămaşa de pe ea şi nu înţelegea de ce mătuşa vrea s-o distrugă, nu înţelegea ce avea cu ea…

Spati auzi şi el unele din aceste zvonuri, dar nu ştia ce să creadă. Sinica-i spuse despre Marusia că aceasta are darul minciunii şi al înfloriturilor, că învrăjbea pe toată lumea, numai să capete ceva, şi, când se afla adevărul, ,,punea coada pe spinare şi pleca în alt sat”. Se spunea că odată învrăjbise lumea cu bârfelile şi intrigile ei într-atât încât era gata să se facă răscoală, dar, când se dezmeticiseră cele două tabere, dându-şi seama cine e vinovatul, voiseră s-o linşeze. Dar ea era deja fugită  în alt sat, cu alt bărbat.

 Totuşi, şarpele geloziei se strecură pe nesimţite în sufletul lui Spati. Acesta nu aveu tragere de inimă să trudească la această casă şubredă, când părinţii lui aveau una din cele mai frumoase găspodării în care îşi agonisiseră munca de o viaţă. Pe urmă, se gândi că bătrânii ar fi ,,păzit-o” mai bine pe nevastă-sa. Dând crezare unor zvonuri, Spati se duse acasă băut şi îşi bătu femeia aşa de rău, încât se spunea c-o o vecină alergase disperată la ea ca să n-o omoare, şi o găsise cu capul spart de un perete însângerat. Tot această cumătră povesti că Sinica i-ar fi spus că bărbatul gelos ,,îi băgase mâna şi-o scosese plină de sînge din măruntaiele femeii”, după care plecase băut în stradă, noaptea, în faţa casei lui Vaniuşa, strigând să audă toată mahalaua să-i lase femeia în pace! Până la urmă, Vaniuşa, care se însurase şi el cu o lipoveancă bălană, ieşi în uliţă şi-l convinse pe Spati, că el nu mai are nimic cu femeia lui!

Contrar impresiei Sinicăi, Vaniuşa se purta blând în casă şi în sat, şi tocmai ,,salvatorul„ ei, care ,,se purtase cu mânuşi” se dovedea bătăuş…

Sinica ducea o luptă neîncetată, chiar şi în somn, să-l convingă pe Spati ,,să pună jos câte un danac”, adică să taie câte unul din viţeii socrilor şi să-l vândă, pentru a cumpăra uşi, ferestre, ciment, ca să întărească această magherniţă ce sta să se surpe peste ei. Dar cireada de o sută de vite, cât se vorbea că ar avea flăcăul de însurat, se dovedi a fi cu mult mai mică, abia douăzeci-treizeci de capete, şi acelea aparţinând bătrânului...

Pe Sinica, socru-său, Tatarciuc, n-o putea suferi când venea pe la ei şi-i mângâia viţeii: i se părea că, de îndată ce-i mângâie pe boturile moi, a şi pus un fel de pecete pe ei, ca şi când i-ar fi însemnat pentru tăiere… Bătrânul, „cirotic”, avea o vie de peste peste două hectare, ce făcea sute de vedre de vin şi se spunea că nu băuse niciodată apă, din tinereţe. Poate de aceea avea ciroză şi făcea uneori, crize hepatice, zăcând prin şanţuri ori prin bătătură, ridicându-se singur după ce zăcea ceasuri în şir. Pe Spati nu-l suferise niciodată, deoarece îi intrase în cap că bătrâna nu-l făcuse cu el.  Spati îşi aducea aminte cum, la cinci ani se băgase sub pat, iarna, ca să mănânce ,,poame”, cum spunea el strugurilor stafidiţi, şi cum îl prinsese tată-său şi-l snopise în bătaie cu o joardă, de-i lăsase numai vânătăi. Niciodată, bătrânul nu-i dăruise nici un ban ca să-şi ia dulciuri; doar Darca, uneori, pe ascuns.

Cum Tatarciuc nu voia să-i dea vite de tăiere, Spati, forţat de nevasta care nici nu mai voia să trăiască cu el altfel, se ducea noaptea pe grind, pe unde ştia că-şi ţine tată-său vitele şi tăia câte una. Căra animalul sacrificat în şareta unui văr, care-l ajuta şi care-şi primea şi el partea.

        Când tată-său, află că chiar fiu-său îi căsăpeşte noaptea viţeii şi-i vinde, se duse şi depuse o plângere la poliţie. Spati se certă atât de rău cu el, încât îi puse un cuţit la beregată. Noroc că sări bătrâna, Darca, să-i despartă. Dar ura dintre cei doi creştea, alimentată de Sinica, ce-l ,,toca marunt” pe Spati, şantajându-l că nu se culcă cu el, până nu-i aduce alt şi alt viţel de vânzare, ameninţându-l ba că-l părăseşte, ba că fuge cu altul, jucând un joc periculos, căci bărbatul era ,,nebun după ea” şi în stare de orice.

        Văzând că pe Spati nu prea-l trage inima să muncească la această nouă gospodărie, Sinica aciuase la ea o rudă venită din satul ei, un fost puşcăriaş, cu care se ducea noaptea cu o căruţă şi furau de la un fost lagăr de deţinuţi politici desfiinţat, ce mai rămăsese de furat în urma localnicilor care luaseră aproape totul: uşi, ferestre, căzi, chiuvete. Ei mai găsiră doar cărămidă veche, bucăţi de beton armat pentru subzidire, la temelie.

        Sinica pleca noaptea pe lună cu acest Gaspar şi se întorcea dimineaţa, cu ce apuca. Ziua construiau, lipeau pereţii cu lut, văruiau. Gaspar părea că nu cere pentru munca lui decât băutură şi tutun. Spati refuza să meargă cu cei doi, spunând că n-a furat în viaţa lui şi nu vrea să intre-n puşcărie. Sinica-l repezi, că ar trebui să ,,pună jos” mai mulţi ,,danaci”, să-i vândă, ca să-şi reconstruiască izba, dacă vrea să nu fure. Spati aduse doar băutură şi mâncare de la bătrâni, pentru muncitori. Gaspar deveni tot mai scandalagiu şi violent, încât Sinica nu mai avu nopţi liniştite. Musafirul dormea singur în bucătărie, dar părea că n-avea somn niciodată.

Spati auzi prin sat că Marusia împrăştiase zvonul că ar fi urmărit căruţa celor doi, noaptea, şi că Gaspar ba ar fi răsturna-o pe Sinica peste grămezile de moloz, ba că ,,o proptea de copaci”, ba chiar şi în căruţa oprită sau chiar din mersul cailor ar fi forţat-o, iar ea ţipa de se auzea peste ape, dar numai Spati nu auzea nimic ! Iar ei ,,nu-i plăcea deloc, sărăcuţa!”

Marusia mai spuse că Spati era ,,flăcău bătrân şi nu putea să-şi mulţumească nevasta”. Marusia ura pe toată lumea, pentru că ea avusese nelegitim zeci de bărbaţi şi voia să arate că toată lumea e ca ea. Ca peţitoare, pe mulţi îi ,,unise”, dar şi pe mulţi îi despărţise...

Gaspar o şantaja că, dacă Sinica nu-i dă tot mai multă băutură, îi spune lui Spati de relaţia lor. Ba mai mult, îl ţinea şi pe Spati nedormit, ca să nu fie singur la pahar în nopţile în care nu căra materiale, căci el bea neîncetat şi parcă nu avea niciodată somn. Bietul Spati moţăia amarnic pe scaun, închidea ochii şi chiar sforăia, în timp ce Gaspar îl trezea: ,,Brrr! Ho, prrr!” de parcă strunea caii de la căruţă. Văzând că gazda nu rezista la nesomn şi că nu se mai străduia să aducă îndeajuns de multe sticle cu vin, ca să-l mai trezească pe somnoros, într-una din nopţi, îi spuse :

        - Sinica n-a fost fată mare când ai luat-o ! Era doar o copiliţă când am dezvirginat-o într-o şură de fân! I-am spus c-o omor, dacă-i spune mă-sii! Pe urmă, a-nceput să-i placă...

        Lui Spati îi sări deodată piroteala!

        După cele auzite, Spati se ridică cu ochii holbaţi, ameninţător, de pe scaun.  Gaspar însă îl domoli: ,,Şezi binişor, puişor!”şi scoase un şiş de la brâu, apăsă pe un buton şi lama ieşi, sclipind în lumina galbenă a becului. Gaspar îi turnă un pahar şi i-l arătă, ameninţător. Spati, vrând-nevrând îl turnă pe gât, musafirul mai turnă încă unul şi încă unul, iar gazda le goli sub ameninţarea şişului. Apoi, Spati se duse în camera lui, dărâmat sufleteşte, şi-i spuse nevestei cele auzite. Sinica negă totul, dar se duse dis-de dimineaţă la poliţie. Şeful de post veni în aceeaşi dimineaţă şi-i puse în vedere străinului să părăsească satul, ba îl şi duse cu maşina poliţiei până la comună, după care îi arătă direcţie de plecare, pe jos, înspre Sulina.

        Totuşi, scandalurile din cocioaba proaspeţilor căsătoriţi nu mai avură sfârşit. Spati veni mereu băut de la părinţii lui, ba puse de câteva ori mâna pe un par şi bătu în neştire, ore în şir, un cal dăruit, în sfârşit de Tatarciuc, ba o snopi  pe Sinica, izbind-o cu capul de pereţi până aceştia rămăseseră înroşiţi de sângele ei, dând crezare bârfelor răspândite de Marusia.

        Cum toate rudele lui Spati o blestemară pe Sinica, care ,,după ce veni în curu gol şi se mai tăvăli şi cu Gaspar”, Sinica hotărî să vândă casa aceasta, şi, cu banii luaţi pe ea, să-şi cumpere o alta, în satul ei de baştină. Se hotărî să plece. Spati încercă s-o oprească, chemă chiar şi preotul, care-i sfătui să se împace, deoarece aşteptau un copil, dar Sinica îi arătă preotului corpul gol, plin de vânătăi, capul spart, peste tot şi preotul îngenunche, spuse o rugăciune la icoană şi plecă fără să mai spună un cuvânt.

Casa, povestire de Paul Sârbu (partea a 3-a, ultima)

(partea a 3-a, ultima)

        Până la urmă, Spati  o lăsă să plece, dar, după o lună de stat în singurătate, în bezna colibei reparată doar pe jumătate, nu mai putu să îndure, mai ales că ajunse la el vestea că Sinica născuse un băiat. Nu mai putu să rabde şi se duse beat criţă în satul ei natal, fericit că avea un copil, cinstind cu rachiu pe toată lumea pe care o întâlnea. Se împăcară, făcură alte planuri de viitor... Apoi se întoarse, bătu în cuie o scândură pe casă: ,,De vânzare”, mai luă în saci tot ce putu să care pe vapor, găini, porc, scaune, perne, plăpumi şi multe altele şi se mută în satul nevestei. Voise să care şi calul dat de Tatarciuc, dar nu-l primiră cu el pe vapor şi-i dădu drumul pe grinduri...

        Făcură doar un ,,botez în caz de urgenţă”, care se făcea doar în cazuri deosebite, în timp de război ori dacă mama era în puşcătie, cum spuse preotul, care citi o ceremonie scurtă, fără naşi de botez, fără petrecere, ,,doar să fie copilul încreştinat”.

Nu după mult timp,  se întoarseră amândoi (ea lăsă pruncul câteva zile în grija mamă-sii, Parasca), se tocmiră şi vândură casa mai degrabă la un preţ mic şi plecară din nou în satul ei, locuind, deocamndată, cu chirie. Toate acestea se petrecură repede şi fără ştirea lui Tatarciuc. Sinica îl  trimise apoi pe Spati la mamă-sa, Darca, să-i ceară restul de bani pentru a cumpăra altă casă în satul ei, căci acolo erau mai scumpe decât în mijlocul Deltei.

         La început, Darca nici nu vru să audă! Îi spuse fiului că Sinica, după ce-şi va lua alt acoperământ deasupra capului, în satul ei, între rudele ei, îl va goni ca pe un străin!

Sinica, supărată de refuzul soacrei, lipsi tot mai multe seri de acasă, lăsând copilul singur în leagăn, spre groaza lui Spati, care o căuta disperat prin beznă în unele nopţi ploioase, întunecate, de toamnă, în care orbecăia, nevăzând drumul. Erau nopţi lungi cu ceaţă deasă, de ,,puteai să-ţi bagi degetele-n ochi”, în care şi bura. Nu se vedeau nici stele, nici puţinele becuri de pe uliţele satului, care nu răzbăteau prin pâclă. Spati o căută disperat, ca liliecii, mai mult simţind şi urmând un fir nevăzut, o legătură sufletească între el şi ea. Copilul plângea acasă în leagăn, sub o lampă chioară, din perete. Spati se mai întoarse din când în când să vadă ce face micuţul Adi, să vadă dacă venise mama, şi cât e ceasul. Ornicul acela mare din perete îl tortura. Minutele în care ea nu se întorcea îl tăiau ca atunci când spinteci un peşte.  Spati se întorcea din nou în bezna uliţelor. Veni iar acasă şi iar găsi doar copilul plângând. Luă ceasul, care devenise unealtă de tortură, şi-l sfărmă de perete. Simţea din toată fiinţa lui că umbla cu altul. Era în perioada în care avea ,,furia laptelui”, de după naştere, şi o furie hormonală... Ea îl ameninţase că, dacă nu aduce bani de la bătrâni, pentru cumpărarea şi refacerea cocioabei în care sta decomndată cu chirie, va trăi cu altul... Juca un joc periculos cu Spati, împingând lucrurile în extrem. Spati se îmbătă, nemaiputând îndura chinul sufletesc, intuiţia clară că îl înşeală cu altul... Merse în ogradă, fără să ştie de ce, rupse cu mâinile gâtul unui curcan, ca să se mai răcorească, se năclăi de sângele păsării, apoi plecă la discotecă, unde bănui că e Sinica. Cei de acolo, văzându-l beat şi plin de sânge, căutându-şi nevasta,  crezură că deja a ucis-o şi că e mînjit de sângele ei. Unii îi spuseră că ar putea s-o găsească în casa unui sergent-major care lucrează la frontieră şi care stă cu chirie la Anghelina lui Harlaşa.  Năuc, bătu în uşa acestuia, şi, cum nu-i deschise nimeni, trânti un picior aşa de tare, încât uşa sări din ţâţâni. La lumina unei veioze îi văzu pe amândoi goi, în pat. Sergentul reuşui într-o clipită să-şi ia hainele într-o mână şi să dea buzna afară, pe lângă Spati, afară în ploaia măruntă, neprimind decât un pumn în bărbie. Dar Spati tăbărî cu pumnii şi picioarele asupra Sinicăi, ce nici nu mai ţipa, de spaimă. O scoase afară, în uliţa întunecată, aproape goală, doar cu o bluziţă pe ea, ,,mânînd-o doar în şuturi şi pumni”. Femeia, în picioarele goale, aluneca pe nămol, cădea, bărbatul iar o ridica de păr şi o lovea. Doar câini lătrau pe uliţa pustie, în noapte şi ploaia care se înteţi. De ruşine să n-o audă şi s-o vadă careva, femeia icnea surd la lovuiturile primite. Ajunseră acasă în bojdeuca din marginea satului, unde copilul, simţind parcă durerea mamei, ţipă alarmat şi mai strident ca niciodată. Casa era într-un un loc pustiu, unde nu-i putea auzi nimeni, dar, chiar de i-ar fi auzit, tot ,,nu se băgau în casa omului”.

        Bărbatul o târî în coliba lor, aproape leşinată. O lăsă să zacă pe pământul rece, în frig. Femeia gemu în întunericul odăii, în care abia mai pâlpâia, fumegând fitilul ars.Copilul ţipa. Spati căpăta în priviri o lucire demenţială, roşiatică, atunci când era băut şi gelos. Se duse afară, dezlegă câinele şi luă lanţul. Se întoarse şi începu să-şi bată femeia, domol, fără furie, pe spate, pe pulpe, în cap, unde nimerea. Când obosea, se mai oprea puţin să tragă din ţigara pe care o lăsase pe marginea unei farfurii de mâncare, nespălată. Femeia leşinată, încetă să mai icnească. Dar bărbatul continua s-o lovească, fără nici o grabă, mecanic, ca şi când avea de plătit o datorie, pentru că aşa cerea firea. Doar copilul tresărea şi sughişa în pătuţ, de parcă el ar fi fost lovit. Bărbatul o lăsă acolo pe pământul rece, însângerată, îi desfăcu picioarele şi o posaedă sălbatic, simţind că în clipa aceea era toată a lui, îi aparţinea numai lui, pe vecie. Spre ora patru dimineaţa, femeia se trezi din leşin, năucită. Flacăra lămpii se stinsese, nu mai avea petrol. Spati aprinse un rest de la lumânarea lor de cununie. Aduse apă caldă într-un lighean şi o ajută să-şi spele cheagurile de sânge de pe ea. O aşeză pe patul cu saltea de paie.

        Ea oftă, parcă resemnată. El se apropie de ea, o mângâie pe păr şi simţi că-i îngheţaseră picături de sânge pe şuviţele bălane, îngălate.

        Câinele de afară urla a pagubă lângă uşă, ca un câine strigoi, ieşit parcă din gropile din cimitir. Spati auzi şi ţipătul unei buhe care se izbise in geamul colibei şi se temu să nu fie semn de rău. Copilul începu iar să plângă. Spati îl puse lângă femeia zdrobită, dezvelindu-i sânii şi dându-i să sugă, mânjindu-se şi el de sângele mamei. Copilul supse flămând şi lacom şi, când se sătură, tăcu.

        Lui Spati i se făcu o milă nesfârşită de tot ce se întâmplă. Nu înţelegea ea că viaţa lui nu făcea nici cât un fir de praf fără ea, nu pricepea că ei amândoi erau una şi a-i despărţi însemna a tăia un singur trup în două şi a ucide amândpuă părţile? Singurul fel de a supravieţui era să trăiască împreună, altfel piereau împreună!

 Spati plânse şi el, îndelung şi calm, lângă lumânarea de cununie, ce pâlpâia pe sfârşite, şi spuse că se duce la Darca şi ori o omoară, ori aduce banii. Nu vrea să i se destrame familia din pricina acelor bani! Să stea doar cuminte ea şi să-l aştepte! Să nu se mai răzbune pe el în felul acesta!

Pentru Spati nu valorau nimic banii bătrânei, agonisiţi cu sudoare după o viaţă întreagă de chin, nu valorau nimic toate averile de pe pământ! Toate acestea mai aveau un preţ dacă mai puteau s-o ţină alături de el pe Sinica! E drept că ar fi vrut s-o ţină acolo, în Deltă, între ai lui, că în acest sat străin i se părea că o poate pierde mai lesne, dar n-avea ce face... Darca se gândi că, decât să stea banii în bancă şi feciorul ei ori să se despartă, ori să se omoare, ori să cadă fără scăpare în alcoolism, mai bine e să-i dea, ca să mai trăiască fie şi un an lângă femeia lui şi alături de copilul lor. Deşi, toată lumea îi spusese că Sinica, după ce-şi va lua casă cu agoniseala ei de o viaţă, îl va izgoni pe Spati !

Spati, învăţat de Sinica, îi ceru bătrânei plata pentru ,,cei treizeci de ani” în care o ajutase la munca gospodăriei, la crescutul animalelor. Până la urmă, nu de frică, pentru că Spati-i puse, la ceartă, lama cuţitului mumă-sii la gât (nu-i păsa ei de moarte!), ci de durere sufletească, Darca fu de acord să meargă cu el la oraş,  şi să-i dea restul de bani, fără să ştie bătrânul.

        Nimeni nu crezuse că Darca va scoate munca ei de o viaţă din bancă, dar aceasta se gândi că anii fiului ei trec şi tinereţea acestuia trece şi va rămâne singur ca mulţi bărbaţi din neamul ei, căzuţi în beţie şi părăsiţi de femei, fără nici un rost pe lume!...

        În primăvară, Sinica începu o muncă şi mai grea, merse la cariera de piatră din apropiere, încărcă singură pietre mari pentru temelia casei, căra zilnic câteva căruţe, lăsând copilul închis în casă. Spati muncea cu ziua, să câştige ceva bani! Sinica făcu hernie. Pe Spati tot nu-l trăgea inima să se opintească din greu pentru această dărăpănătură, nou cumpărată, dar Sinica îl ameninţă că, dacă e trândav, va găsi ea pe unul s-o ajute! Dar Spati se supără şi-i mai dădu  o bătaie, chiar în satul ei şi-n mijlocul rudelor ei, care ,,nu se băgau”, pentru că Spati aducea adesea de la bătrânii lui, buturi de carne şi damigene cu vin.   

        Banii nu numai că se terminară, dar aveau şi datorii.

        După atâtea sacrificii ale Darcăi, aceasta speră că, în sfârşit, lucrurile vor merge bine. Dar nu fu aşa ! Se auzi din nou că Sinica-l acuză pe Spati, cu cinsprezece ani mai în vârstă decât ea, că ,,e bătrânog şi nu mai e în stare, de atâta beţie”. Sinica îi spusese în faţă că ,,nu pentru el îl luase, ci pentru vaci, nu pentru el, ci ca să-şi cumpere casă cu vitele lui”. Şi apoi, dacă s-ar mai duce la Darca să mai aducă ceva bănet pentru tencuială, mobilă, şi altele, i-ar rămâne credincioasă în veci! Spati se îmbătă şi, pierzându-şi minţile de furie, aflând că, de fapt, planul ei fusese casa, se duse şi începu să sfarme cu toporul uşile noi, ferestrele, soba, tot ce investise în casă. Când veni Sinica de la cărat piatră şi sări la el, să-l oprească a mai dărâma casa, o snopi în bătaie. Femeia fugi peste grădini, ţipând, la fraţii ei. Sinica scoase dovadă de la medicul legist şi-l dădu în judecată pe Spati, care veni la Darca, zdrobit sufleteşte. La tribunal, Sinica câştigă copilul, care se da, de obicei mamei. Dar partajul casei nu se dezbătuse. Se părea că Spati, aducând dovezi că izba fusese cumpărată din banii Darcăi, avea câştig de cauză.

 Totuşi, veniră curând veşti că Sinica dă semne de nebunie. Făcuse un zid de cărămidă împărţind casa în două. Cealaltă jumătate, a lui Spati se surpa sau o dărâmase ea - acolo creşteau bălării printre care sâsâiau şerpi. Apoi veniră şi alte zvonuri ciudate, cum că voise să se arunce de pe creasta casei, că o părăsise şi cel cu care trăia, care emigrase, spunea ea, în America... Nu mai primea pe nimeni, se izolase total de lume, se spunea că doar un fost puşcăriaş se mai ducea pe la ea, doar el ,,ştia cum s-o ia”, întâi ,,o bătea şi apoi o f...”. Spati se mai duse o dată în satul ei. Ea nu-l primi (,,De ce-ai mai venit?!”), dar Parasca îi dădu lui copilul să-l crească, în ciuda hotărârii judecătoreşti, spunând că ea nu mai  avea posibilităţi, în timp ce Sinica, internată de câteva ori la psihiatrie, părea rătăcită de cap. Lui Spati i se făcu milă şi n-o mai chemă la tribunal în legătură cu partajul casei, căci, se părea, din cauza asta se declanşase boala ei. Copilul  fu  crescut de Darca. Apoi se mai auzi că Sinica fu internată din nou, dar reuşise să fugă din spital. Sta singură în dărăpănătura ei, fără lumină, căci i se tăiase curentul electric pentru neplata facturii, doar Parasca îi mai ducea câte ceva de mâncare. Marusia îşi aminti că Parasca nu avusese voie de la doctori să mai facă alţi copii, şi, totuşi, în tinereţe, Parasca rămăsese din nou însărcinată şi o născuse pe Sinica. Mulţi o jigniseră pe fată, atunci când se certau, spunându-i că ,,o să ajungă în cămaşă cu mâneci lungi, ca mă-sa”.

         Ultima oară când se duse Spati pe la ea, o găsi noaptea, ascunsă-n beci. Auzind-o gemând acolo, Spati scoase capacul de la pivniţă şi coborî treptele scării cu o lumânare în mână, urmat de Parasca.. Sinica zăcea într-o beznă totală, pe nişte cârpe, într-un ungher. Era mai cald decât în camera de deasupra, unde bătea un vânt rece prin ferestrele sparte … Spati o rugă să se întoarcă în satul lui din Deltă. Murise între timp şi Tatarciuc, şi voia să-şi crească copilul împreună, iar această casă, sau ce mai rămăsese din ea, se gândea s-o vândă. Sinica răspunse cu ochii holbaţi şi părul răvăşit :

        - Dacă vinzi casa asta eu o să pier. Pentru asta am trăit! Simt că sufletul meu rămâne aici, ca-ntr-un mormânt, în pivniţa asta ! Iar eu voi umbla în afara casei ăsteia, ca o moartă...

        Deodată, Sinica, avu sentimentul că toată casa se clatină, ca în urma unui cutremur şi că acoperişul deja e luat de o furtună şi totul se năruie, iar ea rămâne îngropată sub dărâmături !

        După ce plecară Spati şi Parasca, Sinica avu noaptea un coşmar, ce se repetă aproape în toate nopţile ce urmară: se făcea că, mereu şi mereu,  ca în urma unui blestem, ea se chinuia să construiască o casă mare, cât o vilă, cu multe etaje... Dar nu reuşea niciodată s-o termine, ba nu avea bani, ba se dărâma, de parcă era o făcătură de nedezlegat, ca în acea legendă cu meşterul Manole!...

         După câţiva ani se mai duse Marusia în acel sat, la nişte rude. Auzise că uneori, noaptea venea din oraşul alăturat, cu o cursă de călători, Gora cu câte un prieten, beţi, o violau până dimineaţa, când plecau cu aceeaşi cursă.       Dărăpănătura Sinicăi se năruia neîncetat într-o margine de sat, unde nu-i auzea nimeni ţipetele. Dar, chiar dacă ar fi auzit-o, tot n-ar fi sărit nimeni s-o apere. Toată lumea spunea prin sat că ,,Sinica a înebunit”, că a intrat într-un magazin şi a bătut-o pe vânzătoare, spunând că e magazinul ei… A lovit-o cu un par, încât i-a rupt mâinile. A venit poliţia, apoi salvarea şi au internat-o iar la psihiatrie o lună… (Doctorii spuneau că Sinica a rămas blocată în timpul când fusese vânzătoare la un magazin doar câteva săptămâni, după care fusese dată afară pentru că greşea calculele. Fusese nivelul cel mai de sus al vieţii ei!)

Toţi îi spuseseră Marusiei că e mai bine să nu o viziteze pe Sinica, deoarece nu se ştie în ce toane o găseşte şi ar fi în stare de orice... Dar Marusia se duse. Casa era aproape prăbuşită, o bucată de tavan era căzut, de se vedea soarele prin  pod. Dar în cămară era curat, Sinica era dolofană, cu părul vopsit roşcat, îmbrăcată curat, cu nişte muşcate roşii ca nişte cheaguri de sânge la fereastră. Marusiei i se păru că totul e în regulă.

        - Ai venit să-mi vezi casa ? o întrebă Sinica. Am o casă mare, frumoasă!... La fiecare etaj locuieşte câte un bărbat al meu... Cu toţi trei am câte o fetiţă... Am trei copii...

        - Ce bărbaţi?!... întrebă cu glas stins de uimire Marusia, încercând să priceapă dacă Sinica râde de ea sau vorbeşte serios...

        - Pă, nu ştii ? La etajul întîi stă Hubati care are părul cârlionţat, ca nişte inele de aur, prin care-mi trec toate degetele... Mătuşă Marusia, ce mai face Hubati, am auzit că s-a însurat cu fata lui Savelea, bogătanul?...

        - Aşa e, Sinico, au şi un copilaş... Da’ cine ziceai că mai stă în... casa asta... a ta?...

- La etajul, doi stă Pavel, învăţătorul, care locuia pe vremuri cu chirie, acum are şi el loc în casă, la mine, nu mai trebuie să ne ferim de nimeni, şi la al treilea cat e Vaniuşa, pescarul cu braţe de fier, care-i bătea toţi flăcăii din sat pentru mine... Toţi sunt acum bărbaţii mei... Şi casa asta a mea se află într-un cimitir,... mătuşă...

        - Dar de Spati ce ştii? mai întrebă încet, uluită, Marusia.

        - Nu mai ştiu nimic... Ba ştiu doar că rămsesem însărcinată cu el şi mi-am scos sarcina cu o coasă, dar, pe urmă, m-am vindecat...

      - Dar de Adiţă, băiatul tău? îndrăzni, cu glas scăzut, să întrebe Marusia...Copilul tău, Adiţă...

        - Eu n-am nici un copil Adiţă... Am, parcă, un nepoţel cu numele ăsta... Dar el nu e la mine în casa asta      

        - Bine, Sinico, spuse Marusia înspăimântată, făcându-şi cruce, eu te las cu Dumnezeu...

        - Vezi să nu calci florile de pe aleea asta din cimitir, când pleci, mătuşă, că mă chinui în fiecare zi să le ud, îi mai spuse Sinica, petrecând-o pe Marusia, care mai aruncă o privire îndurerată spre dărăpănătura căreia-i luase vântul jumătate din acoperiş, lăsând să se vadă căpriorii putreziţi şi tavanul surpat de ploi...