Casa, povestire de Paul Sârbu (partea a 3-a, ultima)

(partea a 3-a, ultima)

        Până la urmă, Spati  o lăsă să plece, dar, după o lună de stat în singurătate, în bezna colibei reparată doar pe jumătate, nu mai putu să îndure, mai ales că ajunse la el vestea că Sinica născuse un băiat. Nu mai putu să rabde şi se duse beat criţă în satul ei natal, fericit că avea un copil, cinstind cu rachiu pe toată lumea pe care o întâlnea. Se împăcară, făcură alte planuri de viitor... Apoi se întoarse, bătu în cuie o scândură pe casă: ,,De vânzare”, mai luă în saci tot ce putu să care pe vapor, găini, porc, scaune, perne, plăpumi şi multe altele şi se mută în satul nevestei. Voise să care şi calul dat de Tatarciuc, dar nu-l primiră cu el pe vapor şi-i dădu drumul pe grinduri...

        Făcură doar un ,,botez în caz de urgenţă”, care se făcea doar în cazuri deosebite, în timp de război ori dacă mama era în puşcătie, cum spuse preotul, care citi o ceremonie scurtă, fără naşi de botez, fără petrecere, ,,doar să fie copilul încreştinat”.

Nu după mult timp,  se întoarseră amândoi (ea lăsă pruncul câteva zile în grija mamă-sii, Parasca), se tocmiră şi vândură casa mai degrabă la un preţ mic şi plecară din nou în satul ei, locuind, deocamndată, cu chirie. Toate acestea se petrecură repede şi fără ştirea lui Tatarciuc. Sinica îl  trimise apoi pe Spati la mamă-sa, Darca, să-i ceară restul de bani pentru a cumpăra altă casă în satul ei, căci acolo erau mai scumpe decât în mijlocul Deltei.

         La început, Darca nici nu vru să audă! Îi spuse fiului că Sinica, după ce-şi va lua alt acoperământ deasupra capului, în satul ei, între rudele ei, îl va goni ca pe un străin!

Sinica, supărată de refuzul soacrei, lipsi tot mai multe seri de acasă, lăsând copilul singur în leagăn, spre groaza lui Spati, care o căuta disperat prin beznă în unele nopţi ploioase, întunecate, de toamnă, în care orbecăia, nevăzând drumul. Erau nopţi lungi cu ceaţă deasă, de ,,puteai să-ţi bagi degetele-n ochi”, în care şi bura. Nu se vedeau nici stele, nici puţinele becuri de pe uliţele satului, care nu răzbăteau prin pâclă. Spati o căută disperat, ca liliecii, mai mult simţind şi urmând un fir nevăzut, o legătură sufletească între el şi ea. Copilul plângea acasă în leagăn, sub o lampă chioară, din perete. Spati se mai întoarse din când în când să vadă ce face micuţul Adi, să vadă dacă venise mama, şi cât e ceasul. Ornicul acela mare din perete îl tortura. Minutele în care ea nu se întorcea îl tăiau ca atunci când spinteci un peşte.  Spati se întorcea din nou în bezna uliţelor. Veni iar acasă şi iar găsi doar copilul plângând. Luă ceasul, care devenise unealtă de tortură, şi-l sfărmă de perete. Simţea din toată fiinţa lui că umbla cu altul. Era în perioada în care avea ,,furia laptelui”, de după naştere, şi o furie hormonală... Ea îl ameninţase că, dacă nu aduce bani de la bătrâni, pentru cumpărarea şi refacerea cocioabei în care sta decomndată cu chirie, va trăi cu altul... Juca un joc periculos cu Spati, împingând lucrurile în extrem. Spati se îmbătă, nemaiputând îndura chinul sufletesc, intuiţia clară că îl înşeală cu altul... Merse în ogradă, fără să ştie de ce, rupse cu mâinile gâtul unui curcan, ca să se mai răcorească, se năclăi de sângele păsării, apoi plecă la discotecă, unde bănui că e Sinica. Cei de acolo, văzându-l beat şi plin de sânge, căutându-şi nevasta,  crezură că deja a ucis-o şi că e mînjit de sângele ei. Unii îi spuseră că ar putea s-o găsească în casa unui sergent-major care lucrează la frontieră şi care stă cu chirie la Anghelina lui Harlaşa.  Năuc, bătu în uşa acestuia, şi, cum nu-i deschise nimeni, trânti un picior aşa de tare, încât uşa sări din ţâţâni. La lumina unei veioze îi văzu pe amândoi goi, în pat. Sergentul reuşui într-o clipită să-şi ia hainele într-o mână şi să dea buzna afară, pe lângă Spati, afară în ploaia măruntă, neprimind decât un pumn în bărbie. Dar Spati tăbărî cu pumnii şi picioarele asupra Sinicăi, ce nici nu mai ţipa, de spaimă. O scoase afară, în uliţa întunecată, aproape goală, doar cu o bluziţă pe ea, ,,mânînd-o doar în şuturi şi pumni”. Femeia, în picioarele goale, aluneca pe nămol, cădea, bărbatul iar o ridica de păr şi o lovea. Doar câini lătrau pe uliţa pustie, în noapte şi ploaia care se înteţi. De ruşine să n-o audă şi s-o vadă careva, femeia icnea surd la lovuiturile primite. Ajunseră acasă în bojdeuca din marginea satului, unde copilul, simţind parcă durerea mamei, ţipă alarmat şi mai strident ca niciodată. Casa era într-un un loc pustiu, unde nu-i putea auzi nimeni, dar, chiar de i-ar fi auzit, tot ,,nu se băgau în casa omului”.

        Bărbatul o târî în coliba lor, aproape leşinată. O lăsă să zacă pe pământul rece, în frig. Femeia gemu în întunericul odăii, în care abia mai pâlpâia, fumegând fitilul ars.Copilul ţipa. Spati căpăta în priviri o lucire demenţială, roşiatică, atunci când era băut şi gelos. Se duse afară, dezlegă câinele şi luă lanţul. Se întoarse şi începu să-şi bată femeia, domol, fără furie, pe spate, pe pulpe, în cap, unde nimerea. Când obosea, se mai oprea puţin să tragă din ţigara pe care o lăsase pe marginea unei farfurii de mâncare, nespălată. Femeia leşinată, încetă să mai icnească. Dar bărbatul continua s-o lovească, fără nici o grabă, mecanic, ca şi când avea de plătit o datorie, pentru că aşa cerea firea. Doar copilul tresărea şi sughişa în pătuţ, de parcă el ar fi fost lovit. Bărbatul o lăsă acolo pe pământul rece, însângerată, îi desfăcu picioarele şi o posaedă sălbatic, simţind că în clipa aceea era toată a lui, îi aparţinea numai lui, pe vecie. Spre ora patru dimineaţa, femeia se trezi din leşin, năucită. Flacăra lămpii se stinsese, nu mai avea petrol. Spati aprinse un rest de la lumânarea lor de cununie. Aduse apă caldă într-un lighean şi o ajută să-şi spele cheagurile de sânge de pe ea. O aşeză pe patul cu saltea de paie.

        Ea oftă, parcă resemnată. El se apropie de ea, o mângâie pe păr şi simţi că-i îngheţaseră picături de sânge pe şuviţele bălane, îngălate.

        Câinele de afară urla a pagubă lângă uşă, ca un câine strigoi, ieşit parcă din gropile din cimitir. Spati auzi şi ţipătul unei buhe care se izbise in geamul colibei şi se temu să nu fie semn de rău. Copilul începu iar să plângă. Spati îl puse lângă femeia zdrobită, dezvelindu-i sânii şi dându-i să sugă, mânjindu-se şi el de sângele mamei. Copilul supse flămând şi lacom şi, când se sătură, tăcu.

        Lui Spati i se făcu o milă nesfârşită de tot ce se întâmplă. Nu înţelegea ea că viaţa lui nu făcea nici cât un fir de praf fără ea, nu pricepea că ei amândoi erau una şi a-i despărţi însemna a tăia un singur trup în două şi a ucide amândpuă părţile? Singurul fel de a supravieţui era să trăiască împreună, altfel piereau împreună!

 Spati plânse şi el, îndelung şi calm, lângă lumânarea de cununie, ce pâlpâia pe sfârşite, şi spuse că se duce la Darca şi ori o omoară, ori aduce banii. Nu vrea să i se destrame familia din pricina acelor bani! Să stea doar cuminte ea şi să-l aştepte! Să nu se mai răzbune pe el în felul acesta!

Pentru Spati nu valorau nimic banii bătrânei, agonisiţi cu sudoare după o viaţă întreagă de chin, nu valorau nimic toate averile de pe pământ! Toate acestea mai aveau un preţ dacă mai puteau s-o ţină alături de el pe Sinica! E drept că ar fi vrut s-o ţină acolo, în Deltă, între ai lui, că în acest sat străin i se părea că o poate pierde mai lesne, dar n-avea ce face... Darca se gândi că, decât să stea banii în bancă şi feciorul ei ori să se despartă, ori să se omoare, ori să cadă fără scăpare în alcoolism, mai bine e să-i dea, ca să mai trăiască fie şi un an lângă femeia lui şi alături de copilul lor. Deşi, toată lumea îi spusese că Sinica, după ce-şi va lua casă cu agoniseala ei de o viaţă, îl va izgoni pe Spati !

Spati, învăţat de Sinica, îi ceru bătrânei plata pentru ,,cei treizeci de ani” în care o ajutase la munca gospodăriei, la crescutul animalelor. Până la urmă, nu de frică, pentru că Spati-i puse, la ceartă, lama cuţitului mumă-sii la gât (nu-i păsa ei de moarte!), ci de durere sufletească, Darca fu de acord să meargă cu el la oraş,  şi să-i dea restul de bani, fără să ştie bătrânul.

        Nimeni nu crezuse că Darca va scoate munca ei de o viaţă din bancă, dar aceasta se gândi că anii fiului ei trec şi tinereţea acestuia trece şi va rămâne singur ca mulţi bărbaţi din neamul ei, căzuţi în beţie şi părăsiţi de femei, fără nici un rost pe lume!...

        În primăvară, Sinica începu o muncă şi mai grea, merse la cariera de piatră din apropiere, încărcă singură pietre mari pentru temelia casei, căra zilnic câteva căruţe, lăsând copilul închis în casă. Spati muncea cu ziua, să câştige ceva bani! Sinica făcu hernie. Pe Spati tot nu-l trăgea inima să se opintească din greu pentru această dărăpănătură, nou cumpărată, dar Sinica îl ameninţă că, dacă e trândav, va găsi ea pe unul s-o ajute! Dar Spati se supără şi-i mai dădu  o bătaie, chiar în satul ei şi-n mijlocul rudelor ei, care ,,nu se băgau”, pentru că Spati aducea adesea de la bătrânii lui, buturi de carne şi damigene cu vin.   

        Banii nu numai că se terminară, dar aveau şi datorii.

        După atâtea sacrificii ale Darcăi, aceasta speră că, în sfârşit, lucrurile vor merge bine. Dar nu fu aşa ! Se auzi din nou că Sinica-l acuză pe Spati, cu cinsprezece ani mai în vârstă decât ea, că ,,e bătrânog şi nu mai e în stare, de atâta beţie”. Sinica îi spusese în faţă că ,,nu pentru el îl luase, ci pentru vaci, nu pentru el, ci ca să-şi cumpere casă cu vitele lui”. Şi apoi, dacă s-ar mai duce la Darca să mai aducă ceva bănet pentru tencuială, mobilă, şi altele, i-ar rămâne credincioasă în veci! Spati se îmbătă şi, pierzându-şi minţile de furie, aflând că, de fapt, planul ei fusese casa, se duse şi începu să sfarme cu toporul uşile noi, ferestrele, soba, tot ce investise în casă. Când veni Sinica de la cărat piatră şi sări la el, să-l oprească a mai dărâma casa, o snopi în bătaie. Femeia fugi peste grădini, ţipând, la fraţii ei. Sinica scoase dovadă de la medicul legist şi-l dădu în judecată pe Spati, care veni la Darca, zdrobit sufleteşte. La tribunal, Sinica câştigă copilul, care se da, de obicei mamei. Dar partajul casei nu se dezbătuse. Se părea că Spati, aducând dovezi că izba fusese cumpărată din banii Darcăi, avea câştig de cauză.

 Totuşi, veniră curând veşti că Sinica dă semne de nebunie. Făcuse un zid de cărămidă împărţind casa în două. Cealaltă jumătate, a lui Spati se surpa sau o dărâmase ea - acolo creşteau bălării printre care sâsâiau şerpi. Apoi veniră şi alte zvonuri ciudate, cum că voise să se arunce de pe creasta casei, că o părăsise şi cel cu care trăia, care emigrase, spunea ea, în America... Nu mai primea pe nimeni, se izolase total de lume, se spunea că doar un fost puşcăriaş se mai ducea pe la ea, doar el ,,ştia cum s-o ia”, întâi ,,o bătea şi apoi o f...”. Spati se mai duse o dată în satul ei. Ea nu-l primi (,,De ce-ai mai venit?!”), dar Parasca îi dădu lui copilul să-l crească, în ciuda hotărârii judecătoreşti, spunând că ea nu mai  avea posibilităţi, în timp ce Sinica, internată de câteva ori la psihiatrie, părea rătăcită de cap. Lui Spati i se făcu milă şi n-o mai chemă la tribunal în legătură cu partajul casei, căci, se părea, din cauza asta se declanşase boala ei. Copilul  fu  crescut de Darca. Apoi se mai auzi că Sinica fu internată din nou, dar reuşise să fugă din spital. Sta singură în dărăpănătura ei, fără lumină, căci i se tăiase curentul electric pentru neplata facturii, doar Parasca îi mai ducea câte ceva de mâncare. Marusia îşi aminti că Parasca nu avusese voie de la doctori să mai facă alţi copii, şi, totuşi, în tinereţe, Parasca rămăsese din nou însărcinată şi o născuse pe Sinica. Mulţi o jigniseră pe fată, atunci când se certau, spunându-i că ,,o să ajungă în cămaşă cu mâneci lungi, ca mă-sa”.

         Ultima oară când se duse Spati pe la ea, o găsi noaptea, ascunsă-n beci. Auzind-o gemând acolo, Spati scoase capacul de la pivniţă şi coborî treptele scării cu o lumânare în mână, urmat de Parasca.. Sinica zăcea într-o beznă totală, pe nişte cârpe, într-un ungher. Era mai cald decât în camera de deasupra, unde bătea un vânt rece prin ferestrele sparte … Spati o rugă să se întoarcă în satul lui din Deltă. Murise între timp şi Tatarciuc, şi voia să-şi crească copilul împreună, iar această casă, sau ce mai rămăsese din ea, se gândea s-o vândă. Sinica răspunse cu ochii holbaţi şi părul răvăşit :

        - Dacă vinzi casa asta eu o să pier. Pentru asta am trăit! Simt că sufletul meu rămâne aici, ca-ntr-un mormânt, în pivniţa asta ! Iar eu voi umbla în afara casei ăsteia, ca o moartă...

        Deodată, Sinica, avu sentimentul că toată casa se clatină, ca în urma unui cutremur şi că acoperişul deja e luat de o furtună şi totul se năruie, iar ea rămâne îngropată sub dărâmături !

        După ce plecară Spati şi Parasca, Sinica avu noaptea un coşmar, ce se repetă aproape în toate nopţile ce urmară: se făcea că, mereu şi mereu,  ca în urma unui blestem, ea se chinuia să construiască o casă mare, cât o vilă, cu multe etaje... Dar nu reuşea niciodată s-o termine, ba nu avea bani, ba se dărâma, de parcă era o făcătură de nedezlegat, ca în acea legendă cu meşterul Manole!...

         După câţiva ani se mai duse Marusia în acel sat, la nişte rude. Auzise că uneori, noaptea venea din oraşul alăturat, cu o cursă de călători, Gora cu câte un prieten, beţi, o violau până dimineaţa, când plecau cu aceeaşi cursă.       Dărăpănătura Sinicăi se năruia neîncetat într-o margine de sat, unde nu-i auzea nimeni ţipetele. Dar, chiar dacă ar fi auzit-o, tot n-ar fi sărit nimeni s-o apere. Toată lumea spunea prin sat că ,,Sinica a înebunit”, că a intrat într-un magazin şi a bătut-o pe vânzătoare, spunând că e magazinul ei… A lovit-o cu un par, încât i-a rupt mâinile. A venit poliţia, apoi salvarea şi au internat-o iar la psihiatrie o lună… (Doctorii spuneau că Sinica a rămas blocată în timpul când fusese vânzătoare la un magazin doar câteva săptămâni, după care fusese dată afară pentru că greşea calculele. Fusese nivelul cel mai de sus al vieţii ei!)

Toţi îi spuseseră Marusiei că e mai bine să nu o viziteze pe Sinica, deoarece nu se ştie în ce toane o găseşte şi ar fi în stare de orice... Dar Marusia se duse. Casa era aproape prăbuşită, o bucată de tavan era căzut, de se vedea soarele prin  pod. Dar în cămară era curat, Sinica era dolofană, cu părul vopsit roşcat, îmbrăcată curat, cu nişte muşcate roşii ca nişte cheaguri de sânge la fereastră. Marusiei i se păru că totul e în regulă.

        - Ai venit să-mi vezi casa ? o întrebă Sinica. Am o casă mare, frumoasă!... La fiecare etaj locuieşte câte un bărbat al meu... Cu toţi trei am câte o fetiţă... Am trei copii...

        - Ce bărbaţi?!... întrebă cu glas stins de uimire Marusia, încercând să priceapă dacă Sinica râde de ea sau vorbeşte serios...

        - Pă, nu ştii ? La etajul întîi stă Hubati care are părul cârlionţat, ca nişte inele de aur, prin care-mi trec toate degetele... Mătuşă Marusia, ce mai face Hubati, am auzit că s-a însurat cu fata lui Savelea, bogătanul?...

        - Aşa e, Sinico, au şi un copilaş... Da’ cine ziceai că mai stă în... casa asta... a ta?...

- La etajul, doi stă Pavel, învăţătorul, care locuia pe vremuri cu chirie, acum are şi el loc în casă, la mine, nu mai trebuie să ne ferim de nimeni, şi la al treilea cat e Vaniuşa, pescarul cu braţe de fier, care-i bătea toţi flăcăii din sat pentru mine... Toţi sunt acum bărbaţii mei... Şi casa asta a mea se află într-un cimitir,... mătuşă...

        - Dar de Spati ce ştii? mai întrebă încet, uluită, Marusia.

        - Nu mai ştiu nimic... Ba ştiu doar că rămsesem însărcinată cu el şi mi-am scos sarcina cu o coasă, dar, pe urmă, m-am vindecat...

      - Dar de Adiţă, băiatul tău? îndrăzni, cu glas scăzut, să întrebe Marusia...Copilul tău, Adiţă...

        - Eu n-am nici un copil Adiţă... Am, parcă, un nepoţel cu numele ăsta... Dar el nu e la mine în casa asta      

        - Bine, Sinico, spuse Marusia înspăimântată, făcându-şi cruce, eu te las cu Dumnezeu...

        - Vezi să nu calci florile de pe aleea asta din cimitir, când pleci, mătuşă, că mă chinui în fiecare zi să le ud, îi mai spuse Sinica, petrecând-o pe Marusia, care mai aruncă o privire îndurerată spre dărăpănătura căreia-i luase vântul jumătate din acoperiş, lăsând să se vadă căpriorii putreziţi şi tavanul surpat de ploi...

0 Responses to "Casa, povestire de Paul Sârbu (partea a 3-a, ultima)"