"Scrisori către fiul meu"


 În 2002, ajungeam cu o gaşcă destul de mare de prieteni, într-o casă din Moeciu, aşa-zis pensiune, unde ne gândisem noi, îndemnaţi şi de localitatea tot mai trendy atunci, să ne petrecem Revelionul. Acolo, în podul mansardat, cu miros încă proaspăt de brad, m-am refugiat, două după-amiezi pline, să citesc, uitând complet de distracţiile de la parter, primul roman cu Harry Potter.

De atunci, nici o carte nu m-a mai fascinat aşa cum a reuşit “Scrisori pentru fiul meu”, a lui Gabriel Liiceanu, şi nu puţine au fost volumele care mi-au trecut pe sub ochi în toţi aceşti ani. Harry Potter şi tatăl Liiceanu. Două personaje care îşi descoperă şi îşi experimentează lumea lor şi pe a celorlalţi. Două “aforisme” – în distincţia găsită de Liiceanu în textul, mic şi nebăgat în seamă, al lui Derrida (vei înţelege sensul exact spre sfârşitul volumului).

Nu am citit nici o cronică la această carte, deci nu ştiu cum a fost ea primită şi nici nu mor de curiozitate să aflu asta. :-)

Eu nu l-am identificat pe autorul rândurilor cu eroul lor. Poate să existe o suprapunere perfectă între cei doi, dar preferat să ascult vocea unui tată către fiul său. Relaţia dintre cei doi este una a neînţelegerii, dar nu îndeajuns de bine exprimată. Adevărata profunzime şi esenţa  dezacordului dintre cei doi rămâne suspendată între sensuri, e lăsată la voia intuiţiei fiecăruia. Ca cititor, uiţi de multe ori premisa acestor scrisori: nevoia chinuitoare a unui părinte de a transmite copilului său istoria familiei, cu evenimentele şi afectele ei. O nevoie ţâşnită şi din eterna şi mărturisita frică de Meta-fizic.

Pe de altă parte,înţelegerea trecutului nu reprezintă doar recuperarea şi proiecţia lui înainte, ci aceasta este adusă ca martor al apărării faţă de acuzaţiile, pe care părintele, aşa îmi pare mie, le acceptă formal şi le expune aici.  Tatăl vrea să explice, să povestască, obiectiv, şi, mai mult chiar, prin actul straniu al creaţiei, vrea să se explice, încă o dată, pe sine. Cine a apucat vreodată să scrie câteva rânduri despre el, dar nu într-un CV, inevitabil a rămas blocat în alternative. Ce să scrii şi cum să scrii despre tine şi despre viaţa ta? În fapt, expeditorul scrisorilor se retrăieşte în fiecare rând. Voluptatea scrisului se simte în toate paginile. Dacă e să îi dau crezare lui Dan C. Mihăilescu, când afirma, într-un interviu radiofonic, că filozoful s-a îndreptat spre literatură pentru că nu a reuşit în construirea unui nou sistem filozofic, atunci pot să îmi imaginez imensa bucurie pe care “mânuitorul” de idei a simţit-o când se abandona cald-tumultoasei stări de creaţie literară.

Mă retrag curând din această postare, dar nu înainte de a-mi re-mărturisi admiraţia pentru această carte, pentru subiectul ei, pentru stilul fluent şi cotropitor de rafinat, pentru încrederea şi respectul arătate cititorilor ei.

Mă gândeam, înainte de a începe să-mi dau cu părerea despre volum, că poate cel mai bine ar fi să citez şi câteva fragmente din el, dar… pe care? Am renunţat: prea multe sunt. Unul, însă, îmi trebuie, am nevoie de el :-) . Acesta îmi susţine, şi entuziasmul meu, de aici, şi pe al autorului, din “Scrisori către fiul meu”,: “Trăiam, ca şi acum, cu nevoia de a-mi împărtăşi bucuriile

Bucuraţi-vă, deci, măcar aşa cum am făcut-o eu!  :-)