De pe vremea cînd toate aveau un sens

Zînele bune aveau cîte un amant pe vremea aceea. Toată lumea ştia asta şi nu avea nimic împotrivă. Era ca în cazul morţii păsărelelor din Pădurea Adormită. Ele mureau şi trecătorilor li se părea că toate ceasurile îngheţau de tăcere. Fiecare lucru avea cîte o tăcere a lui... Şi zînele aveau tăcerile lor. Şi ele erau bune. Dar tăcerile nu, ele nu erau bune. Locuitorii pădurii adormite detestau tăcerile şi treptat ajunseseră să iubească, chiar să adore amanţii zînelor bune. Începuseră să se obişnuiască încet, dar sigur, cu toate. Moartea era şi ea acolo incomodă şi tîmpit de necesară ca toate morţile de pe lumea asta. Şi de pe cealaltă.

Toate, pînă într-o zi, cînd Zîna cea Rea şi a Dracu’ de Frumoasă şi-a deschis un cazino. Era frumos cum numai în visele piticilor cu barba lungă şi orfani puteai găsi. S-a făcut multă vîlvă pe chestia asta şi s-a hotărît ca incomoda clădire să fie ignorată.

Nu s-a putut, însă primii clienţi ai cazinoului au fost amanţii zînelor bune. Ei au năpădit porţile cazinoului ca termitele din poveştile nescrise ale fraţilor Grimm. Şi moartea a început să se bucure cînd vedea că ei smulgeau uşile din ţîţîni ca să poată intra. Nici păsărelele nu mai mureau în Pădurea Adormită. Acum tăcerea ceasurilor începuse să se dezgheţe. Venise şi vremea lor.

Zîna cea Rea şi a Dracu de Frumoasă îşi pierdu toată averea, în afară de cazino, la jocuri de noroc... Se vorbea că îşi pierduse şi fecioria într-o noapte cu lună plină de scîrbă şi patimă. ...Dar cîte nu se mai vorbea... Încet, încet, piticii, apoi amanţii zînelor bune au început săştige la ruletă bucăţi, deja molfăite, din cazino. Erau tare fericiţi. Dar nu pînă la adînci bătrîneţi.

Moartea se îmbătă criţă la un chef cînd, de atîta tăcere a ceasurilor care începuse să se dezgheţe, nici nu se auzi cum Zîna cea Rea şi a Dracu’ de Frumoasă făcu stripe-tease pe o masă de fier forjat în aplauzele spiriduşilor excitaţi.

Atunci Moartea se trezi din beţie şi făcu să nu mai moară nici o păsărică. NICI O PĂSĂRICĂ. NICI O PĂSĂRICĂ. Era din nou larmă în Pădurea Adormită şi amanţii Zînelor bune deveniră şi amanţi răi pentru Zîna cea Rea. Păsărelele, acum nemuritoare, ciripind de bucurie, începură să ciugulească cu gingăşie ochii celor care se bucurau că Pădurea Adormită se trezea din tăcerea ceasurilor îngheţate.

Era atîta larmă în jur şi zînele bune abia dacă mai aveau cîte un amant. ÎNCĂ... Şi cîte o moarte tăvălindu-se de rîs.


Text nepublicat inca :)), scris, acum 16 ani, pe un colt de masa, in barul de la subsolul Facultatii de Limbi Straine, din Pitar Mos. Postul lui verbiaj mi-a amintit de "amantii zanelor bune" si, surprise! - l-am gasit. Ce vremuri! :)

Relatare despre moartea mea - Gabriel CHIFU




Romanul incepe (prea?) promitator cu doua lesbiene plimbandu-se prin Praga. Una dintre ele anunta ca e gravida. Mai tarziu, aflu ca nici o relatie sexuala nu a fost implicata in  graviditatea problemei ei. Cool! Iata o chestie care anunta un mega conflict. Fac scenarii peste scenarii despre cum a ajuns in asa postura frumoasa fata bogata si canadiana, originara din Roamnia. Scriitura, matura si fortzoasa, ma ducea din pagina in pagina cu mare elan, de tip action movie. Am mancat pe fuga, sa ma intorc repede la aventurile romancei fugite din tara si ajunse, prin mare noroc, plina de bani si de libertate in Canada.
Apare in poveste (dupa pranzul meu) si sotul, batran, intelegator si tandru, al gravidei. Ghemul intamplarilor se micsoreaza, asa cum numarul de pagini pana la sfarsitul romanului devine tot mai mic. Unde e rezolvarea, domnule Chifu?
A, am uitat: cel mai tare m-a atras faptul ca un barbat, necunoscut, ii trimite pe mail un fel de jurnal, descoperindu-se in final ca era fictiune. Dupa ce eroina merge sa caute, fascinata, autorul si la Paris, si in Romania, plateste chiar un detectiv particular sa il gaseasca.
Mai trece o felie din naratiune odata cu descrierea vietii ei de tanara rebela, relatata cu nerv in general.
Deja, spre final posibilitatile se imputineaza, nu am cum sa NU ghicesc cine e autorul necunoscut al emailurilor, mai ales dupa ce se insista – prea sec - asupra unui viol de la granitza cu Romania.
Bineee, si cu fantasticul ala pe care l-ai aruncat in viata lesbienei cum ramane? Ramane prost. Se expediaza in 2-3 paragrafe, care lasa portile deschise pentru 3 interpretari. Fix 3 poti sa vezi prin portile alea deschise, cel putin asta am vazut eu: ori era nebuna, ori avea dreptate, ori o sfasie un animal (ultima e cam “de porc”).
Cum protagonista era obsedata de literatura (sa o scrie), si la fel era si autorul textelor expediate pe mail - sunt niste lucruri care raman in urma povestii. In orice caz, nici prea limpede nu sunt expuse.

Pacat! O stapanire atat de buna a stilului (deloc pretentios!!!), care pe mine m-a prins, fatza in fatza cu un subiect finalizat sub nivelul marii (sic!), dupa ce “Relatare despre moartea mea” m-a sedus, la inceput, intr-un varf de munte, m-a lasat la final in bataia vantului si cu doua lesbiene dragutze langa mine :))
P.S. Dupa cum s-a observat, sper, nu am pus finalul pe tava, asa ca, daca va incumetati, de curiozitate, sa cititi, poate imi ziceti si ce parere v-a facut.

Tache de Catifea - Stefan Agopian




De mult voiam sa ma intalnesc cu Tache cel de catifea al lui Agopian. Azi am terminat-o. Cu greu am terminat-o. Dan C. Mihailescu si Eugen Negrici o apreciaza tare. Alex Stefanescu, daca nu ma insel, are mari rezerve pe care si le-a exprimat intr-o emisiune tv. Nu stiu ce zic tinerii Paul Cernat si Daniel Cristea-Enache de Stefan Agopian.

Cea mai intalnita sintagma referitoare la carte este “fantezia creatoare”, asa ca eram foarte curios sa vad cum arata fantezia asta. Din pacate, imaginatia lui Agopian doar se arata, nu se si simte. Din nou – daca nu ma insel, Stefanescu acuza scriitura lui Agopian de artificialitate. Asa am resimtit-o si eu. Valuri de fraze lungi, stilizand o lume imaginara, cam in genul psihedelic in care visualurile din winamp transforma mp3-urile in imagini fara “rost” – exagerez un pic. La inceput te captiveaza culorile miscatoare de pe monitor, dar sfarsesc prin a te obosi, asa cum am avut mereu senzatia ca proza, adevarat (prea) catifelata, a romanului se foloseste de stil pentru a ma atrage, psihotic, intr-o poveste firava. Si nu neaparat in subtirimea naratiuni m-am simtit pacalit, ci in efortul de a introduce fantasticul peste tot ca sa motiveze textul – “din cauza asta ma citesti, pentru ca am imaginatie”, parca imi murmura Agopian mereu in ureche.

Jos palaria pentru enorma libertate folosita in construirea de lumi. JOS! JOS! Palaria! Palaria! Totusi, pe mine nu m-au tinut legat de ele, nu m-a convins delirul lor, n-am avut, cum se zice, organ pentru receptarea acestui discurs.

Cu toate acestea… Inceputul promitea enorm si imi si reprosam in gand de ce nu citisem mai de mult cartea. Apoi, totul se inmoaie.

Sunt cateva momente remarcabile, ca stilistica si naratiune, care m-au incantat puternic: cand boierul Lapai vine in petit si ramane o noapte intreaga, calare si nemiscat in ploaie; episodul boierului gras, si el venit in petit, care ramane blocat in usa; sferele facute din carti care plutesc in aer, moliciunea din certitudinile lui Tache, materializarea aerului care ajunge sa fie racait cu unghia, profesorul particular care isi strange singur degetele in usa timp de o ora. Si mai sunt cateva de care nu imi amintesc acum.

Schematismul descrierilor, dezvoltate ca enumerare, m-au secat. N-am simtit nuantele statice: culori, trairi, detalii vestimentare. Or fi fost, dar organul meu receptor, specializat in asa ceva, mi-a fost bruiat, aproape distrus, in acest caz, de tabloul general desenat cu ajutorul unor cuvinte si fraze elastice parand capabile sa se intinda la infinit. In schimb, enumerarile, alipirile brutale, ca intr-un scenariu de film, au fost la loc de mare cinste.

Un stil unic la noi, perfect de acord, un talent remarcabil, dar obositor si frustrant pentru mine, cititorul. Poate oi fi eu de moda prea noua (nici cu Sadoveanu nu m-am impacat prea bine), dar imi place ca spectacolul “fanteziei creatoare” si maiestria scriiturii sa sustina si o poveste care sa ma dea pe spate. Pentru ca de acolo, pe spate fiind, sa pot vedea si mai relaxat stralucirea stelelor (apropo, Agopian exceleaza, placut-obsedant-reconfortant, in surprinderea jocului luminii si al umbrelor, acolo unde te astepti cel mai putin).

Daca mai este unul din familia exploziv-creativa a lui Agopian in literele romanesti, va rog sa mi-l semnalati aici. Multumesc!

Timpul e zob

Timpul mi s-a faramitzat in sute de particule. Unele sclipitoare, altele adevarate gauri negre – sugative de nervi si energie. N-am mai avut stare de scris la roman. Numai gandul ca la o anumita ora va trebui sa ma opresc sa fac altceva inhiba orice pornire. La fel s-a intamplat si acum 3 ani cand – imensa si calda frenezie! - am inceput sa scriu “Concert in Si Bemol pentru Cainele Pamantului”. Atunci, dupa startul excelent din vara, timpul meu s-a agatat in tot felul de nimicuri, necesare e-adevarat, si Gelu, si Mia, si toata lumea fantastica din Marele si Micul Oras s-au retras intr-un colt al lumii asteia, seaca, obositoare, superficiala.

Zilele astea am aflat ca “Degete Mici” a fost scris dupa ce autorul s-a retras, in urma unei mosteniri, la Sinaia dedicandu-se numai cartii. Am cautat si eu printre rudele-mi apropiate dupa vreo promisiune de mostenire. Toti au tacut chitic si si-au vazut de drumul lor prin criza asta controversabila :). I-am inteles.

Apoi mi-am amintit cum pe la 20 de ani, cautand cazare, intr-o iarna groasa, prin Sinaia, ma gandeam ce bine ar fi fost sa raman acolo blocat o saptamana si sa scriu ceva-orice, langa o fereastra lipita de un versant albit. Povestesc mereu cu placere experienta aceea, cand, in luna mai, tremurand in gara din Sinaia, fulgii de zapada pareau ca se maresc cat palma in drumul lor spre peronul maroniu-jegos, morfolit de pasii navetistilor si turistilor suduind vremea mizerabila care, si atunci, luase prin surprindere Romania.

Nu mai am timp de roman. Dar am putut citi: Viata pe un Peron, Tineretile lui Daniel Abagiu, Femeia in Rosu, Degete Mici, Ce limbi se vorbesc pe glob, Lexiconul erorilor biblice, iar ieri am inceput Alice in Tara Minunilor (da, Lewis Carroll).

Pe de alta parte, ma bucur ca am mai mult timp sa discut cu fata mea (care are alt orar la scoala – alta cauza a faramitzarii) despre pictura renascentista si istoria Europei, crestinism, printre altele. Numai cu temele de la scoala si cu preocuparile colegilor ei, orice copil din Romania de azi are toate sansele sa viseze la o viata gen Monica Columbeanu.

Dupa cum se vede treaba, viata e complexa tare :)) Iar, pentru cel care o sa vina si-o sa spuna “ba, ca daca te arde sa scrii, poti sa gasesti timp”, n-am decat o singura vorba... sa-i mai spun: Bullshit ma d-aici! :))))

P.S. Voiam de mult sa scriu postarea asta, dar @mofturi de ochelarist, cu intrebarea lui "incomoda" m-a grabit, lucru pentru care ii multumesc :)

Încă îmi mai permit


Tocmai azi, cand voiam sa imi pun in cap de blog ca o sa ma fortez sa scriu in fiecare zi aici (poate fara weekend), m-am lipit frenetic de roman. N-am scris mult. Dar n-am scris nimic nici pe blog. Ma gandiseam sa scriu ceva despre musca.

Azi, am slefuit un fragment si mi-am dat seama ca am pornit-o din nou pe drumul al bun. A fost oarecum usor sa ma lipesc pentru ca fragmentul ales avea deja un miez bine structurat.

Pe de alta parte, dupa ce am terminat, mi-a revenit dilema iţită de când am început cartea. Sa scriu pentru unii (fara ranchiuna, dupa exprimarea asta, please!) sau pentru mine? Sa sterg pe jos cu tot ce construieste in timp cititorul, schimband macazul de cate ori am chef? Sa ma declar din capul locului / romanului un dictator fara cel mai mic scrupul sau sa am grija de cititor spre satisfactia lui plenara - sa ramana cu o poveste limpede la final de carte ?

Cand ma intorc la cititorul din mine, parca nu mi-ar conveni sa faca autorul tot felul de giumbuslucuri pe care sa nu ma mai pot baza niciodata. Cam asa cum cel mai tare am patit citind, in facultate, Varieteu pe apa (john barth). Dar cealalta parte din cititorul care sunt e intr-o imensa demenţă cand gaseste imbarligacioase si delicioase schimbari de ritm şi de acţiune, cand lumile de basm intra in zonele casnice, cand exprimarile licentioase torc langa adevaruri spuse exploziv si cu fast (Henry Miller, preferatule!).

Am avut noroc ca nu a trebuit sa iau aceasta decizie azi. Azi doar am rotit si-am strecurat, am reformulat si-am... chinuit cuvinte intre "backspace", "delete" si "enter". Aparent, treaba usoara :)
Tot weekendul asta numai la asta m-am gandit, cum sa fac: să călăresc frenetic pe egoismul din mine si sa joc în copitele-mi indiferente viitorii cititorii sau să le dau tuturor câte o şansă prinsă comod în şei cu ţinte aurite?

Mă mai gândesc. Încă îmi mai permit. :)



Eleganta Ariciului - Muriel Barbery



Renee are 54 de ani si de 27 de ani e portareasa. Paloma are 12 ani si e supradotata intelectual, intr-o familie bogata si superficiala care tine la eticheta.

Vietile lor, aparent total neintersectabile, isi dau intalnire abia la jumatatea cartii, ca un soi de reconfirmare ca mereu exista o sansa sa dai peste o Mare Intalnire. Pentru mine, una din cheile cartii este aceasta. Cum coincidenta – altii o numesc destin, scoate omul din singuratate si izolare ca sa il cuibareasca langa niste oamenii potriviti firii lui.

Ambele personaje principale traiesc in interiorul Artei si al Culturii. Orice micime, orice ironie a traiului cotidian este extins catre detaliul analizat in profunzime. Un concurs de sarituri in apa se transforma pentru adolescenta Paloma intr-o “miscare interesanta a lumii”, iar ziarul si cafeaua sunt descifrate ca fiind pentru tatal ei “baghete magice care il preschimba in om important. Ca pe un dovleac in caleasca”. Portareasa vede astfel bautul ceaiului in afara orelor obisnuite: “paranteze magice care pun inima la hotarul sufletului”

In timp ce Paloma este revoltata prin excelenta si vrea sa se razbune pe Lume, prin sinucidere, Renee, de mica, a inteles ca razbunarea cea mai mare fatza de cei din jur este sa pastreze tacerea, purtand masca nesemnificativului. Lucru care ii reuseste atat de bine, pana cand apare japonezul Mr. Ozu. Japonezul, din aceleasi aluat cu cele 2 eroine, le aduce impreuna intr-un tainic, deloc occidental, "triunghi" al varstelor si al sexelor, unit de educatie, inteligenta si placerea estetica.

Pe foarte scurt, asta e povestea. Placand insa de aici, descoperind un stil elegant, savuros (bravo, traducatorului Ion Doru Brana!) si un rafinament zdrobitoare, gasesti o creatie literara excelenta in “Eleganta Ariciului”.

Mergi deci de o cauta si citeste-o! Aici ai un fragment.


"Eleganta Ariciului" de Muriel Barbery. Editura Nemira, colectia Babel, 2009

Cu metafora la psiholog

“Slăbuţă idee” – neconvingătoare, inconsistentă; “fază fierbinte” – intensă, importantă; “persoana caldă” - amabilă, bună; “grea sarcină” – dificilă, care cere efort. Toate acestea sunt metafore, pe care oamenii le folosesc pentru a transfera calităţi concrete, palpabile asupra unor noţiuni abstracte, precum inconsistenţa, intensitatea, bunătatea, dificultatea etc. Ele sugerează receptorului să se uite în realitate altfel, să facă nişte apropieri mai incitante şi mai zglobii pentru a-l scoate din amorţeala şi din blegoşenia cotidiană obligându-l să… gândească. Doar ştim cu toţii cât de greu le e unora să-şi folosească neuronul :)

Paranteză: prima dată când întâlneşte asemenea paralele (cu cat mai inegale, cu atât mai memorabile) ascultatorul se cutremură spunându-şi în barba nerasă “ce chestie, dom’le”, după care a suta “auditie” a metaforei îl plictiseşte şi nu îi mai provoacă nici un frison intelectual. În acest moment, când metafora încetează să mai spună spună ceva, ea e sleită, slabă “moarta” şi devine cliseu - precum acest “slabă moartă” - , iar mintea receptorului se blegoşeşte din nou, se întoarce în năclăiala iniţială.

Revenim. Psihologii au încercat să afle cum au apărut aceste comparaţii, transformate ulterior în metafore, şi s-au pus pe experimente. Concluzia a fost că nu mintea creatoare este autoarea intersectărilor de sensuri ci corpul. Nu instinctul creator, ci a mai animalică pornire a condus la “poetizarea” realităţii. Altfel spus, ele nu sunt nici pe departe metafore.

Bunătatea vine din cană

La Universitatea Colorado, au luat nişte subiecţi şi le-au dat să ţină în mână câte o cană de cafea fierbinte, iar alt grup a primit câte una de cafea rece, fără să li se spună că experimentul deja începuse. După câteva minute li s-a cerut subiecţilor să definească personalitatea unui om abia descris de cercetători ambelor grupuri, in acelaşi fel. Posesorii de cană fierbinte l-au perceput pe individ mai generos, mai sociabil şi mai blând decât cei care au avut cana rece.

Un interviu greu cât un clipboard

În Olanda şi în Portugalia, alte două grupuri au primit nişte chestionare de evaluare a unor valute şi a vieţii din Amsterdam. Foile chestionarelor erau prinse pe clipboarduri. Intr-un grup clipboardurile au fost mai grele decât în celălalt. Cei care au primit greutăţi şi-au luat sarcina mai în serios, au fost mai atenţi cu răspunsurile, le-au elaborat mai mult. Au perceput aşadar sarcina ca fiind dificilă, grea, şi s-au comportat ca atare. Aceeaşi reacţie ar putea oferi şi un pix mai greu!

Între două rafturi

În alt experiment, cei care aranjau plăci marmură pe un raft mai sus, puşi să povestească o întâmplare în acest timp, au ales poveşti mai optimiste decât cei care o aşezau pe un raft mai jos. Partea de sus este dintotdeauna văzută ca locul fericirii şi al forţei senine: “prieten sus-pus”, „spuse sus şi tare”.

Un şerveţel pentru imoralitate

Persoane care au fost rugate să îşi amintească un episod urât, imoral, puse să aleagă între un creion şi un şerveţel umed, de şters pe mâini, cele mai multe au ales... Da, răspuns corect: şerveţelul. Cele care au rememorat un eveniment plin de moralitate şi etică au ales creionul. Continuarea experimentului a relevat că persoanele care s-au simţit “murdărite” de imorala întâmplare, acum retrăită, s-au comportat mai puţin vinovate după ce au folosit şerveţelele. Odată “spălat pe mâini”, vina se cară mai uşor.

În continuare psihologii scotocesc în perimetrul aceleiaşi idei, lansând, printre altele teoria “scaunului inconfortabil”: un scaun incomod în timpul unei negocieri ar obliga negociatorul la o mai mare chibzuinţă şi răbdare în alegerea soluţiei. Poate de aici vine si “un om incomod”, adica unul care se lasă greu dus de nas (în cazul în care nu e dobitoc de-a binelea şi nu înţelege!). Amintiţi-vă ce sentiment de jenă şi lipsă de credibilitate şi confort estetic faţă de prezentatorii tv vă aduce un clipbord subţire pe care aceştia îl manevrează în timpul emisiunilor româneşi. La alte televiziuni, ele sunt solide, bine făcute, sugerând stabilitate şi certitudine – solicitând telespectatorului o implicare relaxată.

Lustruirea ca stare de bine

Cu toate aceste teorii în cap, poate n-ar fi rău de luat în calcul sfatul de la finalul unuia din articole-sursă. Când vine un prieten în vizită, întâmpinaţi-l mai degrabă cu o cafea caldă decât cu o bere rece, iar la birou încercaţi să fiţi înconjuraţi de obiecte pufoase şi lustruite, asigurându-vă un confort pe care altfel numai animalul din domniile voastre îl simte şi vă împinge la comportamente inumane. :))

Până vă lustruiţi, animalic, toate obiectele din jur, meditaţi asupra următoarelor locuri comune din limba noastră de azi şi imaginaţi-vă, ca nişte intelectuali ce sunteţi, ce a fost în capul celui care le-a scornit – atunci fiind metafore: femeie uşoară, bătut în cap, boul satului, viaţă de căcat, o scârbă de om, paraşută (nu obiectul) etc.

Eu sunt adeptul ideii că au fost metafore, ca imaginaţia nesătulă le-a expulzat în limbă şi nu senzaţia de frig sau sete. Pe de altă parte, şi aceste cercetări par să strecoare în concret nişte adevăruri, deşi poate ar mai trebui să fie un pic lustruite sau mai pufoase măcar.

Inspirat de aici.