Poate e de la întâlnirea cu Moartea (despre scrisul la roman)


Am revenit la roman, dupa mai mult de o săptămână. Citesc din primele pagini şi cu greu mă recunosc în ele. Liviu ăla pare ca are tone de timp, oprindu-se la orice detaliu avea chef (în fapt, detaliu cerut de personaje). Ăsta de acum, din aceste 3 zile, de când încerc să îmi recapăt starea stilistică şi ritmul povestitului, aleargă ca disperatul să bifeze întâmplarea şi să treacă mai departe. Nu ştiu ce înseamnă “mai departe”, pentru că nu sunt mulţumit deloc de paginile scrise în ultimele 3 zile. “Mai departele” ăsta cred că o să însemne “mai înapoi”: rătăcind printre pasajele trecute, văd tot mai multe detalii care mă nemulţumesc – deci vor trebui rescrise, modificate, eliminate sau dezvoltate.

Nemulţumirea faţă de ce e deja scris se transmite, în mod firesc, în starea proastă, neconfortabilă, pe care o am acum.

Unii ar numi-o lipsă de inspiraţie, eu o numesc lipsă de concetrare. Nu reuşesc să elimin, înainte de a mă apuca de scris, toate elementele parazitare din jur, fizice şi psihice (cele mai încăpăţânate) şi să rămân doar eu cu textul. Trebuie – mică pretenţie, nu?! – să fie ca la începutul lumii: doar Eu şi Restul Nefăcut, care mă aşteaptă pe mine să îl construiesc.

În ritmul ăsta nici într-un an nu o să fie gata cartea. Elaborarea, în scris, a celorlalte proiecte pe care încerc să le pornesc merg şi ele precum romanul: pe loc. Dacă acum o lună-două săream uşor, dezinvolt, de la prezentările (din powerpoint) la munca-joaca din roman, acum nu fac decât să trag ratările dintr-o parte în alta ba cu nonşalanţă, ba cu enervare.

Ceea ce mă deranjează cel mai tare şi îl simt ca o dovadă uriaşă că sunt departe de fi gata de scris este următorul fapt: nu mai simt comunicarea cu personajele. Ceea ce e grav! Foarte! Mă aşez în faţa laptopului cu principalele întâmplări de povestit în cap, iar Gelu şi Mia, Nea Tase şi Tanti Tanţa etc. dansează fără probleme în ritmul muzicii pe care le-o pun eu. Păi, băi nene, până acum mă mai lăsau să îi chinui şi aşa, dar se lăsau de obicei greu, îmi arătau câte un colţişor din cadru şi săreau cu gura pe mine “ia d-aci şi descrie mai mult asta, că nu simt atmosfera”. Acum sunt ca nişte păpuşi plictisite, inexpresive, prinse în aţe scămoşate.

Poate ar fi trebuit să mai aştept! Trebuia însă să mă apuc de ceva mai constant -solicitant, care să mă ajute să trec mai uşor peste dispariţia tatălui meu, peste întâlnirea aşa de bruscă şi de strânsă cu Moartea. Se vede treaba că încă nu sunt pregătit să nasc lumi aşa cum făceam înainte de întalnirea cu Ea. Mai încerc şi săptămâna viitoare...


0 Responses to "Poate e de la întâlnirea cu Moartea (despre scrisul la roman)"