The Graduate (1967)



Prima parte, interesantă, controversată. A doua, o dulcegărie de tip romance, care distruge toată starea incitantă instalată la început. 

Tânărul absolvent de 20 de ani (Dustin Hoffman) are o aventură cu o femeie din anturajul vechilor prieteni de familie ai părinţilor lui. Doamna Robinson (Anne Bancroft) are zvâc şi strategie bărbăteşti de  vânare sexuală şi, din singurătate pare-se, se oferă (sic!) inocentului. Prospătura virgină refuză atacul doamnei, într-o primă fază. Dar, decât nimic, mai bine o frumuseţe pe cale de dispariţie. Ea se mulţumeşte doar cu raporturile sexuale din hotel, el ar vrea să se raporteze şi la altceva decât tăvăleala, unde funcţiona pe post de maşină cu dotare erectilă. Disputa dintre cei doi este şi dramatică, şi comică, după ce amândoi îşi acceptă rolurile unul faţă de celălalt, dar şi faţă de societatea de care se ascund.

După ce apare fiica doamnei Robinson, filmul cade în penibil, din punctul meu de vedere. Până aici, îl vedem pe Ben cuprins de îndoieli, panicat (de unde şi comedia), curajos dar şi fericit de pleaşca dezmăţată care îi căzu pe cap. După asta, Ben (Dustin), imediat după prima întâlnire cu tînăra Elaine Robinson, se îndrăgosteşte de ea. Ca şi cum experienţa avută cu mama tipei nu l-a maturizat deloc. Acţiunea filmului, deşi se complică, se reduce la o schemă tipic americănească, în care nici Dustin Hoffman nu mai are mare lucru de jucat.

Pentru prima parte, recomand fierbinte The Graduate. Dacă n-aveţi nerv pentru partea a 2-a, când apare tinerica, închideţi şi intraţi să vedeţi ce mai e nou pe blogul ăsta. :-)

Trei dintre multele curiozităţi legate de film:
1. în 2007, the American Film Institute a cotat creaţia pe locul 17, într-un clasament al celor mai bune filme din toate timpurile
2. Replica "Mrs. Robinson, you're trying to seduce me. Aren't you?" e pe locul 5 în topul celor mai bune 100 de replici de film.
3. În film apare pentru prima dată compoziţia, fără versuri, "Mrs. Robinson" făcută mega hit un an mai târziu, de Simon and Garfunkel. Piesa se numea iniţial "Mrs. Roosvelt" şi era despre Eleanor Roosevelt.

Cu mâna între picioarele ospătăriţei


În 15 minute spărsese 2 pahare şi vărsase unul peste barmanul bărbos. M-am dus la ea şi am întrebat-o la ureche ce salariu are. Unul minuscul, ca pentru o studentă care abia se pornise în lumea Marelui Oraş. Bacşişurile - foarte subţiri şi rare.  De statură mică, dar cu ochi pătrunzători, fata adaugă un zâmbet nedumerit-strălucitor la răspunsul ei despre salariu.

O iau de mână şi o invit la masa noastră de zănatici. Ce bea? Nimic. Trebuie să bei pentru că oricum te dă afară. Un şefuleţ al locului chiar vine, imediat, şi îi spune că e ultima ei seara acolo. Dau un telefon scurt şi îi promit un salariu dublu la barul prietenului meu. Nu că aş vrea să mă dau mare. Nu mă crede. Vine la masa noastră, totuşi, face cunoştinţă cu ceilalţi. Doi dintre ei se hlizesc a tâmpiţi insinuanţi. Marian, nu. Ea zâmbeşte şi se joacă încurcată cu “biscuitele” din faţa ei, pe care e inscripţionată, că e trendy, o oarecare ideogramă roşie. Acceptă un pahar de vin şi zâmbeşte pierdută între două slujbe. 

Ne spune că mâine e ziua ei de naştere. Schiţăm un “La mulţi ani” leşinat.

Sub masă e sticla de vin cu care venise Marian, “că la chioşc e mai ieftin”. Marian e smeker de cartier şi ştie. Vrea să îi toarne un pahar şi ei. O roagă să îi dea voie să ia sticla de sub masă. Printre picioarele ei. “Ca să nu se prindă jupânii”. Fata zâmbeşte tolerant-strălucitor şi îi oferă un “nu” înfiorător de cuminte. Îi torn eu fetei din altă sticlă de pe masă.

          Marian se ridică şi pleacă, fără nici o explicaţie, fără să îl mai întâlnim de atunci. Se opreşte, obosit, după 6 luni într-un bar rătăcit din Islanda. Acolo, de un an, cel mai mare succes la public îl are cu o melodie tristă, simplă şi mediocră: “Cu mâna între picioarele ospătăriţei”.

          Ospătăriţa a plecat şi ea acasă aproape imediat după Marian, zâmbind simplu şi mediocru, cu cartea mea de vizită, mototolită în palmă.

          Azi, fata se căsătoreşte în Japonia cu un peruan. Aşa mi-a scris în mailul de ieri, primul şi singurul semn de la ea, după întâlnirea din bar. De fapt, în mesaj, ţinea mai mult să îmi mulţumească pentru invitaţia la masa noastră şi pentru urările de “La mulţi ani” de acum un an şi jumătate.

(Am scris textul ăsta acum doi ani, când eram convins că unii oameni, în care eu credeam, sunt creativi şi inteligenţi. Acum mi-am amintit de el şi de greşeala mea de atunci, din care a rămas doar pre-textele ei.)