"Să mă cac pe mine de uimire"

Un furnizor de pitici gratis (pare-se din Iaşi), al cărui punct de vedere îl susţin, cel puţin în proporţie de 85%, ne zice despre ce aşteaptă el de la filme. Dacă nu sunteţi admiratori ai stilului "Paraziţii", e de preferat să staţi departe de siteul lui şi să vă mulţumiţi cu fragmentul extras de mine.

"Urăsc filmele inspirate din fapte reale. Urăsc orice ficţiune inspirată din fapte reale. E un căcat. În primul rând, orice e inspirat din fapte reale. Şi Star Wars. Există stele şi războaie! Fapte reale. Dar nu e asta. Nu văd utilitatea. Dacă vreau realism de doi bani mă uit la  „Noră pentru Mama”. Nu dom’le, eu nu vreau chestii născute din mediul înconjurător. Vreau să văd chestii inspirate din mintea bolnavă a unui dement. Vreau să văd rahaturi aşa de fanteziste încât să mă cac pe mine de uimire. Să mi se scurgă o bală şi să zic: „la asemenea rahat dement nici nu speram că aş fi putut să mă gândesc cu creierul meu mic şi neted. Acesta este un rahat foarte dement. Are un grad de demenţă nesperat de ridicat acest rahat. Nu seamnănă cu nimic din viaţa reală. E o gură de aer proaspăt rahatu’ ăsta dement!”. Vreau să văd un trailer la care să scrie „bazat pe imaginaţia unui nebun”. M-ar convinge să văd filmul."

Pe când oamenii erau mai creativi


Este evident că oamenii, pe măsură ce se avântă în tehnologie, în civilizaţie, îşi pierd imaginaţia. Dacă vă uitaţi cu atenţie ce creaţii, ce “imaginaţii” recomandă, deci apreciază, paginile ziarelor în lume, veţi descoperi că, deşi nemarginită – aşa se spune, nu? – mintea ipochimenului modern nu mai basculează de mult mari idei. Lauda se îndreaptă către nişte teme, luate şi reluate din toate poziţiile, în vreme ce felul în care ele sunt tratate, re-stilizate, mai diferă uneori – asta fiind, totuşi, de bine.

Am citit zilele trecute “Oamenii negri şi nisipurile rosii”, scrisă acum aproape 50 de ani, de cercetătorul Charles Mountford, subintitulată “Călătorii prin deşertul Australiei”. M-a surprins, înainte de toate, felul în care ei îşi imaginează lumea prezentă şi trecutul lor. E clar că ei trăiesc în altă lume, cu un alt creier, miros altfel, calcă, se hrănesc şi mor diferit. Nu i-am înţeles şi nu cred că mai avem vreo şansă să acoperim distanţa care ne desparte. Ni s-a deteriorat, dracului, toate simţurile originare şi ne-au năpădit datoriile la bancă şi gadgeturile, care mai de care mai alienante.

Câteva fapte.

 Orificiul anal, o poartă spre cunoaştere. 

Ca să plece într-o mare călătorie iniţiatică, vraciul-ucenic trebuia să îşi supună spiritul unei mari schimbari. Prima dată, se ridica din trup şi devenea şoim-vultur, pentru ca “apoi să se întoarcă complet pe dos (ca o mănuşă) vârându-şi capul prin orificiul anal. Prin această metamorfoză penele se aflau în interiorul corpului, aripile deveneau picioare, iar, la rândul lor, picioarele stăteau acolo unde era locul aripilor”.

Nu există viaţă după viaţă

Ei nu cred într-o viaţă viitoare. Totul moare de la sine, pur şi simplu din prea multă epuizare. Kuranul, spiritul omului, este scos, după 3 luni, de 2 vraci, din corp mortului şi e aşezat într-un corp viu. Astfel, numai devine un pericol pentru comunitate şi revigorează alt individ, obligatoriu, de aceeaşi vârstă cu cel dispărut. Pe masură ce omul viu îmbătrâneşte, spiritul se senilizează odată cu acesta şi devine slab şi inofensiv, încheiindu-şi pentru totdeauna existenţa, distrus fiind de un spirit mai puternic, al nopţii, fără să mai fi nevoie de intervenţia vraciului.

Politeţe în faţa monstrului

Fiindcă soţiei autorului i-a plăcut un loc, stăpânul tribului îi dăruieşte acea bucată de pământ, urmând ca omul negru să se mute în altă parte cu tot tribul lui. Dar ce se va întâmpla cu soţul ei, pentru că şarpele legendar, stăpânul locului, îi mănâncă pe cei care nu erau “de-ai casei”? Atunci sălbaticul îl ia de mână pe omul de ştiinţă alb şi îl prezintă şarpelui, chiar la reşedinţa acestuia, o groapă adâncă, plină cu apă, spunându-i:

- Acesta e kurta (fratele meu mai mare) de mult cu Numidi. El prieten la om negru, tu nu trebuie să ataci pe el. 

Furia-i o glumă bună

Furia nestăpănită a cuiva e luată drept glumă de toată lumea: bărbaţi, femei, copii râd în hohote, când cineva îşi pierde cumpătul. “Vinovatul” mai are o singură şansă să se salveze – să se trântească pe jos, acoperit de hohotele celorlalţi, şi să urle de ciudă. Cum ar fi, dacă, şi la noi, s-ar întâmpla aşa ceva? Poate ar ieşi un mare şi gingaş vacarm … :)))

Supuşii animismului

Copacii = trupurile transformate ale unor eroi din vremurile legendare, albiile pâraielor = urmele şerpilor gingantici, care au trecut prin aceste ţinuturi, dealurile = grămezi de pământ aruncate afară de femei în timpul unei istovitoare munci (dintr-o legendă extraordinară, prin aploarea conflictului luat între soţi şi soţii – mi-ar lua mult să o povestesc aici). Fiecare loc are o legendă, fiecare ridicătură de pământ, fiecare copac sau fir de iarbă vorbesc despre imemoriale întâmplări trăibile azi prin repovestirea lor, cu respect, teamă (uneori) şi admiraţie. 

"Oamenii negri şi nisipurile roşii - Călătorii prin deşertul Australiei", de Charles Mountford, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962

În completarea ideii mele, un text al lui Andrei Pleşu găsit pe net, chiar după ce am terminat postarea asta: "Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu! mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii." Întregul text aici.