"Ţin la tine şi fără să fiu beată!"


BLOGĂRISME CARE ÎMI PLAC

Am lăsat deoparte Tratatul de banalitate (numai despre asta nu e!), al lui Nicolas Grimaldi, şi ziceam să mă dau un pic pe net să îmi mai relaxez creieri. Din plictiseală în plictiseală, am ajuns pe siteul Christinei, care, la18 ani, după cum îi declară pe blog, scrie despre prietenul-băiat al ei aşa: 

"Acesta este Ştefan. El este unul dintre cei mai buni prieteni-băieţi ai mei (dacă nu cel mai bun, momentan) şi aseară când îl luam în braţe şi-i spuneam că eu ţin la el ca un prieten şi că e prietenul meu cel mai bun nu mă credea şi zicea că sunt beată. Na, bă, că ţin la tine şi fără să fiu beată!" (Textul complet, aici)

Impresionantă sinceritate... Şi am rămas după aceea să mă gândesc la momentele mele de naivitate, când credeam, şi eu, că prieteniile astea între sexe diferite sunt posibile şi de durată. Apoi mi-am aminitit de postarea de aici despre Înfrăţire. Câtă potrivire cu postarea mea! Şi câtă prietenie poate să încapă în această frază, care trădează o stare de invidiat, dar şi cu un imens potenţial exploziv: Na, bă, că ţin la tine şi fără să fiu beată!

Să fiţi iubiţi, dragilor!  :)

Nu mă mai întorc în seara asta la Tratat despre banalitate... Rămâne pe mâine, când, poate, o să scriu şi ce e cu această carte...  

"Cu curul legat de gât"

BLOGĂRISME CARE ÎMI PLAC

O bloggeriţă, pe numele ei Dreaming Jewel, are revelaţii în metrou şi spaime are tot acolo. Dar mai are şi tupeul comparaţiilor. Aşa e când lumea se întoarce cu fundul în sus :))

 "...cum mergeam eu aşa, zic, ochii mei cei fără ocupaţie cad pe o femeie care şedea pe scaun. Sau pe scaune ar trebui să zic dat fiind volumul de spaţiu ocupat. Acuma, asta e o nenorocire pentru care oamenii nu sunt răspunzători întotdeauna, căci, dacă te îngraşi atât de tare, poa să fie şi o problemă de genetică sau de glande, fără neapărată legătură cu lăcomia. Da problema era alta. Problema era că femeia avea o bluză decoltată, cu vedere la Marele Canion care se schiţa între sânii lăbărţaţi pe care un sutien enorm se muncea de zor să îi ţină la un loc. Efectul era de-a dreptul sinistru.

Cum că vă povestesc eu vouă? Sunt departe de a fi o femeie îngustă în şolduri: dacă mi-aş vârî curul într-un sutien, probabil că ar arăta cam ca ţâţele femeii ăleia. Aşa uriaşe şi lăbărţate, cu şanţul ăla tectonic între ele, erau ca un cur, nu doar la figurat ci şi la propriu. Ca să fim drepţi cu biata femeie,  nu părea altminteri că ar fi vrut să fie provocatoare. Probabil încercase şi ea să-şi mai îmbunătăţească aspectul pe unde se putea, cu rezultatul că arăta ca şi cum ar fi umblat prin lume cu un cur atârnat de gât."

Tot textul aici. Nu uitaţi să citiţi şi comentariile aferente. :))

Jules et Jim (1962)



sau
DRUMUL PÂNĂ LA PĂTRATUL AMOROS

“Jules et Jim” - un film despre o perioadă aparte, când lumea Europei occidentale încetase, pentru o vreme, să mai stea sub constrângerile istoriei, parcă pregătindu-se de cele 2 războaie mondiale.

Doi tineri scriitori, unul francez - Jim, altul neamţ – Jules, leagă o mare prietenie şi duc o viaţă boemă, ambele greu de găsit azi. Până la apariţia femeii Catherine (Jeanne Moreau), cei doi bărbaţi sunt cufundaţi în obsesiile lor artistice, mai presus de istorie, mai liberi. Independenţa lor sentimentală însă se duce dracului când frivolitatea feminină îşi vâră coada sexy.

O vreme, ai senzaţia că îşi merită soarta cel mai slab, apoi, când deja filmul nu mai are aplombul iniţial, realizezi că regizorul François Truffaut le pune celor doi masculi partitura looserilor în braţe, condamnându-i astfel să se facă de răs pentru slăbiciunile lor.

OK, nu sunt primii artişti care îşi pierd capul după o fufă, plină de figuri, instabilă emoţional, superficială şi rea de muscă, dar fascinaţia filmului constă în alăturarea celor doi, în esenţă diferiţi, care nu reuşesc să strunească animalul din ea.

Inadaptarea şi incapacitatea masculină de a renunţa măcar unul dintre ei la pradă” îi determină să accepte triunghiul amoros, ba, mai mult, e ditamai pătratul, la un moment dat, pentru că apare un al treilea amant, tolerat şi el de Jules şi Jim. Uitasem: Catherine e căsătorită, oficial (plus copil), cu Jules, mai interesant pentru ea, la început, fiind mai fragil, mai complexat. Gelozie? Ce e aia? Aminteam la început de pacea dinaintea furtunii primului război mondial, reflectată în film. Ei bine, cei trei rămân în afara istoriei, neatinşi de tragediile maselor, dar se reîntâlnesc, după război, să îşi ducă tragediile lor personale până la capăt.

Atmosfera filmului e dominată de o lentoare a mişcărilor, pasiunile fiind mai mult rostite decât expuse, ceea ce dovedeşte talentul lui Truffaut de a masca fieberea sub capacul abia tremurat al oalei sub presiune.

Mai ales pentru traiul boem dinainte de război, mi-a plăcut acest film. Când sentimentele, şi explicaţiile, şi compromisurile lor încep să se încurce, concentrarea mi-a scăzut. Poate pentru că nu suportam să îi văd pe fraierii ăia doi făcuţi ţăndări de păsărica în cauză? Sau pentru că era evident că unul, cel puţin, trebuia să şi-o ia în freza aia a lui de început de secol 20 ? :)