Magica îndobitocire a privirii


„Cel mai mult îmi place să călătoresc mergând, afectiv, pe urmele cuiva: ale unei fiinţe iubite, ale unui autor care m-a marcat şi care dă, cu viaţa lui, un sens călătoriei mele. Urăsc curiozitatea egal distribuită a turiştilor de pretutindeni, neutralitatea lor, căscatul uniform al gurii, pe scurt îndobitocirea privirii. (...) Filmele americane sunt atât de multe şi au spus atâtea despre realitatea americană, încât se pare că la faţa locului nu mai e nimic de văzut. America mea privită din fotoliu şi înţeleasă din cărţi este pesemente mult mai bogată decât modelul ei real

Aşa îşi începe Gabriel Liiceanu “Scrisori pentru fiul meu”. Până la acest text, eram aproape convins că sunt singurul dobitoc pământean care gândeşte în acest fel. Am fost deseori subiectul unor ironii tandre, când îmi sfătuiam prietenii să nu ne aruncăm în cine ştie ce incursiune turistice, pentru că avem destule poze pe net. O spuneam pe jumătate în glumă, însă în spatele ei se afla această convingere, că ştiu (ca şi ei) deja acele locuri, văzute din toate unghiurile la televizor, că mai bine căutăm nişte locuri cu un trecut şi păstrătoare de sensuri, oricare ar fi ele.

Prima dată mi-am dat seama de "boala" mea la Londra. Ajuns la 6 ani după Revoluţie, în faţa Big Ben-ului, nu am avut nici un fel de “oau!” senzorial sau intelectual. La a 2-a vizită în Anglia, deja eram „de-al casei”. Sunt, totuşi, câteva locuri pe care aş vrea să le văd, chiar dacă le ştiu din filme, documentare sau artistice, sau din cărţi. Nu fac acum lista lor, dar am să revin asupra subiectului, sigur.

Poate că problema mea (iată că nu o am doar eu!) este că asimilez enorm tot ce îmi intră în spaţiul vizual, că mă las, conşient, consumat de contactul cu o imagine, încât, firesc, biata de ea nu mai are ce să ofere a 2-a oară. Şi atunci este normal ca individul, care îşi trăieşte la acest nivel întâlnirile, să aibă reţineri în faţa locului comun, concret sau abstract, şi să se entuziasmeze, aparent fără măsură, dând nas în nas cu Neprevăzutul Seducător (nu vorbesc de femei aici!). Seducător, pentru propriile-i valori şi aşteptări, fiindcă, până la urmă, este vorba de uimire şi de cât eşti de disponibil către uimire (pe acelaşi subiect şi aici).

Să nu încurcăm borcanele... explorării: aici nu intră în discuţie locurile, care, odata descoperite, rămân pe lista marilor iubiri/cuceriri ale exploratorului. Pentru mine, reticent călător, marile cuceriri ale ultimilor ani: Sulina şi Veneţia, chiar în această ordine. 

Aşadar, nu sunt singurul anormal la fazele astea. Uau!! Aţi crede că mă bucur, dar nu e aşa. Mă gândesc deja la o strategie care să îmi scoată prietenii de sub magica îndobitocire a privirii”. :)))

Ne vedem mâine aici. Azi am de terminat “Scrisori către fiul meu”.