Vodka Lemon (2003)













Un film armenesc postcomunist care fi putut destul de usor sa fie romanesc postcomunist.
Aceeasi abordare: saracie, case darapanate, oameni marcati de vremurile grele trecute si de lipsa perspectivei, zbaterea si asteptarea totusi a unei perspective mai bune, copii plecati la munca instrainatate, fara sa reuseasca mare lucru, ba chiar ajung sa ceara ei bani de la parintii saraci lipiti ramasi acasa.

Cu toate astea, filmul m-a prins chiar de la inceput. Voiam sa vad cum arata viata in satul ala izolat din muntii Armeniei, pentru ca, asa cum am tot scris aici, ma fascineaza locurile departe de civilizatie. Poate, in plus, am prins si un moment din acelea, vorba bunului prieten Bogdan I.: “am avut chef de o drama”. Imdb-ul il categoriseste in primul rand la comedie, dar rareori e asa.

Un el si o ea, amandoi la varsta a 3-a, cu copii mari, vaduvi, ajung sa isi intersecteze vietile tot venind la cimitir. Intre timp, descoperim problemele lor: lipsa banilor, esecurile copiilor plecati “afara”, odraslele ramase in tara, fara vreo sansa dar zbatandu-se pentru un dolar in plus… Toti cauta “mai-binele”, unii mai cu aplomb, altii mai secatuiti, dar toti sunt manati de un optimism care mi-a adus aminte de al nostru de dupa Revolutie. Cei mai optimisti sunt totusi, asa cum se va vedea la final, cuplul de vaduvi (corect, atunci cam iesisera din iarna). Ca si cand asta ar zice ei in schimbul de priviri de la sfarsitul filmului: “prea am trecut noi prin multe in comunism sa (ne) abandonam acum in capitalism”.

Inevitabil, peisajele sunt placute. Cui ii place pustietatea. Inevitabil, sunt niste cadre, de mare simplitate si, prin asta, foarte puternice. Cui ii place cadrul "curat". La fel de inevitabil, in filmele noastre romanesti nu am prea vazut asa ceva.

Scaunele in zapada - de mare exceptie. Veti vedea ca ele sunt intregi, solide, par ca noi, in mare contrast cu interioarele caselor care aproape stau sa cada. Scaunele in zapada = simboluri ale civilizatiei inghitite si tolerate de natura. Asezate pe ele, oamenii se transforma in niste stapani, tacand solemn sau la taifas, siguri pe ei si pe intinderile inzapezite din jur. Locuintele sunt prea urate, prea jalnice sa fie folosite pentru momentele importante. Sunt casele oamenilor intr-atat de respingatoare incat acestia prefera gerul si stralucirea zapezii.

Daca vreodata aveti “chef de o drama”, nu una mare, ci cu mici, palide, pete de umor, daca vreti sa va convingeti ca nu doar la noi comunismul a distrus sanse, acest film se prea bine potriveste.

“Vodka Lemon” este un bar-magazin unde se vand bauturi alcoolice. Nu va spun insa unde este plasat acest bar, facut din scanduri, fara geamuri, in iarna armeneasca. O sa va mirati sigur si o sa va urmareasca mult timp cadrul respectiv…




Locomotiva Noimann - NICHITA DANILOV

(Birth Of A Goddess - Salvator Dali, 1960)


Din sacul fara fund al imaginatiei poetice


Delimitarea vis-realitate se scurge cand intr-o parte cand in alta, isi intinde brate bine camuflate in celalalt teritoriu din care se intoarce si mai plina de esente. Asta se intampla pe orizontala. Pe verticala, infipte si generate din panza aceasta a confuziilor intentionate, se ridica halucinatiile. Ele sunt cele declarate, constientizate de personaje, pentru ca restul transformarilor (de pe orizonala) sa fie cumva acceptate ca “obiective”.

Fiecare particula se poate metamorfoza. De fiecare data cand este enuntat un obiect si ti se pare ca autorul insista asupra lui, te poti astepta ca acel obiect sa o ia razna in alte forme, alte stari. “cifrele îşi agitau elitrele, scoţând un zgomot neplăcut. Îi intrau în nări, în ochi, în gură (… ) se zvârcoleau transformându-se din insecte în omizi păroase”. Regnurile, asa cum le stim noi, sunt desfiintate, un picior vorbeste, din trupul unei femei se cauta solutii pentru numerele de la loterie, in cavouri se trag adevarate chiolhanuri, la carciuma se nsc discutii cu aer caragialesc, facaturile diavolesti sunt unde nici gandesti, graviditatea (vezi Will Self) e o chestie relativa… De fapt, totul este relativ in roman.

Nu vreau sa intocmesc aici un inventar al transformarilor pentru ca astfel as fura la drumul mare din farmecul lecturii.

Cine a experimentat drogurile sau a citit texte din autori care au trait experiente de acest gen vor regasi in Locomotiva Noimann din plin contururi deformate non-stop, instabilitatea raportului spatiu-timp, pulverizarea intregului si exagerarea detaliului.

Danilov, poetul, isi aduce artileria specifica liricii sale si face din halucinatiile eroilor lui romanesti exercitii infinit mai valoroase literar decat stupizeniile tinerilor autori care se cacaie in romanele lor “existentiale” si minimaliste sa redea atmosfera "deliranta", cum ar veni, de pe vremea cand ei, ca autori, se drogau (??!) in intunecate, sordide garsoniere :)))

Inainte de incheiere, ce vede romancierul in cartea lui: “N-as zice ca e vorba de realism magic, ci mai degraba de unul psihologic. E vorba de asumarea sau, mai bine zis, accesarea unei anumite traditii, care incepe, sa zicem cu Rabelais, Cervantes, are tangenta cu romanul gotic englezesc, continua cu Poe, Gogol, Dostoievski, Flaubert, Canetti, Kafka, Celine, Joyce, Faulkner si Musil, se intersecteaza, in latura lui carnavalesca, cu Mateiu Caragiale, Creanga, si Principile lui Barbu, iar pe linia ironica trece prin Bulgakov, Eugen Ionescu, Becket, Borges, Marquez, Arghezi si Urmuz. Ar putea fi vorba totusi si de un realism magic al Balcanilor, dar atunci ar trebui sa includ pe lista si muzica lui Bregovic, proza lui Bulatovic, a lui Danilo Kiss si filmele lui Emir Kusturica sau de cele ale lui Fellini...” (dintr-un interviu in Suplimentul de Cultura)

Daca nu ar fi existat anumite pasaje de prea mult monolg interior, de prea mult vartej non-narativ, as fi spus ca Locomotiva Noimann este o carte care m-a uluit/placut de la cap la coada (cum ma asteptam dupa primele 50 de pagini). Asa, cu aceste fragmente, cand tensiunea din firul epic scade pe alocuri, nu pot sa spun decat ca romanul este o uriasa surpriza placuta pe care am descoperit-o in literele romanesti. Si careia i-am gandit o relectura la anu’, in vara, in liniste, in locuri departate de crizele economice modiale si mioritice…

Cititi-o! E foarte tare, ciudata, ca si cum ai calatori pe un suvoi de lapte, ba cald, ba rece, peste toate obiectele banale ale unui mare oras! :)










Mongolian ping-pong (2005)










Poezia pustietatilor mongole este devastatoare dar deloc apasatoare. Si parca pentru a contrabalansa imensitatea asta, dupa ce Bilike, copilul, gaseste o minge de ping-pong, intreaga miscare se concentreaza in jurul acestui mic obiect. Izolati de civilizatie, nimeni din familie nu stie ce este sfera alba. Bunica o crede o perla magica si norocoasa venita din cer, parintii sunt indiferenti, doar cei trei copii, Bilike si cei doi prietenii ai lui, sunt fascinati si obsedati de misterul ascuns in bila alba.

Ca niste cavaleri ai Evului Mediu o pazesc de o gasca a copiilor un pic mai mari si, motivati de o posibila insusire a ei, pornesc intr-o calatorie initiatica spre o destinatie aflata, fara ca ei sa stie, cam la capatul celalalt al lumii. De fapt, intalnirea cu neintelesul obiect devine pretext al maturizarii celor 3 copii. Prietenia si tradarea ei, spiritul de sacrificiu, curajul, explorarea de noi spatii sunt teme care se dezvolta intr-o maniera moderata, lipsita de grandoare dar atat de eficienta.

Nimic nu deranjeaza, vastitatea lumii de langa ei aproape ca dispare, se face mica in jurul dramelor copiilor de 13-14 ani. Aproape ca era sa scriu, “micile drame” ale copiilor, dar greseam pentru ca tot ce declanseaza mingea de ping-pong in viata lor este mare, important, decisiv, unic.

In paralel, ca fundal al agitatiei micutilor, apare imaginea familiei mongole, crescatoare de cai, traind in cortul-casa din mijlocul campiei. Obiceiurile de pe langa gospodarie, dorinta mare-mare a tatalui de a avea televizor (si cat se chinuie pentru asta!), vizita comis-voiajorului cu obiecte de la oras, visul fetei de a pleca la oras, indeletnicirile bunicii, sosirea circului si a cinematografului in campie, uimirea in fata unei reviste Elle (numita “carte”), politistul local, joaca inocenta a pustanilor si conflictul dintre gasti…

Uneori iti vine sa zambesti, alteori, ca european inghesuit intre blocuri, cu cablu si net "la botul calului", si obisnuit al aeroporturilor, te intrebi cum traiesc oamenii astia, cum pot sa fie atat de senini in asemenea conditii… Eu am vazut filmul si ca unul documentar, dorindu-mi foarte tare sa experimentez traiul de acolo dar… nu pentru mult timp! :)

Dominati de imaginea memorabila, de rolul ei hotarator in starea indusa de film dar si in evolutia intrigii, veti descoperi cu surprindere (si incantare sper!) ce solutie sonora gaseste regizorul in final. Me-se-rieee! :)

Un film frumos, cald si calm!

P.S. De acord cu nota de pe rottentomatoes.com, nu cu cea data de imdb.com.



As good as it gets vs.Whatever works


De vazut, comparativ, “As good as it gets” si “Whatever works”.

In ambele, obsedatii si neadaptatii incearca sa toarne lumea in matricele propriilor conceptii. In ambele, “nebunii”, stapani de stranii tabieturi, rateaza imblanzirea celorlalti, a “sanatosilor”, sfarsind prin a se gudura la picioarele animalului de casa care este “restul lumii” din... S.U.A. James L. Brooks, regizorul lui “As good as it gets”, o face cu umor, elegant, aranjaza pachete consistente de emotie intr-o constructie care nu se clatina nici o clipa. Mi-am dat seama cat de bun e filmul cu Jack Nicholson abia dupa ce am vazut uscaciunea lui Woody Allen, care se agata de acelasi subiect, dintr-o perspectiva, vrea el, mai academica, mai intelectualizata. No shit: inadaptarea poate sa poarte haine diferite, dar, goala, e la fel de hidoasa.

Fara sa fie un mare esec (din punctul meu de vedere), “Whatever works”, te taraste printr-un traseu obositor al unui discurs “teoretizant”, il lasa pe Larry David (co-scenarist la “Seinfeld”) sa fie acelasi, nesurprinzatorul si liniarul personaj din serialul “Curb your enthusiasm”. E drept ca aveam mereu senzatia ca pe Woody Allen il vedeam in toate replicile personajului principal Boris Yellnikoff, ceea ce ar insemna ca Larry David il joaca excelent pe Woody Allen. :)

“As good as it gets” e aproape un basm popular, pe cand “Whatever works” se da mai aproape, cu pasi mici, nedeclarati insa, de un postmodernism stalcit in prea mult schematism si intr-o fuga a replicilor catre ce?... Catre o comedie acceptabila, pe alocuri surprinzatoare, dar care nu se ridica, pe ansamblu, ca stare si concluzie, la tensiunea trairilor si a umorului sanatos din “As good as it gets”.

P.S. Luni (va) povestesc despre o frumusete de film cu copii, neamerican, neeuropean.



Unghiile: magie şi superstiţie la români





Manichiura este una dintre preocuparile majore ale insului traitor in mediul urban. Taranului, adancit cu mainile-n pamantul aspru sau cleios, ii vine a rade, hatru sau mirat, de ce doamnele si domnii de la oras dau bani grei ingrijitorilor de maini si unghii.
Materie prima
In ciuda acestei mirari, taranul a acordat de mult o grija speciala unghiilor. Dupa ce sunt taiate de-a lungul vietii, ele nu se arunca, ci se pastreaza pentru a fi aratate lui Sf. Petru. Acesta construieste din ele o trambita prin care cheama toate sufletele sau ridica un pod din ele.
Joi sau sambata
Doar in aceste zile trebuie taiate unghiile, acest lucru provocand plesnirea unui drac – lucru bun, la cat de multi par a salasui, bine-merci, printre noi :) In caz contrar, taietorul de unghii din alte zile devine uituc, are dureri de cap sau nu se va putea casatori. Nu pot sa explic exact, dar sunt sigur ca asa a si aparut moda unghiilor false. Fricoase din cale-afara de oprobriu comunitatii, fecioarele mai cochete si-au inventat acele penibile "proteze", permanent lungi, care sa mascheze pacatul retezarii unghiilor in alte zile.
Diavolul si Lumea Cealalta
Mortilor nu li se taie unghiile fiindca de ele se ajuta acestia sa urce la cer. De unde se poate trage usor concluzia ca, in aceasta viziune, drumul pana acolo nu e deloc floare la ureche, dar nici foarte greu, daca unghiile doar pot rezolva o asemenea obsesie de veacuri. Nici copiilor nu li se taie unghiile, pentru ca ei sa se poata apara impotriva diavolului. In unele zone ale Romaniei, la botez, unghiile noului nascut se pun in batista (dar nu imi mai amintesc ce se face mai departe cu ele).
Boala
In unghii sta si “esenta” bolii. Odata puse intr-o scorbura de copac, pacientul si-ar reveni, conform spuselor din batrani, mintenas. Mai parsiv-vrajitoreasca este partea in care, prin intermediul lor, boala dispare de la un om atacandu-l pe altul. Aici, recunoastem cu totii spiritul conciliant al romanilor, care, daca nu are o capra de omorat, gaseste el ceva cu unghiile macar sa faca :)
Mai sigur decat “6 din 49”
Taiate, unghiile unui geaman va pot duce la comori ascunse.
Bucatarie si O.R.L.
Desi pe cale de disparitie, pana nu de mult exista credinta ca unghia de la degetul mic, bine dezvoltata in lungime, putea tine loc de masura pentru sare, in bucatarie si in restaurantele mai fara pretentii, precum si de instrument pentru igiena urechii (cat mai) interne .
Arta la purtatoare
Mai nou, femeiushtile urbane au cazut in patima artei si isi picteaza cu mare elan unghiile de la maini si de la picioare. Plaja devine vara un adevarat salon de arta micro si kitschoasa. Se spune ca multele culori picasso-siene sucesc mintile barbatilor si, dintr-un orgoliu prost inteles, vor sa inlocuiasca manzgalelile dametelor cu niste pietricele de la un smeker Swarovski. Apoi, asa se spune, negreala adunata sub nu se mai vede de stralucirea lipita peste.
Poza-ilustratie: Nicolae Grigorescu, Fete lucrând la poartă, oil on canvas, Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti

Recomandare audio de weekend (14) Francis and the Lights

Francis and the Lights


Inca necunoscuti. Afara mai putin, la noi din belsug. Eclectici! Razvratiti! Impresionanti!



Veniti dinspre vocea lui Prince, trecuti prin Mika si Bowie, plus Peter Gabriel (sau, la alegere, Phil Collins), cu umbre de ritm din Hot Chip (dar mai aprig si mai categoric), Francis and the Lights suna fantastic de nou, dupa mine. Este adevarat ca si clipul este de o mare smekerie regizorala. Simplitatea lui m-a atras, una din aia enervanta, pentru unii. Iar sfarsitul filmuletului e pe masura desfasurarii lui :)


In acest interviu spune ca influenta cea mai mare in muzica lui vine dintr-o… carte: The Elements of Style by Strunk and White, (a writing guide). Dupa dezvaluirea acestei ciudate surse de inspiratie, m-am hotarat sa scriu 2 vorbe aici despre trupa Francis and the Lights, pentru cei care sunt in cautare de frumuseti muzicale, neconventionale, in acest caz.






Relu, multumesc pentru bunatatea si generozitatea :)) de a-mi fi aratat clipul lor dement…

Later edit. Mai jos e intr-un concert, unde se vede cam unde duce "nebunia" pentru muzica.



Iar aici ohohoooo!! Da!! Niste animale talentate, niste fiare cu muzica varsata in sange!!! :)



Inca de pe atunci VULPEA era VANATORUL - Herta Muller




Inca de pe atunci VULPEA era VANATORUL” (1992) confirma, in cronologia lecturilor mele, "Animalul inimii" (1994). Si aici, aglomerarea de meticulozitati intr-ale stilisticii impune un ritm stapanit al cititului. As fi tentat sa spun ca se citeste greu, dar orice satisfactie se resimte in functie de efortul depus, nu?

Dupa descrieri “mitraliate” ca aceasta, cu greu scoasa parca din zgarcenia autoarei: La capatul strazii se afla o rola mare de sarma, rugineste acolo. In jurul ei iarba e verde. In spatele rolei se ridica un gard. In curte un caine isi taraste lantul prin iarba.Cainele nu latra niciodata. Nimeni nu stie ce pazeste cainele. In zorii zilei si seara tarziu, cand se intuneca de-a binelea, vin militienii. Vorbesc cu cainele, il hranesc si nu-si fumeaza tigarile pana la capat”, poti da peste ceva de genul Pe banci stau barbati batrani, ei cauta umbre durabile, arborii de tisa insala, ei pastreaza umbrele tramvaielor, care trec doar o clipa, ca pe propria lor umbra. Dupa ce barbatii batrani s-au asezat, arborii le dau umbrelor drumul sa plece. Batranii deschid ziarul, soarele straluceste prin mainile lor; din razoare trandafiri pitici lumineaza prin hartia de ziar onduleul de pe fruntea dictatorului. Batranii sunt izolati. Nu citesc

(NOTA: Nu as putea sa citesc asa ceva in tren sau, si mai rau, in metrou – apropo de initiativa discutabila de a chema lumea sa citeasca in aglomeratele mijloace de transport de la noi)

Jocul “aproape – departe” se pastreaza si aici. Zarile se desfasoara cu fast: la celalalt capat al periferiei campul manca tot si fugea cu frunzele zarzavaturilor hat departe Cu lupa pare ca vine naratoarea si se arunca asupra obiectelor mici, cu microscopul metaforei si al comparatiei scotoceste in realitate (“In sudalma lumea e mica”), de unde ma gandeam eu ieri mergand pe strada: Ce energii si cata concentrare trebuie sa creasca intr-un om ca sa poata faca abstractie intr-un asa hal de dezastrele din jur? Si intrebarea nu e acuza, pentru ca sunt absolut de acord cu acesta modalitate de evadare.

Chiar mai mult decat in “Animalul Inimii”, “Inca de pe atunci…” desfasoara mai mult din harta tragediilor si frustrarile comunismului: nebagati in seama, oamenii mor in cabinele telefonice, iar distanta pana la moarte se masoara in cate tunsuri mai are barbatul de trait sau cate rochii de purtat mai are femeia, amenintarile se dau in scris si anonime, militieni ar putea fi buni dar nu prea au pornire, sexul se face in schimbul unei jachete, iar pe retina pisicilor vagaboande se inregistreaza actele sexuale ilicite (executate “politic” si “ierarhic”) ale unei intregi fabrici de sarma, pentru ca “Aici impreunarea este la fel de lacoma si ascunsa ca furatul”; frigul si intunericul stapaneste tot saracul, in vreme ce bogatii comunistii au de toate. Si universul casnic e dereglat de tot: femeile cred ca ii pot tine pe soti legati prin sangele din menstruatie (“sangele pepenilor”) turnat pe ascuns in mancarea barbatilor si tot ele le baga testiculele in apa sa vada daca plutesc sau nu – indiciu ca sunt pline, ori ba. E naspa totul! In contradictie cu realitatea dura vine vocea eroinei care se straduieste sa acopere cu un val, analitic si liric, care sa indeparteze, programatic, ochiul de la orori.

Pana si episodul rasturnarii lui Ceausescu mi s-a parut… fentat. Desi descrie documentarist faptele, am fost prea conectat la ambianta fictionala ca sa mai vibrez istoric la evenimentele pe care le-am trait si eu.

Si daca aveti chef de un mic antrenament liric la sala, inainte de a citi romanul, de care tomnai ce dadui voroava, poate trageti putin de.. “aparatele” de mai jos:

“in gradina stau pietre desculte pana in crestetul capului”

“gerul se invarteste prin dreptul soarelui”

“te-ai regulat pana te-ai stors de tot”

“sa lasi ziua sa-ti umble prin minte”

“si soarele isi trage un nor transparent in jurul burtii”


P.S. Nu am vazut filmul lui Stere Gulea, din scenariul caruia H.M a ajuns la roman. Intrebata despre film, ea nu era deloc bucuroasa in 2008, (in Evenimentul Zilei): Sunteţi mulţumită de ecranizarea lui Stere Gulea, “Vulpe vânător”? Aveţi în idee alte ecranizări după cărţile dvs.? Nu, deloc. Fiindcă nu m-am înţeles cu el, m-am retras şi l-am lăsat să-şi facă treaba. El a luat lucrurile complicate şi le-a clişeizat. De aceea, am transformat ulterior scenariul, scris de mine împreună cu soţul meu, într-un roman.

Later edit: Scurte pareri despre Regele se-nclina si ucide am scris aici, iar despre Animalul inimii aici.


Baieti de gasca - Dan Lungu



Dupa “Animalul Inimii” (Herta Muller), “Baietii de gasca” ai lui Dan Lungu a venit la fix. Nu am mai citit nimic din acest autor, dar numele lui imi este cunoscut – are ceva carti publicate.

Scurtele proze se citesc usor si se opresc usor, unde vrea cititorul. Subiectele sunt diverse, de la amintirile din perioada comunista (nu comparati cu “Animalul Inimii”), la degringolada postrevolutionara. In materie de stil: simplu, liniar, tine aproape de firul povestirii. Chiar daca il taie ca sa il reinnoade apoi, recompui, comod, intregul ghem. Care ghem, sa o spun direct, nu straluceste niciodata prin “Surpriza!”. Rare sunt cazurile de finaluri “Uaauuu!”. Totul curge conform unei intelegeri pe care o faci de pe la inceput cu autorul, el nu te forteaza, tu nu ceri prea mult.

Si totusi de ce “de pe la inceput”? Pentru ca prima proza este minunata: mi-a amintit de vocea Micului Print - chiar i-am citit fiicei mele aproape in intregime “De vorba cu Sopron”, deschizatoarea volumului. Incursiunea, pe care o reuseste gratios si echilibrat, in imaginarul copiilor nu se repeta.

Echilibrul stilistic ramane in tot restul volumul, prozatorul fiiind unul care arata din prima ca stie sa scrie, ca nu are nici un fel de problema sa umble la vitezele povestirii: sa accelereze, sa franeze si sa dea cu spatele ori de cate ori are chef, fara ca nici unul dintre cititorii urcati in masina “Baietii de gasca” sa simta schimbarile de directie.

Agreabila, chiar si cu umor, dar, inainte de toate, cu o cursivitate respectabila este acest volum “Baietii de gasca”, o lectura usoara, de weekend.

Later edit: Am uitat - lucru important ! - sa zic si de ridicarea din cateva linii a personajelor intr-o atmosfera potrivita fiecaruia.

Întru castrarea unora

(un fel de catharsis bloggeristic)

Nu imi place sa conduc masina. Dar imi place (cand sunt nevoit!) sa injur - desi o fac prea rar. Prea des si prea mult cand conduc masina, primul gest, dupa aceea, este sa ma intind in pat – mi se face un somn teribil. Am stiut de la prima secunda, aflat la volan, ca nu sunt facut pentru a ma inghesui intre barele altor masini si intre claxoanele mizerabile ale unor mizerabili prea nervosi. Incerc sa fiu amabil cu toti tampitii si, mai ales, cu tampitele din trafic. Ele, soferitele, sunt niste monstri ai sofatului. Au doar o singura mana, un singur ochi, si ala defect, grumazul imobil si se tem teribil sa foloseasca schimbatorul de viteza - un paradox, daca ne gandim, barbateste, ca maneta aia nenorocita, poate isca amintiri fascinante (pentru cine le are!).

Mi-am dat seama in timp ca neindemanarea de la volan nu are nici o legatura cu prostia de la cap. Dar nici inteligenta din celula nervoasa nu are afinitati obligatorii cu bunul simt de pe sosea. Femeile sunt, by default, cum ziceam, monstruoase la volan, te sperii de ele, le simti cum se reped din toate partile cu ochii inchisi, incapabile de a stabili distante si dimensiuni (in alte cazuri, le aproximeaza din ochi, dovedind o inspaiamantatoare apetenta pentru exactitate).

Dar, cand sub haina barbateasca se ascunde un sofer cu apucaturi feminine, imi vine sa ma dau jos din masina si sa corectez natura prin dislocare, indepartare, sectionare nechirurgicala. Dupa aceea, nimeni nu ii poate reprosa unei proaspete doamne ceva in domeniul soferistic. Firesc, pornirea mea nu e dusa pana la capat nicidata. Pentru ca sunt un adevarat domn, tolerant, care am insa un mare defect: injur. Iar injuratul din masina este nevatamator. Sunt, in aceste cazuri, spectatorul propriilor talazuri verbale revarsate peste cretinul care a gresit elementar, care a orbit brusc, inconstient si jegos.

Exact o asemenea greseala a facut un bou (nu taur!) aseara, virand brusc in fatza mea. N-a mai vrut sa opreasca in spatele masinii de pe partea lui, ca poate boul se grabea, si a tras stanga de volan, chiar in fatza mea. Frana a fost actionata in paralel cu talazurile de care vorbeam mai sus, dar fara sa deschid geamul de la masina mea. De obicei, dupa asta, ajungem in paralel, eu ii arat obrazul, facandu-ma ca am uitat cum secunde mai devreme ii desfrunzeam tot arborele genealogic si gata… Boul devenea om, ridicand din mana a scuze si il iertam.

In cazul de ieri, micul cretin din fiatul albastru de pe calea plevnei a franat usor chiar cand sa ajung in dreptul lui si se prefacea preocupat de praful de pe bord. Sigur ca mai ramasese ceva din arborele lui genealogic neatins de spuma talazului, asa ca am continuat insistand pe aspectele materne ale conflictului. Nu am regretat o clipa iesirea mea, pentru ca la semafor, cand ma chinuiam sa il fac atent ca a fost animal total la faza de mai devreme, fiara, care trebuia castrata pe loc, se mai inghesuie 10 centimetri in bara din fatza si, din cauza unei dube, contactul vizual devine imposibil.

Nu salbaticia idioata a jegosului m-a enervat, ci felul in care s-a prefacut, s-a ascuns, ca o fetitza, incercand, si reusind, sa nu dea fatza cu acuzatorul. Ei bine, boule, consider, in mare mea marinime, ca prin acest post, eu, acuzatorul, te iert, cretinu’ dracului, pentru felul iresponsabil in care ai condus aseara, cand puteam sa te lovesc rau astfel incat ai fi avut toate sansele sa devii o crengutza mica si ofilita in fostul tau arbore genealogic.

P.S. Injuraturile nu sunt de reprodus aici. :))

Animalul Inimii - Herta Muller


Desi mediul in care se misca personajele cartii este sistemul opresiv al comunismului ceausist, miza romanului sta, dupa parerea mea, in felul in care sensibilitatea individului se implica in viata din jur. Etalarea acestei senzoriale intelegeri ofera spectacolul cartii, nu remomorarea documentarista a unei epoci. “Cand e atata spaima pe lume” (citatul e din Gellu Naum care deschide cartea) disparitia prietenilor dragi reprezinta motivatia si sursa de energie a actului artistic. N-am simtit ca importante in aceasta carte “condamnarea comunismului’, distorsiunile etnice (oricum rar mentionate), angajarile politice, conflictele personale.

Atat: o supersensibilitate, re-modelatoare, a unei lumi plina de spaime. Iar spaimele navalesc peste om oriunde – poate si acesta este una din cauzele pentru care Nobelul s-a oprit la Herta Muller. Sigur, cauza principala a stationarii Nobelului la autoarea de origine romana este neindoielnicul sau talent sau literar.

Scrie undeva ca “totul e mic cand e supravegheat”. De aici pornind, lucrurile mici devin importante, ele, clocotind de simboluri, tes un sistem peste care deopotriva realitatea si imaginatia se ridica una in alta. Ata de cusut, nasturii, foarfeca, ciorapii, manusile, frunzele, piesele de lego, creionul, maruntaiele animalelor etc. sunt repere pe care naratoarea si le apropie, pe care le studiaza, le simte “ale ei”, se inconjoara de ele, se apara cu ele, face din ele o lume mica. O lume mica si sigura, in care nu neparat se simte bine, dar pe care o poate controla.

De observat ca de fiecare data cand vorbeste despre fuga in strainatate, despre lumea din afara Romaniei, apar cuvinte care sugereaza spatiile mari: campuri recoltate, Orient, laptele cetii, cerurile pamantului, curbele sinelor, norii, apa (“voia sa treaca Dunarea inot pana ce apa devenea strainatate”). Dincolo de granita se alfa libertatea, dar si incertitudinea. Migala povestirii si profunzimea trairilor dispar cand actiunea se petrece in Germania, acolo e doar naratiune pura, fara alunecarile in fantasmele declansate de realitate, asa cum apar ele in viata re-simtita in Romania. Repet, spun Romania si Germania, insa ele re-prezinta doar notiuni particulare pentru “lumea traita” si “lumea dorita”.

Pe de o parte, se afla lumea actuala (dinainte de fuga), asa amenintatoare si nesigura cum e, cu securitatea, inchisorile si militia ei – dar APROPIATA. Pe de alta parte sta, in asteptare, orizontul libertatii. Tocmai in apropierea pericolului, a tradarii, naratoarea explodeaza estetic. “Iesita” in libertate, nu mai pare asa de implicata, se instraineaza de micile lucruri din jur, pentru ca nu le mai simte ca apartinandu-i. Viziunile estetizant-delirante, imaginarul raspandit din real functioneaza, din plin, doar in Romania. Ca o forma de infrumusetare a realitati? Sau ca pe o dovada a trairii mai puternice de aici? Sau ambele? :)

Toata aceasta “literaturizare” se aliniaza intr-un mod straniu si perfect cu intamplarile. Oamenii mor din cauze suspecte, se animalizeaza si nu isi dau seama de asta, tradeaza fara sa isi caute scuze, iubesc fara speranta, fac sex ca sa treaca timpul, viseaza si isi fac planuri cu masura (poate si din teama de necunoscut), innebunesc sa scape de griji, corespondeaza codat intr-o tara a informatorilor, accepta orice fel de compromisuri.

Intr-un univers in care lucrurile sunt mici, chiar daca iti apartin si le simti ca ale tale, iar faptele sunt dure si inumane, exista ceva mic si neimblanzit, care nu respecta legile tampite si nu se lasa persecutat: Animalul Inimii.

Bunica ii spune copilului, inainte de culcare: “Odihneste-ti bine animalul inimii ca tare mult te-ai mai jucat azi”.

Si inca doua citate, ca tot le-am notat: :) “O moarte ieftina ca o gaura in buzunar” si “femeile cu carte sunt mai rele ca un scuipat”.

Scuipati-va (fara aluzii !) in palme si purcedeti sa imblanziti cu mintea "Animalul Inimii", cartea Hertei Muller.

Urmeaza “Inca de pe atunci VULPEA era VANATORUL”


Late edit: Despre "Inca de pe atunci Vulpea era Vanatorul" am scris aici, iar cateva randuri despre "Regele se-nclina si ucide" aici.