Los Lunes Al Sol (2002)

Filmul e greu şi trist de cele mai multe ori, dacă îl vezi prin prisma bărbaţilor de peste 40 de ani, rămăşi peste noapte şomeri. Eu l-am văzut altfel: chiar şi aşa, fără slujbe, aceşti bărbaţi se consumă în speranţele lor până la capăt. Ei visează că totul se va schimba, se adună în acelaşi bar să bea, să discute de-ale lor, să glumească sau să îşi asume, pe cât sunt ei capabili, în plutirea lor tragică peste realitate, noile roluri pe care trebuie să le joace. Cea mai tare fază este când ei se duc să urmărească meciul dintr-o construcţie vecină stadionului: de acolo însă nu pot vedea când se marchează la o poartă din cauza unui acoperiş, aşa că aşteaptă uralele stadionului să afle dacă e sau nu gol.  

Nenorocul îi aduce împreună şi, ca într-un vârtej lent, se lasă cu toţii în el. "Ca nişte siamezi", cum remarca personajul cel mai visător - Santa. După ce unul dintre ei se sinucide, restul grupului recurge la un gest măreţ şi, împreună, ca un omagiu al celui dispărut, fură ceva. (veţi descoperi singuri ce)
Un film spaniol despre speranţa care nu doar că nu moare ultima, dar îi şi uneşte pe bărbaţi în visările şi în încercările lor, în răzbunările lor pe societatea care i-a dat deoparte. Şi din cauza asta devin simpatici, într-un film de mare excepţie.   

Le Déclin de l'Empire Américain (1986)


Lansat în 1986, filmul canadian a spart piaţa de film internaţională. De sub frunzele de arţar, toată trupa de realizatori ai filmului a demonstrat că se poate şi la ei, drept urmare au şi fost premiaţi internaţional. 

Un scenariu elegant, dens, în care intelectualii încearcă să îşi scuze, de la nivelul teoriei, faptele lor deloc ortodoxe. Sexul e tema principală a filmului. Intelectualii îl dezbat, dar îl şi fuck, pe îndelete - soft, sau pe fugă - dar dur, cu experimente, cu salturi dintr-un pat în altul la, adăpostul unor concepte, aparent valide, dar care, în faţa concretului imediat, se dovedesc fragile. 

Cu toate acestea, după ce află adevărul, lumea lor nu pare să se fi schimbat. Viaţa merge înainte, deşi cu toţii ştiu acum cine pe cine a înşelat. Din mulţimea de interpretări ale gesturilor lor, eu o prefer pe aceea în care ei apar destul de cretini în opţiunea lor de a merge mai departe şi de a ierta. Apar astfel pentru că universul lor uman e redus, iar ei sînt incapapibili de a părăsi micul grup care ştie defectele celorlalţi din mărturisirile făcute pe grupuri: femeie la femei, bărbat la bărbaţi. Asta poate fi o scuză. Sau poate nu, însă de aici începe, după mine, declinul societăţii moderne. Lasă, ba, că merge-aşa!

Femela atacă, sub iluzia independeţei, din toate poziţiile ceilalţi masculi sau se oferă lor drept victimă, dar se cuibăreşte apoi la pieptul soţului. Bărbatul "marchează" de fiecare dată când poate, dar se duce acasă şi îi declară dragoste soţiei. Poponarul e cel mai bun ascultător, doamna la 50 şi de ani suceşte minţile tînărului. Până la urmă, vorbele ei, ale scriitoarei, pot oferi o cheie a filmului: "Words are cheap, baby. Touch me!".

Dacă pornim de la premisa că totul e iluzie, dar şi că trebuie să ne gândim la morală până la urmă, ajungem să ne doară capul la sfârşit... un pic :) Dacă porniţi să vedeţi filmul, după ce trece durerea de cap, o să aveţi ce vorbi, pornind de la subiectul lui, mult timp după aceea. Să o parafrazez pe tanti scriitoarea: Words are cheap, baby. Watch the movie!