"Notes from the Underworld" - Persephone's Bees




Tineti minte numele trupei - Persephone's Bees, in care rusoaiaca Angelina Moysov e compozitoare, textiera si sefa. 
Iata ce scrie pe blogul ei fata, in timp ce isi pregatesc al doilea album:

"And so, the process began, and, while in the studio, I started to read two books. One is the book by producer Phil Ramone 'Making Records' and the other "Thoughts on Art" by Leonardo Da Vinci (it's in Russian - not sure what exactly it's called).
Anyway, Phil Ramone's book helped me to understand the process of making a record a lot better (Tom turned me onto this book), and the one by Leonardo reflected my own thoughts on my personal relation to the art in general. Both books are saving my life.
The thing is I never understood why when we record, not when I write the song, but when we're in the studio finishing writing, arranging and recording it, I feel so psychotic as though my soul, my heart, my mind are turned inside out - it's all raw, and it hurts. The feeling evolves to an extreme amount of joy, making me high, joy that is hard to describe, that beats any feeling in the world. These two extremes had happened to me when we worked on our own before we made a record with the talented producer Eric Valentine, then while we were recording with him and now, while we're producing our next record."

Normal ca va ganditi la cartile care ii ghideaza in creatiile lor pe marii compozitori in 2 note din Romania. Nu va mai ganditi, ascultati melodiile de mai jos si cautati album lor "Notes from the Underworld"


P.S. Fotografia este insotita de o nota in cel mai pur spirit rusesc: "Bottle of vodka (was everywhere!) and us.


"Amintiri din Casa Morţilor" - Dostoievski


Alexandr Petrovici, eroul cărţii, are 2 obsesii fundamentale cât timp îşi petrece viaţa în lagărul siberian, în urma unei crime pasionale. 

Prima obsesie e să cunoască, deci să studieze, temperamentele umane pe care le întâlneşte. Stă atent, ca la o vânătoare, să tragă cât mai mult din experienţa altora în trăirea lui. Îi urmăreşte că un detectiv, parcă pregătindu-şi viitoarea scriere (cum face şi Soljeniţîn în Gulagul). În acest fel, întâlneşti toate firile umane, de la cei mai josnici: criminali, hoţi, traficanţi ("contrabandistul lucrează din pasiune, din vocaţie. În felul lui e un artist"), la cei mai jucăuşi, cu memoria golită, voluntar sau nu, de crimele pentru care au fost condamnaţi. De fapt, joaca, jocul, disimularea îi caracterizează pe mulţi dintre criminali, care apelează la ele tocmai pentru funcţia lor cathartica - "De unde era să îmi închipui pe atunci că ar fi în stare cineva să înjure şi să se certe numai din plăcere, pentru a petrece, găsind în asta prilej de distracţie, de exerciţiu plăcut, de delectare! (...) Dialecticianul bun de gură şi mester la înjurături se bucură de mare stimă. Aproape că îl aplaudau că pe un actor"

A doua obsesie se petrece pe taramnul iertării (nu, doar Dostoievski este marele iertător al secolului 19?) - "...sunt convins că şi faimosul sistem celular nu atinge decât un scop aparent şi iluzoriu. El stoarce din criminal toată puterea şi energia, îi zdruncină şi le vlăguieşte sufletul satind în el spaimă, pentru că apoi să infatisese societăţii o mumie morală, un semidependent în chimp de model de îndreptare şi căinţa." sau "Niciodată un om din popor nu-l învinuieşte pe condamnat, oricât de înfiorătoare i-ar fi fapta, şi îl iartă, fiindcă ştie că îndură îndeajuns pentru ea. Şi cred că nu-i întâmplător faptul că tot poporul din întreaga Rusie socoate crima o adevărată nenorocire şi pe ucigaş un năpăstuit."
Parte din clasa aristocratică a vremii, personajul face tot posibilul, într-un amestec de instinct şi deducţie, să îşi păstreze poziţia: orice înjosire l-ar fi coborât, paradoxal, în ochii celorlalţi, ai prăpădiţilor. Dintr-un alt unghi privind diferenţa de clasă, de educaţie, Dostoievski subliniază în repetate rânduri că "un om cult, osândit de lege la aceeaşi pedeapsă ca şi omul din popor, are adesea incomparabil mai mult de pierdut decât cel din urmă".

Mă opresc aici, pentru că e departe de mine ideea de a transforma aceste rânduri într-o, fie ea chiar şi mică, recenzie. Nu am vrut decât să pun pe tavă, în faţa preacinstiţilor dumneavoastră ochi, o carte care înfăţişează un univers depărtat nouă, în timp şi spaţiu, unde, la momentul descris în amintiri, nu se ajunsese la violenţa gulagului sovietic, unde oamenii, atât de diferiţi în esenţa lor, se reduceau la un ritm comun al vieţii, una total diferită de cea din afară lagărului. 
Lăsaţi dracului telecomanda şi citiţi. Părerea mea... :)

F.M. Dostoievski - Amintiri din Casa Morţilor, Editura Pro, 1995