Unde se duc veveritele când mor?



Din gândurile bloggărite ale lui Ciprian cel mutat în America, colegul meu de facultate:

"Ma plimbam ieri pe la Frelinghuysen Arboretum, depasisem cercul magic de 100 de pasi departare de parcare si din toata foiala de cetateni (chinezi) iesiti duminica dupa-masa la soare, in parc, aproape ca n-a mai ramas nimic. Eram iarasi (aproape) singur, prin paduricea racoroasa, burdusita de veverite si chipmunks.

Si-atunci m-a lovit intrebarea: unde se duc toate veveritele astea cand mor? Adica,  fac stop cardiac si cad din copac, cu ochii dati peste cap? Celelalte veverite le ingroapa? Sau le mananca? Isi fac testamentul, sa lase urmasilor harta cu locurile unde sunt ingropate nucile si ghinda? Veveritele merg in Rai sau, unele dintre ele (si stiu eu sigur una, pe care am observat-o ca e rautacioasa), mai merg si in Iad?"

La care gânduri ale lui, adaug şi întrebările mele: dar Chip şi Dale? Ele merg în Iadul sau în Raiul Desenelor Animate, căci, în periculoasa lor extremă drăgălăşenie, au fost şi ele răutăcioase cu Pluto? :-) 

Aştept, halind nişte alune, răspunsurile voastre pe adresa redacţiei. :-)

P.S. Poate acum, după acest text încifrat, vor fi mai bine înţeleşi bărbaţii care îşi strigă în public iubitele "Veveriţa mea, hai, vino şi dă-mi un pup!". Ei, săracii, vă zic eu, care am văzut la desene animate de nu aţi crede, ei, de fapt, strigă la toată lumea: "E o scorpie asta mică, dar acum nu am ce să fac. Dacă nu o pup pe botişorul ăsta de fiară a pădurii, îmi face iar mizerii cu prietenii" :-)

Tania scrie că are un tată fericit

Jucându-se, săptămâna trecută, cu un scurt text compus în engleză, ca să îşi impresioneze mama (cu un motiv foarte pragmatic!), Tania aruncă, la mijlocul acelei descrieri, "My daddy is a happy person". Nu mie îmi era destinat bileţelul, doar întâmplarea a făcut să îl citesc. De atunci mă întreb cum simt copiii că părinţii lor sunt sau nu fericiţi. Cum află ei chestia asta acum, când nici părinţii nu mai au timp să îşi pună asemenea întrebări, târâţi de graba tot mai deasă a ultimilor o sută de ani? Au copiii acel simţ al profunzimii pe care oamenii mari îl pierd în timp? E vorba de intuiţia inocenţei prin care cel mic ajunge, nemijlocit, la marile lucruri?

Asta mă gândeam, la volan fiind, spre casă, refuzând prăfuita muzică de la România Cultural, după ce mi-am lăsat copilul la şcoală.

OK, Tania a avut dreptate, dar restul pătinţilor?... Cu restul ce se întâmplă?...

P.S. Poate că unii se vor întreba de ce nu mă iau pe mine ca exemplu să aflu răspunsul. Iată de ce: la 10 ani, eu habar n-aveam de engleză :-)