Marţi seara, sau "Marţolea"


În această seară, coboară Marţolea în sat, se spunea cândva. Azi, acest malefic spirit feminin este zărit chiar pe scările blocurilor în marile cartiere muncitoreşti sau rezidenţiale. Duhul se repede la degetele femeilor care torc, sau le sperie, sau le aruncă furioarele în foc. Prin marile companii multinaţionale înfundă imprimantele şi blochează tasta “enter”.

Marţolea e şireată, în unele cazuri: ia chipul mamei acelei femei care se dedă inconştientă muncii asidue, o ajută la lucru întâi, pentru ca apoi să o fiarbă pe femeia pacătoasă impreună cu obiectul efortului ei. Dacă femeia zilelor noastre munceşte împreună cu un bărbat străin (de căsătorie), mama pacătoasei recurge, conform unei poveşti contemporane, la retezare. Povestea este destul de confuză asupra obiectului retezat sau, după cum afirmă unii folclorişti urbani, obiectul tăiat nu este numit dintr-o prefăcută frică ancestrală.

Pentru a scăpa, ţăranca trebuia să strige ca arde dealul Canagal, acolo unde ar locui copiii Marţolei. Astfel, spiritul demonic fuge să îşi salveze pruncii şi femeia rămâne, ca şi cu alte ocazii, nepedepsită. Astăzi, strigătele femeii păcătuind de atâta muncă în zi interzisă nu mai sunt auzite din cauza termopanelor tot mai bune în izolarea fonică. Aşadar, când mai auziţi zbierete de femeie, de acum încolo să ştiţi că individa încearcă să scape de pedeapsă. Sau doar se preface... :)

Revenind la tonul serios al mitului: Marţolea (sau Marţi seara) vine atunci în vizită pentru că în acest moment vârcolacii se urcă, pofticioşi, pe firul tors de păcătoase, până la Lună şi o mănâncă.


(post documentat şi inspirat din "Gândirea Magico-religioasă la români. Dictionar" de Ion Taloş)

Natasha Tsakos şi teatrul ei multimedia


Un one woman show cum nu am mai văzut.

Natasha Tsakos are idei spectaculoase si le pune in practică la fel de spectaculos. Discursul ei (din vorbe!) este banal, chiar dacă se vede limpede că fata e sinceră. Treceţi de cuvintele cam pompoase (pentru gustul meu) şi admiraţi-i stilul şi inventivitatea. Eu nu am mai văzut aşa ceva. Pentru cei care sunt în postura mea: aplaudaţi-o pe Nathasa şi teatrul ei multimedia. Şi cei care au mai văzut din astea pot aplauda. OK, puteţi aplauda şi în gând... :)






Yvain, Cavalerul cu Leul


Schiţă pentru o comparaţie deloc cavalerească




Despre romanul medieval "Yvain - Cavalerul cu Leul" de Chretien de Troyes, Editura Albatros, 1977
In urmă cu mai mult de 30 de ani, am primit, ca premiu, romanul medival “Yvain, Cavalerul cu Leul”. Eram in clasa a 3-a atunci si nu am inteles decat partea fantastica din el. In facultate si mai tarziu, am auzit din nou de roman, dar am uitat ca il am acasa, la Pucioasa. Ieri l-am terminat de citit, dupa ce l-am calatorit pana in Capitala.
Stranie lume isi imagina, inspirat de modelele consacrate, Chretien de Troyes, alaturi de toti trubadurii vremii. Cand in in jur se ucidea, la fiecare colt de padure, pentru un banuţ, iar pe drumurile spre Ierusalim, se macelareau in numele religiei, idealurile lui Chretien te fac sa busesti in ras. Repet, nu era singurul care promova astfel de concepte. Dar sa le comparam, trecand prin carte si prin istoria epocii, cu ceea ce vedem azi prin cetatile noastre. Cu umor si detasare, poate asa se retine mai usor… :))
* Daca aveai vreo problema si ajungeai sa te judeci, trebuia sa iti cauti un cavaler forţos. Caştiga el, de partea ta era si dreptatea. Pentru ca principiul care functiona in aceste cazuri era ca D-zeu tine partea celui drept. Deci, daca divinitatea alegea cine sa castige lupta, nu aveai cum sa te opui tu, ca muritor. Astfel, cavalerii luptau pentru scaparea domnitelor de sub diferite acuzatii, pentru eliberarea cetatilor, pentru impartirea mostenirilor intre frati, pentru alungarea vreunui balaur… Unde era vreo problema, inculpatul pleca sa isi caute un cavaler sa lupte pentru el. Cavaler = avocat.
* Sex in afara casatoriei nu e nicaieri mentionat. Iar ca sa ajungi la sex, cavalerul trebuia intai sa impresioneze fata/femeia. Iar ca sa reuseasca asa ceva, trebuia sa ucida in stanga si in dreapta, incat sa i se duca vestea de băiat de treabă şi viteaz pana hăt, departe.

* Fecioarelor (!) frumoase (!) le este dedicat un rol extraordinar. In filmele / cartile de azi, daca eroului ii este dat sa interactioneze cu o bunaciune, atunci e de la sine inteles ca amandoi vor avea cel putin o relatie orizontala, daca nu cumva subiectul filmului consta chiar in poveste lor de dragoste. In secolele 12-13, frumusetile feminine sunt devotate unei idei pana in panzele albe, sunt de incredere, lipsite de gelozie si neinfricate. Orice comparatie cu fotomodele contemporane este rautacioasa si neavenita. :))
Cu mici excepţii, eroinele din literatura Evului Mediu erau frumoase si virtuoase, lucru greu de digerat, ca generalitate, in indiferent ce epoca a umanitaţii...

* Ospitalitatea de atunci, chiar de vă vine greu să credeţi, e mai mare decat la… români. Nu intrai bine intr-o gospodarie, ca toate ti se puneau la picioare. Stapanul casei, plin de generozitate, te lasa cu fiica sa, fara de seaman de frumoasa (si isteata!), pana la lasarea intunericului, prin padurile zonei. La intoarcere, te hranea corespunzator.

* Politetea si discursul rafinat, de mare intindere, chiar in contradictoriu, domina fiecare intalnire in clasa aristocratiei (dar si servitoarele devotate sunt intoxicate cu acest microb). Nu te miri de unde aveau atata energie sa vorbeasca, ci de unde gasea auditorul atata timp sa asculte, cand, in practica, scoteau sabioiul si din doua manevre ii lua imediat piuitul opozantului. Azi, urme ale acestui comportament gasim din plin la politicieni, analisti economici, lideri de opinie, bla-bla-gistii din mass-media.

* Cand nu i se raspunde cu dragoste la dragoste, cavalerul o ia razna, innebuneste. Numai iubit se simtea bărbatul mântuit, nu ca azi când, dacă mândra nu raspunde la avansuri, feciorul (de bani-gata) o cucereşte instanteu si fără drept de apel pe prietena mândrei. Ăia alergau după perfecţiunea unei iubiri absolute, ăştia fac doar un pas către doamna de lângă, mereu disponibilă si siliconata (deci falsa!).

* Cavalerul Yvain trage tare să câştige ce vrea, are un scop pe care il urmareste, cum ziceam, si isi pierde astfel uzul ratiunii. Pe cat e el de activ, pe atât sunt ai nostri de lenesi. Faptul ca flacaii de azi au masini de mare viteza nu schimba deloc perspectiva.

Motivele romanului isi gasesc sursele in antichitatea europeana dar si in cea orientala (vezi Ghilgames). Exact ca azi, la noi: din masinile europene la moda se unduiesc orientale manele asurzitoare.

Cum alt Rege Arthur, marele şi dreptul judecător, n-a aparut, iar Masa nu mai e de mult Rotundă, trebuie să ne mulţimim ca la curtea carpatină, în jurul mesei Dreptunghiulare (foarte lungă, ca să-i acopere pe cei multi şi plecaţi în patru labe, cu buzele ţuguiate admirativ) să găsim tot felul de agarici, încruntaţi, care-şi ascut săbiile de zor, să le aibă gata pentru hălcile de grătar din weekendul viitor.


Poate e de la întâlnirea cu Moartea (despre scrisul la roman)


Am revenit la roman, dupa mai mult de o săptămână. Citesc din primele pagini şi cu greu mă recunosc în ele. Liviu ăla pare ca are tone de timp, oprindu-se la orice detaliu avea chef (în fapt, detaliu cerut de personaje). Ăsta de acum, din aceste 3 zile, de când încerc să îmi recapăt starea stilistică şi ritmul povestitului, aleargă ca disperatul să bifeze întâmplarea şi să treacă mai departe. Nu ştiu ce înseamnă “mai departe”, pentru că nu sunt mulţumit deloc de paginile scrise în ultimele 3 zile. “Mai departele” ăsta cred că o să însemne “mai înapoi”: rătăcind printre pasajele trecute, văd tot mai multe detalii care mă nemulţumesc – deci vor trebui rescrise, modificate, eliminate sau dezvoltate.

Nemulţumirea faţă de ce e deja scris se transmite, în mod firesc, în starea proastă, neconfortabilă, pe care o am acum.

Unii ar numi-o lipsă de inspiraţie, eu o numesc lipsă de concetrare. Nu reuşesc să elimin, înainte de a mă apuca de scris, toate elementele parazitare din jur, fizice şi psihice (cele mai încăpăţânate) şi să rămân doar eu cu textul. Trebuie – mică pretenţie, nu?! – să fie ca la începutul lumii: doar Eu şi Restul Nefăcut, care mă aşteaptă pe mine să îl construiesc.

În ritmul ăsta nici într-un an nu o să fie gata cartea. Elaborarea, în scris, a celorlalte proiecte pe care încerc să le pornesc merg şi ele precum romanul: pe loc. Dacă acum o lună-două săream uşor, dezinvolt, de la prezentările (din powerpoint) la munca-joaca din roman, acum nu fac decât să trag ratările dintr-o parte în alta ba cu nonşalanţă, ba cu enervare.

Ceea ce mă deranjează cel mai tare şi îl simt ca o dovadă uriaşă că sunt departe de fi gata de scris este următorul fapt: nu mai simt comunicarea cu personajele. Ceea ce e grav! Foarte! Mă aşez în faţa laptopului cu principalele întâmplări de povestit în cap, iar Gelu şi Mia, Nea Tase şi Tanti Tanţa etc. dansează fără probleme în ritmul muzicii pe care le-o pun eu. Păi, băi nene, până acum mă mai lăsau să îi chinui şi aşa, dar se lăsau de obicei greu, îmi arătau câte un colţişor din cadru şi săreau cu gura pe mine “ia d-aci şi descrie mai mult asta, că nu simt atmosfera”. Acum sunt ca nişte păpuşi plictisite, inexpresive, prinse în aţe scămoşate.

Poate ar fi trebuit să mai aştept! Trebuia însă să mă apuc de ceva mai constant -solicitant, care să mă ajute să trec mai uşor peste dispariţia tatălui meu, peste întâlnirea aşa de bruscă şi de strânsă cu Moartea. Se vede treaba că încă nu sunt pregătit să nasc lumi aşa cum făceam înainte de întalnirea cu Ea. Mai încerc şi săptămâna viitoare...


Ursul din albină (cuvinte de trafic)


Odată, un urs s-a costumat în albină şi a plecat spre Castel

De la fereastră, Împăratul a ţipat la el printr-o trompetă
- Unde dracu’ te duci aşa, băi, Ursule?

Ursul s-a facut că nu îl aude
Dar a halit, fomist, toate oile din jurul Castelului

Peste încă o oră, Împăratul a strigat iar la el:
- Bă, Ursule, dă-te-n mă-ta cu costumul ăla naşpa de albină!
Ursul s-a făcut că nu îl aude şi de data asta
Dar a cules, cu greu, toate florile din Regat şi miere a făcut din ele

Peste încă o oră, de atâta muncă, a început Ursului să îi bâzâie ceva în cap
Împăratul nu mai apăru la fereastră. O vreme.

- Bau! îl sperie Împăratul costumat în floare, ţâşnindu-i din spate.
Confuz şi obosit de atâta zbor peste câmpuri
Ursul acţionă dur:
Înfipse acul chiar în mijlocul florii care-l speriase.

De atunci Împăratul dă cea mai bună miere din lume.
Şi dacă nu mă credeţi, mergeţi în supermarket,
unde borcanele cu miere miros toate a costume închiriate.
______________________________________

Nu stiu cum a aparut asta. Stiu doar ca stateam la coadă pe podul Grant, asteptand sa mai avansam 20 de cm cu maşina. Brusc, a aparut imaginea unui urs costumat in albina, stand la baza unui castel. Cand am ajuns acasa, am dus imaginea mai departe. Am pus rezultatul aici pentru distracţie. Pentru ce altceva? :)) Ar putea fi si o serie: Poemele de pe podul Grant, cu "porniri" venite din trafic.

Piticul - Pär Lagerkvist



Piticul de Pär Lagerkvist, Humanitas, 2003.

Piticul lui Lagerkvist isi traieste viata si o compara cu a celorlalti, intr-un oras-cetate (mai curand Florenta decat Milano, dupa parerea mea) din vremea Renasterii secolului 15. Unul dintre personaje, Bernardo, este modelat, evident, dupa Da Vinci, in vreme ce Printul ar putea fi inspirat de Cesare Borgia. Locurile si perioada mai putin conteaza, iar cei care nu se prind de aceste detalii tot vor avea parte de satisfactia lecturii. Totusi, un detaliu de acest gen merita subliniat: se arunca o ipoteza despre cine a fost Mona Lisa lui Da Vinci si de unde are ea vine surasul ei enigmatic.

Suedezul autor il pune pe acest pitic “de curte” sa isi noteze intr-un jurnal perceptia celui din urma asupra lumii. Piticania este constient ca reprezinta o exceptie si, ca o consecinta fireasca (a autorului si a oamenilor normali) intruchipeaza fiara, animalul dresat care poate ataca oricand, si chiar ataca. Nimic din ceea ce se inscrie in sfera umanului nu ii este inteles pe deplin, de unde si dispretul Micului manifestat pentru Iubire, Pace, Cuget etc (“Oamenii sunt atat de ciudati. Si n-am sa inteleg niciodata nimic despre cum se iubesc unii pe altii”, “Iubirea e intotdeauna respingatoare”).

In schimb, adora tot ce este animalic, impulsiv: crima, aroganta, razboiul (“Ce eliberare sufleteasca si trupeasca sa iei parte la un razboi. Parca esti alt om. Niciodata nu am fost mai in apele mele ca acum. Respir usor, ma misc usor. Parca plutesc”)

Si totusi, din repulsia lui fata de oameni (“imi pare rau ca am ucis un pitic, as fi vrut sa fie un om, pentru ca pe ei, oamenii, ii urasc eu”) intelegi nasterea Raului. Exclus din Normalitate, vazut si, mai ales analizat, ca pe un ciudat, Piticul se razbuna (cu precadere in gand) pe pionii principali ai Curtii, cu atat mai mult cu cat el cunoaste, apropiat fiind de ei, slabiciunile tututor.

Ii este scarba de firescul traiului la curte, insa exulta odata cu pornirea razboiului. Din scrisul lui descoperi analiza taioasa a unei epoci, initial dedicata artei si discutiilor de tot felul, care sfarsese prin a putrezi (si la propriu) dupa conflictul armat.

“Cine are cea mai mica idee cine sunt eu? Ferice de ei ca nici nu le trece prin cap. Pentru ca, daca ar sti, s-ar inspaimanta. Dacă ar sti, zambetele le-ar pali si buzele s-ar ofili, s-ar usca pentru totdeauna” scrie mica monstruozitate despre sine si mare dreptate are, pentru ca nu se petrece nici un mare eveniment la curte in care el sa nu fie, deseori nestiut, implicat. Cu toate acestea, faptele nu acopera nici pe departe rautatea, scarba, pornirile ucigase, ascunse in gandurile sale.

Hidoasa si orgolioasa vietate renascentista (doar pune omul in prim-planul preocuparilor sale, nu?) are o si mare calitate… Ba nu, doua: e rabdator, stiind ca firii umane ii e de ajuns doar un branci spre a se autodistruge si… ii place sa scrie, ca martor al istoriei. Interesanta observatia lui, la un moment dat: “Am schimbat creionul cu sabia”.

Dupa ce repulsiile lui iti provoaca la randul tau repulsie, accepti imediat (poate rusinat?) ca Piticul are dreptate de cele mai multe ori. Oamenii sunt, inevitabil, si asa: rai, mincinosi, prefacuti, curvari, razbunatori, indiferenti, ingamfati…

Mi-a placut mult aceasta carte de 200 de pagini, scrisa simplu si dens, care impune un ritm lent, parca obligand cititorul sa gandeasca bine inainte de a trece la urmatoarea acuza pe care Piticul o aduce Omenirii.

In incheiere, ma intreb si eu, ca omul normal, la ce s-o fi gandit Pär Fabian Lagerkvist, in timp ce primea premiul Nobel pentru Literatura in 1951, dupa ce in 1944 scria in “Piticul” asta: “Femeilor le plac intotdeauna barbatii prosti si neinsemnati, pentru ca seamana cel mai bine cu ele” sau asta: “Daca eu as avea par in alta parte decat in cap, singurul loc unde trebuie sa ii creasca par omului, as muri de rusine”? :)))

P.S. 1: “Baraba” se pare ca este considerata cea mai buna carte a lui Lagerkvist, tradusa la Humanitas, pe care vreau sa o citesc si eu pana la sfarsitul acestui an. A si fost ecranizata.

P.S. 2. Atentie: Romanul nu contine dialoguri! :))))

Singurul fel în care îmi pot spune La Mulţi Ani :)


Întâmplări adevărate
- ori trăite, ori furate -


Trec hoarde de copaci pe străzile oraşului
Vin să-mi facă pădure în garsonieră
E ora unu noaptea
Garsoniera nu-i a mea

Îşi târăsc rădăcinile pe lângă borduri
Crengile mângâie balcoanele putrede
Rădăcinile se încurcă haios la intersecţii
Câţiva dintre ei mă cunosc după miros şi râd
şi se lasă purtaţi cu ochii închişi de ceilalţi

Nu se sprijină unul pe celălalt
Doar rădăcinile se mai poticnesc
În noroiul sclifosit al oraşului

Primarul şi-a îmblânzit o drujbă
O ţine sub cap
Din cauza aerului răcoros,
Poliţaii trimit smsuri-felicitări domnului Pleşu
Şi printre ele copacii trec fluierând-şuierând


Angi le deschide poartă mică
Ei foşnesc respectuos
Se închină până la pământ
Atingând cu frunzele lor verzi
Ultima ei fugă din oraş

Încep să-mi facă pădure
Curând vom primi printre noi un poem despre sat.

(scrisă de Liviu Drugă pe vremea când vârsta lui de azi părea o pădure prea îndepărtată)

Piesa "Clinica", Teatrul de Comedie

Daca tot m-am trezit cu o invitatie la teatru, am zis sa uit ultimele mele experiente neplacute cu reprezentatiile de gen din Bucuresti si m-am dus. Subiectul: Clinica, la Teatrul de Comedie.

M-a emotionat coada de tineri asteptand afara sa prinda un loc in sala. Deci poate sa fie o piesa cool, daca atat de multi bezmetici si-au rupt din timpul lor sa vina aici, mi-am zis. Gresind, pe jumatate!

Textul (semnat de Adrian Lusting), in ciuda aprecierilor pozitive de prin presa, este un amestec de replici gasite prin sitecomurile romanesti, tentative de subtile jocuri de cuvinte, replici din Shakespeare, reflexii ale unor situatii tipic romanesti, expresii ale unor dramatice stari existentiale. S-a vrut o mare acoperire de subiecte si trairi, si comedie, si tragedie, si absurd, si fantastic, dar, fara sa fie nimic dus pana la capat. Textul deschide multe cai, dar nu ajunge nicaieri. Cand ajung sa ghicesc urmatoarele replici (fie teatru, sau film), e momentul sa parasesc sala. Dupa primele 20 de minute a sosti momentul.

Nu am regretat, totusi, foarte tare ca am ramas, pentru ca jocul actorilor a meritat efortul meu.

Valentin Teodosiu – aproape perfect. George Mihaita, fara sa fie mereu convingator, mi-a placut si el. Virginia Mirea se tine, fara probleme, aproape de podium… ok, chiar se urca pe el. La capatul opus se afla Delia Seceleanu care, cu toata sexitatea rolului, mi s-a parut ca “joaca in alt film”. Cea mai nebuna dintre toti, excesiva dementza o transforma intr-un saltimbanc, rotindu-se in jurul tronului regal pe care nu se afla decat obesiile ei de a descoperi un caz psihiatric cu adevarat maret.

Nu inteleg de unde vin cronicile atat de elogioase, mai ales ca publicul, care s-a hăhăit chiar si la cele mai fâsâite replici, nu s-a obosit să aplaude minute în şir (ca la alte reprezentaţii, mult mai slabe decat asta).

P.S. Mă seacă acest teribil obicei al românilor de a aplauda atât de mult la finalul oricărei piese. Fiind clar că jocul a fost ratat, nu, spectatorii aplaudă în picioare, re-chemând pe scenă actorii care, dacă nu sunt şi ei ruşinaţi de rezultatul muncii lor, sunt sigur plictisiţi sau obosiţi, aşteptând să ajungă acasă sau la restaurant.

Despre întinsul rufelor

Din motive obiective, am ajuns sa întind din nou rufe pe sârmă, în ultimele săptămâni. Îmi amintesc că prima dată când mi-a explicat mama cum se face treaba asta, mi s-a părut al naibii de complicat. Apoi mai era şi ruşinea, cam tâmpiţică, pornită din sentimentul că eu, ditamai băiatul de 10 ani, agăţam pe sârmă rufe – treabă de fată -, in timp ce prietenii mei se zbenguiau în voie, în curtea blocului, aruncând-mi din când în când ironii puerile.

Astfel, uşurel, de-a lungul anilor, am învăţat nu doar să intind rufe, insusindu-mi “macanismele” de prindere si asezare, ci am inteles si starea “intinzatorului” accidental, “neprofesionist”.

La inceput actiunii, simteam atunci, ca si acum, o ura nedefinita pentru lucrul fizic, banal, pe care putea sa il faca toata lumea, care pentru mine insemna pierdere de timp, fie din joaca, din citit sau mai stiu eu ce. Acum, dupa primele rufe, se instaureaza un calm si o asteptare de implinire a constructiei, a inşirării. E aproape asemanatoare cu rulatul tutunului in foita de hartie: nu e mare lucru, dar, cu cat iese mai bine, cu atat sentimentul reusitei este mai profund. Daca ai resurse de descoperitor, gasesti si in cele mai mici si insignifiante fapte motive de satisfactie. Si spuna asta tocmai eu, care n-am fost niciodata fiu al faptei, cum zicea domnu’ Blaga.

Pentru cei inzestraţi cu un minimal simţ al esteticului, este imposibil să nu fi remarcat atracţia exercitată de rufele albe zbătându-se în vânt, într-o curte spaţioasă. Niciodată nu am văzut în această fluturare vreo comparaţie simplistă cu zborul. Ci singurătatea, sensul ascuns al lucurilor aflate sub nasul nostru, sau încercarea disperată de a face ceva mult superior unor vremuri sau unor locuri.

Imaginea rufele intinse, frumos aliniate, pe dimensiuni si culori, nu ma trimite la Om şi la prezenţa lui fizică. Odată, acum vreo 15 ani, mi s-a intipărit în memorie o dimineaţă, un şir de rufe albe şi albastre, uşor valurite de vânt, în faţa unei căsuţe, lângă un versant de piatră. Tot fantasticul a durat până când un ţăran, nevinovat de fapt, a ieşit să cosească. Altadată, în grămada dezolantă a unor case de romi, am descoperit un sir de rufe puternic colorate, puse la uscat in faţa unei coşmelii gata să cadă pe cea alaturată. Rufele au schimbat toată perspectiva. Poate că de vină, în ambele cazuri, a fost şi felul ordonat în care erau aşezate… Nu ştiu… Mai rămâne de analizat… :)

Pe de altă parte, rufele întinse pe balcon sunt simbolul suprem al înghesuielii şi al micimii umane. Ştiu că e singura soluţie, dar, din punct (-ul meu) de vedere estetic, rămâne cum am stabilit :)) O încercare eşuată o reprezintă şi suportul din cordeline formând un pătrat, cu o ţeavă pe mijloc. Când il văd, imi amintesc instantaneu de curţile mici, americane, precum cea a lui Al Bundy, false senzaţii de libertate şi confort.

Nu frumuseţea femeii potenţează imaginea rufelor pe sârmă, ci mişcarile fiinţei, absobirea acesteia în acţiune. Cu cât e mai concentrată, mai “prinsă” de cârlige şi de îndoirea rufelor (observati că nu am zis niciodată “haine”), cu atât este percepută mai independentă de mediu (familie, serviciu, vecine etc.). Cele mai multe femei se calmează când fac asta, sau se intristează, se gândesc la ale lor, dar, indiferent de ce le trece prin cap, expresia feţei este neutră, impenetrabilă. O întinzătoare” – oricât ar fi ea de sexy -, care vorbeşte cu vecina peste gard, este lipsită de orice fel de farmec, in acest context. O categorie aparte o reprezintă femeia-întinzătoare care fumează în timpul actului, poate fi vulgar-terestră sau delicat-vulgară.

Ştiu că un bărbat îndeletnicindu-se cu astfel de activităţi mai rar se vede, insă vă sugerez să verificaţi dacă nu cumva personajul respiră responsabilitate, încredere, tupeu, virilitate potolită – când se pricepe, sau vulnerabilitate, încăpăţânare, fragilitate – când este clar că habar n-are de întinsul rufelor.

Poate că, după ce aţi citit asta, veţi privi altfel întinsul rufelor. Şi, deşi nu sunt un tip căruia să îi placă meştereala prin casă sau reparatul a tot felul de nimicuri… necesare, trebuie să mă opresc aici şi să mă duc să schimb mânerul de la portieră. Iar despre asta nu voi scrie nimic: n-are potenţial, nici estetic, nici antropologic! ;))

Tata didn't make it

Tatal meu didn’t make it. Imi este si acum greu sa spun, mai ales sa scriu, ca a murit, dupa 2 saptamani de incercari disperate in spital. L-a terminat alcoolul si indiferenta fata de sfaturile celorlalti. Initial, m-am gandit sa scriu mai mult despre tata. Acum, cand sunt in fata colii albe, trecutul lui mi se pare atat de confuz, incat aproape ca imi vine sa zic ca, in incostienta si indiferenta lui, a fost un om fericit: a facut ce a vrut, cand a vrut, sub pelicula deformatoare a alcoolului. Intr-o vreme, cand locuiam impreuna, ii reprosam in gand si in fatza, multe lucruri, apoi, cu trecerea timpului, am ajuns sa ii inteleg (fara sa le aprob) resorturile, dar nu puteam sa ii recunosc in fata asa ceva.

A fost un tip inteligent-nativ, care nu si-a cultivat istetimea. O singura data l-am vazut citind o carte, insa a dezlegat tone de rebusuri si, mai ales in ultima vreme, integrame. Acum ma gandesc ce stranie forma de acces la CUVANT a avut toata viata lui.

Cu siguranta, inclinatia mea catre cuvinte de la el vine: imi scria uneori compunerile in scoala generala. Nu imi mai amintesc nici un detaliu din acele vremuri, referitor la asta – mama imi povestea asta. Acum, dupa disparitia lui, mama nu mai zice nimic despre acei ani. Poate mai trebuie sa mai treaca niste vreme sa aiba puterea sa vorbeasca din nou despre cum tata imi scria compunerile pentru scoala.

Tot tata (in ultimii 15 ani il numeam Batranu’) mi-a cumparat si o racheta de tenis de ziua mea, pe care mi-a pus-o sub pat, visand el, probabil, sa devin un Ilie Nastase, personaj la moda atunci.

Un lucru mai spun aici despre tata: el era cam in fiecare zi groggy, mai acceptabil sau nu, insa, la nunta mea l-am rugat sa nu bea deloc. Si nu a baut toata noaptea! Poate vi se pare o tampenie, dar i-am fost nu doar recunoscator pentru gestul lui, ci l-am si apreciat de parca ar fi facut un mare sacrificiu. Nu i-am spus niciodata ce am gandit atunci, pentru ca oricum era anormal sa ii apreciez o stare normala.

Dincolo de viata pe care si-a ratat-o, dincolo de viata dificila pe care facut-o celor din jurul lui, pentru ajutorul dat si gesturile bune facute in viata lui si a celorlalti, ii multumesc aici ca a existat, asa cum cum nu am putut sa o fac niciodata cat a trait. Pentru ca niciodata nu am crezut ca o sa traiasca atat de putin: 63 de ani.

Odihneasca-se in pace!

Si inca ceva: stiu ca in sinea lui a fost mandru de mine, fara sa mi-o spuna in fatza, si ca, uneori, se lauda in fatza unora cu baiatul lui de la Bucuresti!