Idioţenia zilei de 26.01.2009

"Dacă ar fi trăit, azi Ceauşescu ar fi împlinit 91 de ani" au behăit azi toate buletinele de ştiri ale zilei. Şi?!... Care-i treaba?... Niciodată nu a fost explicat rostul acestei ipoteze. Şi ce-i cu asta, băi jurnaliştilor, căutători se senzaţioanal gratuit în toate găurile lumii?



Fire and Ice (2008)


Balonul de săpun “Cheia” 

Tensiunea din titlul nu se regăseşte deloc în acţiunea filmului. Regie stângace, mişcare penibilă de cameră, montaj, pe măsura primelor două. Tema dragonilor nemiloşi, chiar dacă are potenţial (măcar pentru copii) se pierde aiurea într-un talmeş-balmeş, din care abia dacă rămâi cu o idee-două.

Îmi pare rău că o spun, dar clasa actorilor străini se vede de la distanţă, chiar şi în această (co-)producţie mediocră. Oana Pellea reuşeşte, uneori, să modeleze personajul său, însă ceilalţi parcă atunci sunt aduşi de la aeroport pe platourile de filmare şi se caută în fiecare replică. Extraordinarul Răzvan Vasilescu (sunt fan) nu reuşeşte aici să se acomodeze în rolul trădătorului. Păcat! Cel mai lipsit de autenticitate: Ovidiu Niculescu, regele Quilok. O surpriză plăcută, dacă funcţionează acest cuvânt pentru “Fire and Ice”, a fost Cabral Ibacka*. Atât cât a avut el ca rol, a încercat să-l stoarcă după cât l-au dus puterile.

Nota bene: scenele de luptă sunt un adevărat festin de umor involuntar, la capitolul regie.

Totuşi, şi ceva de bine: decorurile exterioare îşi fac treaba, adică pe mine m-au convins (interioarelor le-au găsit o soluţie ieftină – sunt toate în întuneric sau semiîntuneric, că doar Evul Mediu de aia era supranumit şi “ev întunecat”).

Deşi mă aşteptam ca efectele speciale să fie penibile, realizarea lor m-a contrazis, în mare măsură. Mişcarea arătărilor înaripate dădea bine, natural, pe cerul albastru... românesc. :-)

Puse una peste alta, filmul este prea slab să devină vreun reper pentru împătimiţii genului fantasy. După ce te uiţi, cu admiraţie, la “The legend of the Seeker”, să iau un simplu exemplu, numai din curiozitate “sinucigaşă” (ca a mea) poţi să pierzi timpul cu “Fire and Ice”. Din acest motiv am şi scris despre film, dacă aveţi copii, prieteni, fraţi sau colegi care vor să vadă această creaţie promovată excesiv, faceţi-le un bine şi daţi-le alt film. 

* Nu îl cunosc, personal, pe Cabral şi nu l-am mai văzut vreodată jucând în alt film.

Match Point (2005)


O telenovelă concentrată, nimic altceva.

Scrisă şi regizată de Woody Allen, are un subiect sufocant de predictibil. Nici senzuala şi expresiva Scarlett Johanson nu scoate filmul din banalitate. Dialogurile din telenovela românească “Regina” sunt brilliante pe lângă cele din Match Point.

Subiectul, şi el pirpiriu: un tenisman, fost promiţător, dar neîncrezător în forţele proprii ajunge în înalta societate londoneză, ca antrenor de tenis într-un club select. După ce pune ochii pe o tânără dintr-o bogată familie, găseşte ca e mai atractivă Nola, logodnica viitorului cumnat, interpretată de Scarlett Johanson. Infidelul îşi vede de nebuniile lui cu blonda apetisantă până o lasă gravidă (în timp ce nevastă-sa, nici cu tratamente nu reuşeşte).

Ce să o mai lungesc... Individul nu vrea să îşi abandoneze noul statut, după ce amanta îl ameninţă ca va da totul în vileag. Aşa că o ucide, în urma unui plan de 2 lei, care - aici da surpriză! - îi reuşeşte. Scapă de acuzaţiile poliţiei, deşi anchetatorul are (draguţă faza!) intuiţia adevărului din spatele crimei.

Tot aranjamentul conflictului e mult prea artificial. Ok, eroul avusese o viaţă grea, iar acum descoperă deliciile confortului aristocratic, dar arată, nene regizorule, cum suferea el, ce probleme are omul acum, în noua poziţie, ca să îl accept în fapta lui extremă. Nu, trecerea dintr-un mediu în altul, de la săracie la îndestulare, este extrem de superficială. Eroul, interpretat de Jonathan Rhys Mezers, nu are un trecut bine exprimat, să îl simţi în agitaţia lui prezentă. Actorul nu joacă prost (bun este în "Velvet Goldmine"), dar nici nu dă pe-afară.

Ispita Nola Rice stă mai bine la capitolul credibilitate, dar este întrecută de departe de soţia agasantă şi fadă (Emily Mortimer).

Odată cu asocierea între o minge de tenis şi o verighetă, în metafora “neşansa se poate transforma oricând în şansă, mi s-a făcut milă, la propriu, de efortul ratat al unui artist (genial, altădată). 

Jurnal de român în America


Când credeam că twitterul e doar o vrăjeală ieftină, azi mi l-a adus din State, direct în laptop, pe colegul meu de facultate Ciprian, de la care nu mai aveam veşti de muultă vreme. Aici îi găsiţi însemnările despre acomodarea lui cu traiul din America. A plecat acolo prin loteria vizelor. Voi reveni la el (şi la anii de facultate) cât de curând, foarte curând. Bine te-am (re-)găsit, Ciprian!  :-)

Iată, ca o degustare, un fragment despre ultima lui întâlnire cu România:

<< În România, dacă nu eşti în vreo în altă dregătorie, atunci eşti Vedetă. Şi dacă nu eşti nici una, nici alta, îţi mai rămâne să caşti gura la televizor. Unora le place, altora nu. Nimeni nu ştie ce e de făcut. E o fatalitate. România este perplexantă fiindcă tot încercăm să o cântărim cu ocaua civilizaţiilor vestice. Comparaţiile cu societăţile de după graniţa de Vest sau cu Planeta Îndepărtată America duce la oftaturi şi deznădejdea unei cauze pierdute. Ceea ce e greşit: România are (i)logica ei, e un animal din altă specie decât Europa Occidentală sau America din susul hărţii.
De aceea, printre deciziile pe care le-am luat cu ocazia Anului Nou 2009, a fost şi aceasta: să încetez să mai încerc a înţelege ţara de unde am plecat, să nu mai comentez ce se întâmplă acolo, să nu mă mai intereseze. Desigur, în continuare avem familii şi prieteni, care se întâmplă să trăiască într-o ţară bizară.
"Acasă", însă, este aici.>>
 
P. S. Sublinierea cu roşu îmi aparţine.