Despre întinsul rufelor

Din motive obiective, am ajuns sa întind din nou rufe pe sârmă, în ultimele săptămâni. Îmi amintesc că prima dată când mi-a explicat mama cum se face treaba asta, mi s-a părut al naibii de complicat. Apoi mai era şi ruşinea, cam tâmpiţică, pornită din sentimentul că eu, ditamai băiatul de 10 ani, agăţam pe sârmă rufe – treabă de fată -, in timp ce prietenii mei se zbenguiau în voie, în curtea blocului, aruncând-mi din când în când ironii puerile.

Astfel, uşurel, de-a lungul anilor, am învăţat nu doar să intind rufe, insusindu-mi “macanismele” de prindere si asezare, ci am inteles si starea “intinzatorului” accidental, “neprofesionist”.

La inceput actiunii, simteam atunci, ca si acum, o ura nedefinita pentru lucrul fizic, banal, pe care putea sa il faca toata lumea, care pentru mine insemna pierdere de timp, fie din joaca, din citit sau mai stiu eu ce. Acum, dupa primele rufe, se instaureaza un calm si o asteptare de implinire a constructiei, a inşirării. E aproape asemanatoare cu rulatul tutunului in foita de hartie: nu e mare lucru, dar, cu cat iese mai bine, cu atat sentimentul reusitei este mai profund. Daca ai resurse de descoperitor, gasesti si in cele mai mici si insignifiante fapte motive de satisfactie. Si spuna asta tocmai eu, care n-am fost niciodata fiu al faptei, cum zicea domnu’ Blaga.

Pentru cei inzestraţi cu un minimal simţ al esteticului, este imposibil să nu fi remarcat atracţia exercitată de rufele albe zbătându-se în vânt, într-o curte spaţioasă. Niciodată nu am văzut în această fluturare vreo comparaţie simplistă cu zborul. Ci singurătatea, sensul ascuns al lucurilor aflate sub nasul nostru, sau încercarea disperată de a face ceva mult superior unor vremuri sau unor locuri.

Imaginea rufele intinse, frumos aliniate, pe dimensiuni si culori, nu ma trimite la Om şi la prezenţa lui fizică. Odată, acum vreo 15 ani, mi s-a intipărit în memorie o dimineaţă, un şir de rufe albe şi albastre, uşor valurite de vânt, în faţa unei căsuţe, lângă un versant de piatră. Tot fantasticul a durat până când un ţăran, nevinovat de fapt, a ieşit să cosească. Altadată, în grămada dezolantă a unor case de romi, am descoperit un sir de rufe puternic colorate, puse la uscat in faţa unei coşmelii gata să cadă pe cea alaturată. Rufele au schimbat toată perspectiva. Poate că de vină, în ambele cazuri, a fost şi felul ordonat în care erau aşezate… Nu ştiu… Mai rămâne de analizat… :)

Pe de altă parte, rufele întinse pe balcon sunt simbolul suprem al înghesuielii şi al micimii umane. Ştiu că e singura soluţie, dar, din punct (-ul meu) de vedere estetic, rămâne cum am stabilit :)) O încercare eşuată o reprezintă şi suportul din cordeline formând un pătrat, cu o ţeavă pe mijloc. Când il văd, imi amintesc instantaneu de curţile mici, americane, precum cea a lui Al Bundy, false senzaţii de libertate şi confort.

Nu frumuseţea femeii potenţează imaginea rufelor pe sârmă, ci mişcarile fiinţei, absobirea acesteia în acţiune. Cu cât e mai concentrată, mai “prinsă” de cârlige şi de îndoirea rufelor (observati că nu am zis niciodată “haine”), cu atât este percepută mai independentă de mediu (familie, serviciu, vecine etc.). Cele mai multe femei se calmează când fac asta, sau se intristează, se gândesc la ale lor, dar, indiferent de ce le trece prin cap, expresia feţei este neutră, impenetrabilă. O întinzătoare” – oricât ar fi ea de sexy -, care vorbeşte cu vecina peste gard, este lipsită de orice fel de farmec, in acest context. O categorie aparte o reprezintă femeia-întinzătoare care fumează în timpul actului, poate fi vulgar-terestră sau delicat-vulgară.

Ştiu că un bărbat îndeletnicindu-se cu astfel de activităţi mai rar se vede, insă vă sugerez să verificaţi dacă nu cumva personajul respiră responsabilitate, încredere, tupeu, virilitate potolită – când se pricepe, sau vulnerabilitate, încăpăţânare, fragilitate – când este clar că habar n-are de întinsul rufelor.

Poate că, după ce aţi citit asta, veţi privi altfel întinsul rufelor. Şi, deşi nu sunt un tip căruia să îi placă meştereala prin casă sau reparatul a tot felul de nimicuri… necesare, trebuie să mă opresc aici şi să mă duc să schimb mânerul de la portieră. Iar despre asta nu voi scrie nimic: n-are potenţial, nici estetic, nici antropologic! ;))

2 Responses to "Despre întinsul rufelor"

mofturi de ochelarist says
21 septembrie 2009, 12:58

Ei, daca te-ar vedea vreo tipa (cea cu rufele) nu se stie ce-ar fi in mintea ei! Doar daca-ar avea blog!

Liviu Drugă says
21 septembrie 2009, 20:43

Am trecut de perioada in care credeam ca tipele doar din timiditate nu imi marturiseau ca ma considerau irezistibil. Acum nu le mai cred nici pe cele care imi spun asta in fatza (in afara de sotia mea)! :))