Tata didn't make it

Tatal meu didn’t make it. Imi este si acum greu sa spun, mai ales sa scriu, ca a murit, dupa 2 saptamani de incercari disperate in spital. L-a terminat alcoolul si indiferenta fata de sfaturile celorlalti. Initial, m-am gandit sa scriu mai mult despre tata. Acum, cand sunt in fata colii albe, trecutul lui mi se pare atat de confuz, incat aproape ca imi vine sa zic ca, in incostienta si indiferenta lui, a fost un om fericit: a facut ce a vrut, cand a vrut, sub pelicula deformatoare a alcoolului. Intr-o vreme, cand locuiam impreuna, ii reprosam in gand si in fatza, multe lucruri, apoi, cu trecerea timpului, am ajuns sa ii inteleg (fara sa le aprob) resorturile, dar nu puteam sa ii recunosc in fata asa ceva.

A fost un tip inteligent-nativ, care nu si-a cultivat istetimea. O singura data l-am vazut citind o carte, insa a dezlegat tone de rebusuri si, mai ales in ultima vreme, integrame. Acum ma gandesc ce stranie forma de acces la CUVANT a avut toata viata lui.

Cu siguranta, inclinatia mea catre cuvinte de la el vine: imi scria uneori compunerile in scoala generala. Nu imi mai amintesc nici un detaliu din acele vremuri, referitor la asta – mama imi povestea asta. Acum, dupa disparitia lui, mama nu mai zice nimic despre acei ani. Poate mai trebuie sa mai treaca niste vreme sa aiba puterea sa vorbeasca din nou despre cum tata imi scria compunerile pentru scoala.

Tot tata (in ultimii 15 ani il numeam Batranu’) mi-a cumparat si o racheta de tenis de ziua mea, pe care mi-a pus-o sub pat, visand el, probabil, sa devin un Ilie Nastase, personaj la moda atunci.

Un lucru mai spun aici despre tata: el era cam in fiecare zi groggy, mai acceptabil sau nu, insa, la nunta mea l-am rugat sa nu bea deloc. Si nu a baut toata noaptea! Poate vi se pare o tampenie, dar i-am fost nu doar recunoscator pentru gestul lui, ci l-am si apreciat de parca ar fi facut un mare sacrificiu. Nu i-am spus niciodata ce am gandit atunci, pentru ca oricum era anormal sa ii apreciez o stare normala.

Dincolo de viata pe care si-a ratat-o, dincolo de viata dificila pe care facut-o celor din jurul lui, pentru ajutorul dat si gesturile bune facute in viata lui si a celorlalti, ii multumesc aici ca a existat, asa cum cum nu am putut sa o fac niciodata cat a trait. Pentru ca niciodata nu am crezut ca o sa traiasca atat de putin: 63 de ani.

Odihneasca-se in pace!

Si inca ceva: stiu ca in sinea lui a fost mandru de mine, fara sa mi-o spuna in fatza, si ca, uneori, se lauda in fatza unora cu baiatul lui de la Bucuresti!

5 Responses to "Tata didn't make it"

nihilistul

Draga Liviu, ti-am citit confesiunea cu ochii impaienjeniti. Nici tatal meu, de care, totusi, din pacate, nu m-a legat o relatie profunda ( s-a despartit de mama cand aveam 13 ani) nu mai e. Cu toate astea, am suferit, l-am plans... Adevarul trist e ca atunci cand ne mor parintii, abia ATUNCI, ramanem cu adevarat singuri. Si intr-un fel, indicibil, asistand la pierderea celor dragi, ceva iremediabil, se stinge, si in noi.
Dumnezeul sa-l ierte!
...Cu toate astea, da-mi voi sa-ti fac o confesiune: in noptile albastre cum e asta cand iti scriu acum randurile-astea patetice, privind bolta cerului ( e ceva strivitor in imensitatea lui) cred sincer, cu toata fiinta mea, ca ceea ce numim noi, indeobste, "lume" nu e altceva decat un camuflaj, o epifanie, ceva plin de talc, un miracol la capatul caruia "vesnicia" e, totusi, cu putinta.

isuciu says
15 septembrie 2009, 14:50

M-ai intristat rau de tot. Condoleante !

Liviu Drugă says
15 septembrie 2009, 15:03

Va multumesc amândurora pentru straniul sentiment pe care il am acum: macar doi oameni, pe care nu i-am vazut in viata mea, au citit putinele cuvinte despre viata tatalui meu, asa cum a fost ea, cu bune si cu rele.

Iar de acum, doar Tăcere despre aceasta coplesitoare trecere - cel putin o vreme.

Sa fiti iubiti si sanatosi!

Ciprian

Condoleante! Mi-l amintesc pe tatal tau de la nunta ta. Mai multe nu mai spun, ca sunt complet nepriceput la vorbe in situatiile astea.

Liviu Drugă says
15 septembrie 2009, 17:05

Multumesc, Ciprian!