De pe vremea cînd toate aveau un sens

Zînele bune aveau cîte un amant pe vremea aceea. Toată lumea ştia asta şi nu avea nimic împotrivă. Era ca în cazul morţii păsărelelor din Pădurea Adormită. Ele mureau şi trecătorilor li se părea că toate ceasurile îngheţau de tăcere. Fiecare lucru avea cîte o tăcere a lui... Şi zînele aveau tăcerile lor. Şi ele erau bune. Dar tăcerile nu, ele nu erau bune. Locuitorii pădurii adormite detestau tăcerile şi treptat ajunseseră să iubească, chiar să adore amanţii zînelor bune. Începuseră să se obişnuiască încet, dar sigur, cu toate. Moartea era şi ea acolo incomodă şi tîmpit de necesară ca toate morţile de pe lumea asta. Şi de pe cealaltă.

Toate, pînă într-o zi, cînd Zîna cea Rea şi a Dracu’ de Frumoasă şi-a deschis un cazino. Era frumos cum numai în visele piticilor cu barba lungă şi orfani puteai găsi. S-a făcut multă vîlvă pe chestia asta şi s-a hotărît ca incomoda clădire să fie ignorată.

Nu s-a putut, însă primii clienţi ai cazinoului au fost amanţii zînelor bune. Ei au năpădit porţile cazinoului ca termitele din poveştile nescrise ale fraţilor Grimm. Şi moartea a început să se bucure cînd vedea că ei smulgeau uşile din ţîţîni ca să poată intra. Nici păsărelele nu mai mureau în Pădurea Adormită. Acum tăcerea ceasurilor începuse să se dezgheţe. Venise şi vremea lor.

Zîna cea Rea şi a Dracu de Frumoasă îşi pierdu toată averea, în afară de cazino, la jocuri de noroc... Se vorbea că îşi pierduse şi fecioria într-o noapte cu lună plină de scîrbă şi patimă. ...Dar cîte nu se mai vorbea... Încet, încet, piticii, apoi amanţii zînelor bune au început săştige la ruletă bucăţi, deja molfăite, din cazino. Erau tare fericiţi. Dar nu pînă la adînci bătrîneţi.

Moartea se îmbătă criţă la un chef cînd, de atîta tăcere a ceasurilor care începuse să se dezgheţe, nici nu se auzi cum Zîna cea Rea şi a Dracu’ de Frumoasă făcu stripe-tease pe o masă de fier forjat în aplauzele spiriduşilor excitaţi.

Atunci Moartea se trezi din beţie şi făcu să nu mai moară nici o păsărică. NICI O PĂSĂRICĂ. NICI O PĂSĂRICĂ. Era din nou larmă în Pădurea Adormită şi amanţii Zînelor bune deveniră şi amanţi răi pentru Zîna cea Rea. Păsărelele, acum nemuritoare, ciripind de bucurie, începură să ciugulească cu gingăşie ochii celor care se bucurau că Pădurea Adormită se trezea din tăcerea ceasurilor îngheţate.

Era atîta larmă în jur şi zînele bune abia dacă mai aveau cîte un amant. ÎNCĂ... Şi cîte o moarte tăvălindu-se de rîs.


Text nepublicat inca :)), scris, acum 16 ani, pe un colt de masa, in barul de la subsolul Facultatii de Limbi Straine, din Pitar Mos. Postul lui verbiaj mi-a amintit de "amantii zanelor bune" si, surprise! - l-am gasit. Ce vremuri! :)

1 comentarii:

mofturi de ochelarist says
1 noiembrie 2009, 19:49

Uite ca si zana Zoe Ceausescu a avut un amant.Pe Petru Popescu. (mi-am dezactivat akismet-ul ca nu permitea niciun comentariu)