Copil fiind, voiam să fiu adult

Nu imi amintesc cand am inceput sa ma urc pe scaunul din bucatarie sa vad aragazul si masa de sus. Sigur, primele mirari au venit cand eram luat in brate, mai mic fiind. Nu ma uitam inainte, numai in jos. Eram mai uluit de cum se vedea sufrageria urcat pe masa decat strada sau curtea bunicilor privita din pomi. Prima data, am perceput lumea adultilor prin obiectele din jurul meu si imi imaginam straniile proportii care ma asteptau cand aveam sa fiu “mare”

Nu stiu cand mi s-a adresat prima data cineva cu “dumneavoastra”, pentru ca am o memorie foarte slaba, insa stiu cand am fost cel mai marcat de acest apelativ destinat oamenilor maturi.  Ca student in Bucuresti, trecusera luni de zile de cand nu mai facusem  cumparaturi acasa, la alimentara din colt. La casa se afla aceeasi femeie scunda, pe care, din vedere, o stiam de ani multi – o comparam mai degraba cu o vecina pe care nu o mai vazum de mult. Acum era parca si mai scunda, dar mai incruntata. Printre noi, copiii, era recunoscuta ca foarte rea: trebuia sa stam la rand pentru o eugenie, nu ne lasa sa inapoiem sticlele la schimb a 2-a zi si nici sa ii aducem mai tarziu restul de bani care ne lipseau. Ea era Baba Cloanta (deloc batrana), in vreme ce, in celalalt schimb, la casa venea Zana Buna, o femeie toleranta cu toata indisciplina noastra de copii.

Cand Baba Cloanta m-a intrebat politicos “Dumneavoastra sunteti la rand?” (in loc de “Dar asezati-va cumva sa stiu cine urmeaza”), mi-am dat seama ca oamenii mari ma vedeau la acelasi nivel cu ei. Acum nu eram mare doar in ochii lor, ajunsesem mare chiar si in cuvintele lor.

M-a marcat acel “dumneavoatra” al femeii care ma facuse, de-a lungul a ani in sir, sa ma simt (nu foarte tare!), alaturi de altii asemenea mie, un copil confruntat cu un matur ţâfnos si intransigent. Apoi am plecat spre casa, incet, incercand sa imi imaginez cum ma vedeau pe mine copiii mici care tocmai ieseau pe poarta scolii.

Acasa, inca uimit, am povestit intamplarea, in timp ce imi faceam bagajele, grabit, sa plec la… munte.

P.S. Tania, fata mea (11 ani), vrea si ea sa ajunga mare, asa cum am patit eu, asa cum a patit toata lumea. Era o vreme cand zicea ca vrea sa ramana mereu mica/copil, dar de la o vreme pare ca s-a razgandit. Ii explic ca poate sa ramana mereu copil, căutător-mirător adică, indiferent cât s-ar înalţa de la pamant, oricat de mult ar creste si ar ajunge om “mare”. Pana nu ma dau pe mine ca exemplu, nu e prea convinsa :))))

0 Responses to "Copil fiind, voiam să fiu adult"